ÎNTRE POPULAR ŞI MODERN

- FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ -

Ileana Faur, profesor, Limba şi Literatura română

Liceul  Tehnologic Transporturi Auto, Timişoara

Suntem fascinaţi încă din copilărie de lumea basmelor, a legendelor, a imaginaţiei, nu mai mult ca noi o serie de autori explotează şi explorează acestă lume, reinterpretând-o.Textul de faţă îşi propune o apropire de proza lui Eminescu.Am scos în evidenţă firul narativ al basmului popular la care Eminescu a adăugat noi valenţe. Am mers pe intrpretarea clasică a schemei basmului ( cea lui V.I Propp), adăugând-i motivele şi simbolurile  literare moderne  care Eminescu face referiri. 

Cuvânt cheie ,,basm”.   

Scriere în proză, Făt-Frumos din lacrimă avea să şocheze generaţii de lectori, însă nu în maniera în care o făcuse Sărmanul Dionis.

Orice cititor poate descifra textul lui Făt-Frumos, dar oare câŢi sunt cei ce înţeleg ceva din zborul în lună al lui Dionis - Dan?

Se pare că paginile în proză au fost mai tot timpul puse în umbră de minunatele versuri eminesciene.

Poate că titlul dat de Eminescu Poveste se potriveşte cel mai bine acestui text. Trebuie, însă, să înţelegem că nu putem vorbi de aceleaşi înţelesuri ca în Poveştile lui Creangă.

Pe drept cuvânt, Nicolae Iorga numea această scriere o,,legendă”. Din această perspectivă am avea triumful lui Făt-Frumos asupra zmeilor ca triumf al soarelui şi al primăverii asupra iernii.

Subiectul este aici, ca în orice basm popular românesc, dar „zicerea” acestuia se face într-o manieră artistică, poetică chiar, specifică lui Eminescu.

Făt-Frumos născut din aşteptare şi din îndurarea Maicii Domnului are atributele eroului din basme; el creşte ca şi voinicii aceştia într-o lună „cât alţii într-un an ”.

Părăsirea mediului părintesc „scuturarea de copilărie” se realizează în momentul în care eroul demonstrează sieşi şi altora că este capabil de a vieţui în lume: „Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fer, îl arucă în sus de despică bolta cerului, îl prinse de degetul mic şi buzduganul se rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu, îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunei; căzând din nori, nu se rupse de degetul voinicului. Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi...”¹

Spre deosebire de feciorii de Împăraţi care au însemn numai buzduganul (simbol al vrediniciei şi al curajului), eroul lui Eminescu mai are un însemn, şi anume, fluierul „îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore...”. Aceste fluiere simbolizează substanţa poetică românească.

Dacă eroul din basmul popular merge cale de trei sau şapte zile şi apoi întâlneşte tărâmul de dincolo, fără ca autorul anonim să insiste pe descrierea locului, la Eminescu tocmai această poetizare a descrierii oferă originalitate. ,,Văile şi munţii se uneau auzindu-i cântecele, apele îşi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul ca sa-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când îi şopti văilor şi florilor”².

Pe drumul pe care porneşte eroul nu găseşte nici însoţitor, nici nu pleacă însoţit, eroul nostru nu se iniţiază, el va trăi nişte stări prin intermediul somnului şi visului.

Există o serie de elemente care domină proza eminesciană, de exemplu: insula - lună. Insula lui        Făt-Frumos este una de smarald dominată de verdele unei vegetaţii luxuriante. Nu lipseşte de aici „crângul de arbori verzi şi stufoşi ” specific naturii lui Eminescu.

Făt-Frumos părăseşte lumea reală şi legănat într-o luntre porneşte spre lumea de dincolo, căci altfel cum am putea interpreta apa pe care o are de trecut. Lumea în care ajunge Făt-Frumos este lumea tinereţii fără bătrânrţe: „boierii ce şedeau la masă ...erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele”.

Spre deosebire de basmul popular, unde cel temut este zmeul şi întreaga sa familie, care  până la urmă va fi înfrântă, la Eminescu eroul pare să se teamă numai de Dumnezeu. Cu toate că povestea lui Eminescu face referire la fondul mitic, nu se ancorează în acesta, ea primeşte conotaţii specifice scrierilor romantice.

Ceea ce ne prezintă poetul într-o altă lume, mai exact în palatul de pe insulă se petrece la lumina lunei. Poate că Făt-Frumos, asemeni lui Dionis, pătrunde prin intermediul visului în alt spaţiu şi-n alt timp, un timp în care forţele primitive încă acţionează asupra insulei. Este vorba de Muma Pădurii ,,divinitate malefică, nefastă... se poate autometamorfoza la dorinţă. În posesia ei se află două butoaie magice, unul cu apă, altul cu putere. Se foloseşte adesea, pentru transport rapid, de un cal cu nouă inimi. Totdeauna când se plimbă stârneşte vuietul codrului... Umblă la marginea pădurilor momind pe drumeţii rătăciţi, ca să le smulgă inimile, să-i prefacă prin vrăjile ei, în cai sau în şerpi. Muma Pădurii ştia să ademenească în 99 de feluri...”³.

Făt-Frumos se lasă şi el ademenit de Muma Pădurii, căci prin ademeneală va cunoaşte pe fiica acesteia „o fată frumoasă”. Portetul acesteia nu diferă cu nimic de cel al Ilenei Cosânzene, cu deosebire că fata aceasta toarce un fir şi gândurile ei torc un vis, un vis frumos în care se iubea cu Făt-Frumos. Obsesia  iubirea - vis este o constantă nu doar în poezie, ci şi în proză, căci asemeni lui Făt-Frumos şi Dionis - Dan trăieşte o stare asemănătoare în vis cu Maria.

Şi în Făt-Frumos din lacrimă iubirea nu este dată socoteală nimănui: ,,Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc”. Aceste rânduri amintesc de versurile din Floare-albastr㪠„Cui ce-i pasă că-mi esţi drag?”

Făt-Frumos va învinge forţa malefică, pe Muma Pădurii. El va fi ajutat de fata acesteia, pe care o va elibera de vrajă. De remarcat că ajutorul nu-i este de la început alături, vine pe parcurs şi vine din lumea maleficului.

Furtuna care se dezlănţuie în momentul în care un element al spaţiului dispare ne aminteşte de haosul primordial; în acea întunecime de început apar, însă, „două stele albastre, limpezi şi uimite”. Asistăm astfel la o recreere a unei lumi sau lăsarea în întuneric a lumii primordiale, căci Făt-Frumos părăseşte împreună cu făptura minunată acest tătâm al întunericului. Cei doi trec lacul tot cu luntre, iar lumea în care ajung este o lume a soarelui ,,Soarele ieşind din răsărit privea la ei cu drag”⁴. Lumea acesta este una a cunoaşterii, a binelui. În această lume cei doi refac cuplul primordial, iar spaţiul este unul al edenului regretat.

Cei doi nu se pot bucura de clipa ce li s-a dat, căci eroul trebuie să-şi îndeplinească un jurământ, întocmai ca şi eroii romantici: „cum ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decât zilele, mai scumpă decât mireasa.”⁵

Eroul nostru trebuie să mai treacă o probă în drumul devenirii sale: aceea de a aduce pe fata Genarului. Proba aceasta ne duce cu gândul la Harap-Alb, mai exact la ultima probă pe care acesta o avea de trecut, pentru a fi demn de a conduce o lume. Harap-Alb avea de adus pe fata Împăratului Roş.

Plecând după  fata Genarului, Făt-Frumos pleacă pentu a doua oară în lume. Pe fata Genarului o întâlneşte la lumina zilei; portretul făcut acesteia se dovedeşte a fi mai mult decât surprinzător. Într-un cu totul alt context comparaţia care apare aici „ un cap de fată oacheş şi visător, ca o noapte de vară” nu şi-ar fi găsit rostul.

Aici fata este pazită, întocmai ca în basmele populare, de un motan cu şapte capete.

Pisica - imaginea pisicii apare în mitologia multor popoare. La egipteni era venerată Zeiţa-pisică de prim rang. La greci pisica era consacrată zeiţei Lunii şi adorată. În mitologia celtică este prezentă mai ales în ciclul arturian „ca o pisică vrăjitorească, de vreme ce una dintre cele mai glorioase fapte ale regelui este lupta corp la corp cu un motan monstruos.”⁶

Pisica mai apare şi ca animal totemic. Europa medievală considera pisicile exponente ale diavolului şi le asocia vrăjitoriei sau magiei negre, de unde provine şi superstiţia care persistă asupra caracterului nefast al exemplarelor de culoare neagră.

La noi un mit fragmentat „consideră pisica o făptură făcută de Dumnrzeu ca să combată şoarecele care găureşte corabia lui Noe; superstiţiile rurale acuză pisica de demonism şi de calitatea sa de unealtă vie a Diavolului... conştiinţa folclorică defineşte pisica prin viclenie, care ar fi atributul ei esenţial...”⁷

Motanul - temnicer est cel ce vorbeşte Genarului despre furtul fetei. Dacă motanul este năzdrăvan, nu mai puţin năzdrăvan este şi calul Genarului.

În încercările de a fugi împreună cu fata, Făt-Frumos este răpus de Genar, mai mult este transformat într-un „izvor limpede”.

Se pare că  pe acolo, unde curgea acest izvor, umbla Domnul cu Sf. Petre şi pentru că aceştia nu au nimic din aura divină, ei vin şi beau apă, îşi astâmpără setea tocmai din acel izvor. În acest context o vorbă spusă la întâmplare (şi nu chiar)... ,,Doamne fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte”, îl readuce pe Făt-Frumos la condiţia de om. Este de fapt o altă trezire a lui Făt-Frumos, este minunata înviere, posibilă prin miracolul christic.

Scăpat de sub vraja somnului etern, Făt-Frumos îşi aminteşte că trebuie să răpească pe fata Genarului. Acest lucru nu este posibil decât dacă eroul va avea un cal asemănător cu cel al tatălui fetei.

Calul năzdrăvan este adus din altă lume. Genarul ţine secret acest lucru, chiar şi atunci când îl dezvăluie fetei sale nu-l face decât atunci când aceasta este într-o stare de somnolenţă, într-o stare de visare.

Născut pentru a treia oară din floare, simbol al purităţii şi al gingăşiei, Făt-Frumos, martor la discuţia Genarului cu fata află secretul calului năzdrăvan şi pleacă spre locul casei de lângă mare.

Pe drum, Făt-Frumos se întâlneşte, ca şi Harap-Alb, cu făpturi ce-i vor fi de ajutor: de exemplu Împăratul tânţarilor şi Îmăratul racilor. Aceştia, întocmai ca şi albinele şi furnicile lui Harap-Alb vor salva eroul în situaţii limită.

Ajuns la un bordei urât, la „o babă bătrână şi zbârcită...”, Făt-Frumos coboară până în adâncurile pământului.

Făt-Frumos îşi va duce la îndeplinire munca, îndatorirea, ajutat de ţânţari şi de raci şi mai ales de fata babei, care îi destăinuie voinicului motivul somnului: ,,bucatele ce-ţi face baba.. -s făcute cu somnoroasă...”.  Gătitului cu somnoroasă pare să fi o adevărată artă şi este specifică lumii feminine din basme. Şi Sf. Duminică îi pregăteşte o fiertură ursului tot cu somoroasă, pentru ca Harap-Alb să poată lua „salăţi” din grădina acestuia.  

Nu numai Făt-Frumos trăieşte într-o stare de somnolenţă - visare; şi baba are un somn amorţit şi-n acest timp, „sufletul ei cine ştie pe la câte răspântii stă, cine ştie pe câte căi a vrăjilor umblă”⁹. Nu trebuie să mai intuim natura acestei fiinţe, căci autorul o numeşte direct, ea fiind Vrăjitoarea începuturilor.

Fata care îl ajută pe erou nu este altceva decât o altă ipostază a fiinţei din lumea începuturilor.

Un alt aspect merită să fie reţinut: anul - şi la Eminescu şi în basmele populare ţine tot trei zile. Avem de-a face aici cu o condensare a timpului specifică mitului, specifică poveştii.

Din negura nopţii eroul scapă cu ajutorul calului, „calul... zbura asemenea unui demon urmărit de blăstăm prin negura nopţii”. Atfel calul poate fi interpretat ca un simbol oniric. Pentru a doua oară Făt-Frumos pătrunde în întuneric, în lumea tenebroasă a magiei şi a vrajei şi încă o dată o va învinge.

Zborul calului din „înaltul cerului într-un adânc nevăzut ” aminteşte de zborul calului lui Harap-Alb. Zborul celor doi uneşte celestul cu terestrul, cosmicul cu tanaticul.

În drumul lui de întoarcere, eroul nostru aruncă buzduganul în nori şi loveşte miază-noaptea bătrână cu aripi de aramă. Se poate spune că timpul este eliberat cu două ceasuri înainte de vreme, iar timpul acesta este al celor fără de odihnă, al sufletelor  moarte. Asistăm aici la prezentarea sub alt aspect a lumii din Strigoii.

Şi Făt-Frumos şi Arald se pare că trăiesc o stare de somn, un somn lunatec, în vremea făpturilor fantasme. Arald invocă spiritele, pe când Făt-Frumos nimereşte în această lume, nu întâmplător, căci în momentul ieşirii poate fi considerat purificat.

Ultima încercare de a răpi fata Genarului se dovedeşte a fi cu izbândă. În cele din urmă, Făt-Frumos ajunge la mândra cetate a împăratului şi atunci ,,ziua-şi muie aerul în lumină de sărbătoare”. Nu numai oamenii se bucurau, ci chiar întreaga atmosferă, întregul văzduh.

Dacă până acum am asistat la o serie de somnuri - vise ale lui Făt-Frumos şi Ileana, împărăteasa trăise tot într-o stare de somnolenţă. Ochii ei orbiţi de plâns nu mai vedeau nimic. Ea se află în starea de necunoaştere, de neputinţă de a pătrunde dincolo de ceea ce prezinză alţii.

Perechea edenică reîntegită se culcă sub raze de lună, să doarmă pe patul de flori pregătit de împărăteasă. Ileana visează că Maica Domnului desprinsese din cer două stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte.

Dacă Dumnezeu l-a renăscut pe Făt-Frumos, fata este ajutată tot de simbolul  feminin  al creştinismului, Maica Domnului. Şi astfel, re-naşterile celor doi nu stau sub semnul mitului, ci sub semnul religiozităţii.

Nunta celor doi este diferită de nunta tinerilor din basme. La nunta eroilor noştri „un roi de raze vine din cer spunând lăutarilor cum horesc îngerii când se sfinţeşte un sfânt” .

Unirea celor doi este binecuvântată de Divinitate. Mirele poartă straie alese: cămaşă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea, iar veşmintele miresei sunt zugrăvite de un fluture într-un vis luciu ca oglinda.

Nunta a fost unică, cum este fiecare nuntă, în felul ei.

Eminescu încheie într-un mod original aşa cum şi începuse povestea: „iar dacă ar fi adevărat ce zice lumea: că pentru feţii frumoşi vremea nu vremuieşte, apoi poate c-or fi trăind şi astăzi”.

Din cele spuse aici concluzionăm că această scriere depăşeşte graniţele basmului clasic, fiind mai degrabă un basm modern, care se pretează nu doar la interpretări mitice şi folclorice, ci şi la interpretări de natură romantică.

Păstrând subiectul basmului clasic, Eminescu crează o poveste care nu răspunde regulilor epice, ea  coborând în fantastic cu ecouri înspre poemele eminesciene.

NOTE:

1. Mihai Eminescu, Proză literară, p. 90;

2. idem, p. 90;

3. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 90;

4. Mihai Eminescu, op. cit., p. 95;

5. idem, p. 96;

6. Victor Kernbach, op. cit., p. 473;

7. idem, p. 474;

8. Mihai Eminescu, op. cit., p. 102.

Bibliografie:   

    1.Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, Editura Univers,Bucureşti, 1988,

    2. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986,

    3.George Călinescu, Istoria literaturii române,  Editura Minerva,Bucureşti, 1988;

    4.Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu-cultură şicreaţie,EdituraEminescu,Bucureşti,1976

    5.Mihai Eminescu, Proză literară, Editura Minerva, Bucureşti, 1984;    

           6..Mihai Eminescu, Poezii,Editura Eminescu, Bucureşti, 1984;

 7.Michael Ferber, Dicţionar de simboluri literare,  Editura Cartier,Chişinău, 2001;

8. .Victor Kernbach, Dictionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi  Enciclopedică,Bucureşti, 1989;

 7.Eugen Lovinescu, Mihai Eminescu, Editura Junimea,Iaşi,1984,

     8. Alexandru Melian, Eminescu-univers deschis, Editura Eminescu,Bucureşti, 1987

     9. Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas,Bucuteşti,  1992,

10.George Popa,Spaţiul poetic eminescian,  Editura Junimea,Iaşi, 1982;

11. G.I. Tohăneanu, Dicţionar de imagini pierdute, Editura Amarcord, Timişoara, 1995;

12.G.I.Tohăneanu, Eminesciene, Editura Facla, Timişoara, 1989.