INTIMITATEA CA MANIFESTARE PERFECTĂ A EULUI SUPERREALIST

de Ştefan Lucian MUREŞANU

Moto: Intimitate, o relaţie în care proştii sunt atraşi providenţial pentru distrugerea lor reciprocă.

Ambrose Bierce

Cuvinte cheie: intimitate, stare, identitate, eu, libertin, libertate, mileniu, sistem, instincte, coardă, sunete, sânge.

            Intimitatea este o stare de fapt a omului, conştientă, perceptibilă şi josnică intenţiilor, pe care le ascundem de ochii iscoditori ai adevăratei noastre identităţi. În fapt, inversul proporţional al fiindului nostru expus.

            Intimitatea şi-a trăit posibilitatea sa, în existenţialul ev mediu creştin, şi a avut o minunată evoluţie în educarea omului ca fapt al surprinderii şi ruşinii faţă de tot ceea ce exprima goliciune. Însă Villon, redescoperit, cu precădere după secolul al XIX-lea, a practicat în creaţia sa umorul satiric, patosul şi forţa lirică, scrise în argoul timpului,  descoperind că dezvelirea trupului coincide cu nefrânarea instinctelor noastre, cu ascunderea adevărului despre viaţă. Poate că în nicio altă epocă de dezvoltare istorico-socială a omului goliciunea nu a fost exprimată cu atâta interes ca în perioada marii trieri inchiziţionale. Aş crede că niciodată omul nu a răbufnit mai mult, ca în perioada dintre secolele al XIII-lea şi al XIX-lea, râvnind după trupul gol în balastul semidoct al moravurilor, pentru că i se impuneau limite, neconvingătoare, în mersul său doritor de libertate. În intimitate îşi distrugeau identitatea şi deveneau ceea ce, poate, sămânţa umană a fost înainte de a se desprinde din matricea universală.

            La începutul acestui mileniu omul s-a simţit liber de orice chingi ştrangulatoare ale liberei sale existenţe: unele nevrednice de îndrituire, altele parţial limitatoare de răbufniri orduriene iar ultimele, chiar înjositoare, limitative la dorinţa unora ca majoritatea să gândească şi să vorbească numai ceea ce îşi doreau ei să audă. Instinctul nevrotic şi viril al entităţii-om s-a văzut dintr-o dată scăpat din lanţul ce-i încătuşa gândirea şi, neştiind cum să o folosească, a răbufnit asupra libertinului. Şi a simţit că toată această mască, pe care o credea a ruşinii, îi ardea de fapt adevărata faţă, cea a sfidării începutului, a goliciunii în faţa semenului său, a sfidării existenţei formale. Formalizarea avea să rămână într-o parte a lumii, mult mai odioasă decât cea care mijea acum spre lumină, în sfera celor care se voiau să conducă, pentru etichetă şi faţadă împodobită ridicol.

            M-am tot întrebat ce imbold a făcut ca omul începutului de mileniu trei să fie atât de dezinvolt şi de trăitor fervent al pornirilor sale libertine. Ce a dus ca însuşi literatul să desfrâneze cuvintele în imagini şi să creeze secvenţe ale instinctelor mânate de perversitate? Şi am înţeles, din toată această meticulozitate a descrierilor, ura crescândă faţă de fiindul nostru sortit căderii, urgiei în umbra unor energii, într-o continuă mişcare ucigătoare a eului. Tatuarea trupului, montarea diferitelor obiecte în orificii vizibile sau ascunse de ochii iscoditori şi răutăcioşi ai celor ce-şi înfundă viciile în subsolul conştient al refulării intime, sunt manifestări ale personajului superrealist doritor de un trai decent.

            Literatul îl surprinde pe acesta şi îl redă conştient în toată mişcarea lui în creaţia pe care o expune apoi ca pe o fecioară actului impudic. Se vor băloşi mulţi sorbindu-i scenele, salivând a nimicnicie, dar puţini vor fi înţeles nefiindul, care doreşte împlinirea actului de pedepsire cruntă a celor ce îi nelipsesc trăirea ca om, aşa cum    s-ar fi vrut, până a cădea, datorită lor, în abisul goliciunii. Retragerea în intimitate a personajului superrealist ar fi dus la introvertire şi la pierderea totală a eului, a clacării şi a judecării nemeritate a încrederii că el este vinovat de tot ceea ce se întâmplă în lumea aceasta dezlănţuită, îndiguită supuşeniei materiale şi calvarului existenţei decimării psihice. Versiunile lui comportamentale în a sfida toate privirile ce îi urmăresc mişcările deplasate, cu gesturi obscene, inhibitoare şi dizgraţioase nu sunt decât un rezultat a lipsei de putere a societăţii de a-i răspunde totalului său fiind. Şi iar literatul îşi va pune pus întrebarea: cine, pe cine îşi doreşte o astfel de atitudine inhibatoare a manifestării reale de a fi om? Răspunsul e lumea. Lumea care populează cazinourile, barurile de noapte, palatele sau maiestuoasele case pe care nu le merită în totalitatea lor, indiferent de ceea ce se cred că sunt. Romanul superrealist trădează această facere perversă a sistemului, îl decimează şi îl târăşte în şesul dezlănţuit al libertinajului sodomic. Apropie buze, desface picioare, întăreşte anumite părţi ale corpului, umezeşte… să spunem ochii, când receptăm o cădere a noastră, prin noi, aproape şi iminentă, poate şi datorită energiilor, care ucid energiile universului, provocând scurcircuit intensităţilor fiindului. Omul superrealist nu se mai retrage în intimitate, a înţeles că prin exhibiţionism sfidează pretinsul bun simţ, pe care nu îl mai are nimeni într-o societate în care se sodomizează cu crucea în mână, se minte cu mâna pe Biblie, se zâmbeşte în faţă cu sunete de coardă jerpelită iar în spate, când se crede că totul e aproximativ bine, i se înfige jungherul, risipindu-i pe pământul, care îi aşteaptă, pentru rumegare trupul, materia vâscoasă şi roşie a ceea ce a avut pentru viaţă. Visele i se risipesc iar umbra lui încetează să se mai zbată în noapte, obosită de anii petrecuţi în praful, mocirlele şi gropile teluricului.

            În literatura română personajul superrealist apare în romanul lui Mircea Cărtărescu. Expus, dotat, ruinat de simţiri profunde, pe care le manifestă voalat însă cu mai puţină exercitare scenică ordurieră decât în romanele lui Bruckner, Levi, Beigbeder. În dialogul lumii primelor decenii ale mileniului III, se observă o sfidare a ceea ce odată se considera bun simţ şi făcea delimitarea între stările de fapt ale entităţii noastre cu cele ale necuvântătoarelor, o refulare a unor segmente din interiorul nostru, care se  doresc să fie emanate duşmănos, ironic, sfidător şi percepute ca atare. Manifestările de tipul vopsirii pereţilor clădirilor sau a orice e imaculat este tot un rezultat al pornirilor interioare ale individului superrealist, care îşi găseşte o liniştire atunci când se expune, refuzând, pur şi simplu galeriile de artă, de exemplu, ca manifestare şi dorinţă în a-şi prezenta admiratorilor talentul pe pânze ocrotite de jenă. În realitate, el îşi etalează manifestarea nicidecum interioritatea, rămânând un ascuns, un anonim căruia îi este teamă de critică. Un introvertit este şi nudistul chiar dacă îşi dezveleşte dezinvolt aparent pentru că el nu suportă să fie iscodit, ci simte doar acea plăcere a dezvelirii, a străfulgerării privirilor însă nu a lăsării contemplării goliciunii lui.

            Romanului superrealist i se pot atribui toate aceste reliefări, pe care le prezintă minuţios, obsedant pentru cei ce nu vor să înţeleagă că societatea umană trece acum prin nişte momente dificile ale evoluţiei sale, şi că toate acestea sunt prezente datorită lipsei de discernământ a celor care conduc naţiunile. Totul se afundă şi se pregăteşte pentru o cădere dorită, într-o stare odioasă de distrugere a entităţii-om însă a eliberării a tot ceea ce energiile telurice le are prinse de elementele corpului uman. Un plan unic de triere a speciei şi de împuţinare a fiindului uman. Romancierul superrealist a simţit toată această stare de fapt a comandamentului mondial de distrugere psihologică a omului, prin eliberarea voită a ordurierului, a imaginilor sodomiste şi horroriene, care sapă mentalul distrugându-i personalitatea.

            Superrealismul este şi în pictură şi în muzica reprezentativă a rockului, în arta plastică, în medicină, prin malpraxisul dorit de neputinţa unora de a cunoaşte ceea ce înseamnă să vrei să fie bine, în ştiinţă, prin toate noile puneri în valoare ale minţii omului de stigmatizare a eului, în tot ceea ce se poate pune în declin psihic şi fizic fiindul uman. Cine va trăi? Din tot acest rău nimic care să aparţină omenescului, sămânţa va înceta să mai apară odată cu pocnetul munţilor, cu ridicarea valurilor şi căderea cenuşii. Să nu îşi închipuie cineva că nu va fi atins de teroarea morţii prin chiar buncărele pe care le-au construit pentru a-i salva. Tot ce va fi făcut de mână omenească se va nărui şi tot ceea ce a rezultat din priceperea omului va deveni vulnerabil şi dat distrugerii. Putem oare să răspundem unei întrebări, pe care puţini, în drumul lor prin viaţă s-au întrebat? De ce ne numim oameni şi de ce planeta pe care locuim se numeşte Pământ?

            În artă, omul talentat, cu sclipiri superioare profanului, a redat adevărul, care urma să vină şi să arate lumii ceea ce de fapt se ascundea, considerat ruşinos însă dramatic de periculos existenţei noastre. Literatul de azi creează şi redă principiile  testamentare ale fiindului călăuzit de pilde, nu direct, doar prin scene apocaliptice, episoade trăibile închise în sicriele negre ale falsei tăceri. El strigă precum Ioan Botezătorul la rămăşiţele de oameni care nu îşi înţeleg rostul, sodomizaţi şi vânduţi puterii negre a morţii psihologice. Scriitorul superrealist este conştient de impactul pe care scrierea sa o are faţă de unii dintre noi şi este de acord cu închiderea ochilor însă aceştia sunt prea puţini pentru a da roadele dorite de fiindul entităţii noastre.