INTERFERENŢE LITERARE

A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el ar fi copilărie.

Prof. Ioniţă Olimpia

Colegiul Economic Viilor, Bucureşti

Lucrarea de faţă face referire la întâlnirea dintre Eminescu şi peisajul filosofic indian, fiind departe de a fi considerată un studiu pe această temă. Articolul aminteşte, de asemenea, de contribuţia lingvistei Amita Bhose la conturarea unui univers comun, în care Europa se uneşte cu Asia.

Despre Eminescu s-au scris şi se vor mai scrie foarte multe pagini şi de aici înainte. Despre marele poet român, N. Iorga spunea  că este expresia integrală a naţiunii române, L. Blaga că reprezintă ideea platonică de român, e românul absolut, Petre Ţuţea l-a definit ca sumă lirică de voievozi, iar T. Arghezi recomanda în Inscripţie pe amfora LUI: Păsiţi încet cu grijă tăcută, feţii mei,/ Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat s-aline, din toţi, şi cel mai teafăr/ Şi-a inmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr.

India! Ce îl apropie pe Eminescu de India, o ţară care fascinează prin contraste, o ţară simplă, exotică, dar cu o cultură şi o spiritualitate care depăşeşte orice avatar? Călătoria  spre simbolismul hindus  a avut, însă, două sensuri, dinspre Eminescu spre această cultură şi dinspre Indii spre Eminescu, prin lingvista Amita Bhose. Scriitoare, traducătoare a lui Eminescu în bengali, profesoară de sanscrită, bengali şi civilizaţie indiană la Universitatea Bucureşti, Amita Bhose a slujit şi a iubit cultura română mai mult decât, poate, mulţi români, după cum spunea Zoe Dumitrescu-Buşulenga. În prefaţa cărţii sale Eminescu şi India, Amita Bhose vorbeşte despre prima sa întâlnire cu poezia eminesciană care i-a produs o mare uimire. A descoperit o întreagă lume, în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se desmărgineşte şi graniţele se şterg.

Descinderea lui Eminescu în peisajul filozofic indian se desfăşoară iniţial prin basme, mituri sau fixaţii, apoi prin radiaţia culturii germane, influenţat, mai ales, de Arthur Schopenhauer. Cosmogonia eminesciană este însă modelată de filosofia indiană: La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, /Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…/Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii…Ideea repaosului şi a haosului se regăsesc în Imnurile din Rigveda. Acolo universul este creat de zeitatea masculină Hyraniagharba, prezentă mai ales în Rugăciunea unui dac.

Asemănarea a fost semnalată pentru prima oară în 1889 de către un gazetar craiovean, Gheorghe D. Pencioiu, care a sesizat izvorul imaginii cosmogonice din Scrisoarea I într-o traducere germană a Rigvedei. În secolul care a urmat, mai mulţi exegeţi români şi străini s-au preocupat de sursele indiene ale inspiraţiei poetului român. Ca rezultat, aproape douăzeci de opere eminesciene, scrise între 1870 şi 1887, au fost puse sub semnul influenţei indiene. În unele lucrări, Eminescu se referă explicit la India, iar în altele, legăturile se manifestă prin idei sau prin texte. Experienţa pe care poetul a mai avut-o cu literatura indiană a fost destul de profundă, pornind de la imnurile vedice până la scrierile buddhiste, de la operele lui Kalidasa până la cântecele vaisnave şi poeziile lui Rabindranath Tagore. Deși au fost contemporani(şi n-au fost contemporani !), Mihai Eminescu și Rabindranath Tagore nu s-au cunoscut niciodată, nici personal, nici prin lecturi. Cu toate acestea, asemănările vieţilor culturale, spirituale şi chiar personale ale celor doi scriitori sunt izbitoare. În lucrarea sa Eminescu şi Tagore, Amita Bhose consemnează multe dintre asemănările celor două personalităţi.

Tagore s-a născut în 1861, unsprezece ani mai târziu decât Eminescu, şi s-a stins din viaţă în 1941, poetul indian fiind, aşadar, martor al suferinţei umane în cursul celor două războaie mondiale. Eminescu şi-a petrecut anii copilăriei la ţară, în sânul naturii, pe când Tagore a fost născut şi crescut în oraşul-metropolă, Calcutta. Viaţa creatoare a lui Eminescu a fost de aproximativ 15 ani, viaţa creatoare a lui Tagore a fost de mai bine de o jumătate de secol. În 1913 i s-a decernat Premiul Nobel pentru volumul de poezie Gitanjali (Ofranda cântecelor), tradus de el însuşi în engleză, fiind primul asiatic căruia i-a fost acordat acest premiu international. Fiecare din ei a fost geniu multidimensional: poet, prozator, dramaturg, gazetar.

Așa cum a formulat profesorul și criticul literar George Munteanu, la 13 ani, Eminescu schimbase lumea școlii pentru școala lumii, dar tot așa procedase și Tagore și la aceeași vârstă. După ce a schimbat patru școli în șase ani, a refuzat categoric să mai meargă la școală. Fiul căminarului Eminovici a fost ceva mai silitor, căci a rezistat șapte ani la Rădăuți, fie și de dragul bătrânului dascăl.

Într-o completă izolare de mediul urban, în corabie pe râul Padma, singurătatea contemplativă i-a oferit lui Tagore ambianța cea mai viabilă pentru evoluarea geniului său poetic. Cu toate că a fost născut și crescut într-un oraș-metropolă, pe atunci capitala Indiei, Tagore se simțea mai la el acasă în mijlocul naturii. Reacțiile sale la artificialitatea societății citadine – așa numita elită – au fost la fel de vehemente ca ale lui Eminescu. Ambii poeții au recurs la școala lumii, mai ales la natură, poate pentru că de timpuriu au fost conștienți de firea lor sensibilă, de talentul lor poetic prin care se deosebeau de cei din lumea școlii. Au știut să prețuiască acest har, au avut grijă să-l cultive, au simțit în sinea lor că le-a fost hărăzită o altă soartă decât a omului obișnuit. Integrarea în cosmos constituie o latură foarte importantă a creațiilor celor doi poeți; totuși niciunul n-a rămas închistat în aria viziunii cosmice.

Atât Tagore, cât şi Eminescu, s-au pronunţat pentru dreptate şi adevăr. Căutarea adevărului vieţii, al existenţei, i-a îndreptat spre drumul cugetului, spre probleme filosofice. Întrebările legate de sensul vieţii şi al lumii, care i-au frământat, au fost exprimate în poezii. Răspunsurile le-au gãsit tot pe calea poeziei, înrucât poezia nu le-a fost doar muză, ci viaţa însăşi. Ca adevărați purtători de cuvânt ai omenirii, cei doi au dat glas suferinței umane. Deși inechitatea socială i-a indignat pe cei doi mari gânditori, poetul nu este numai un moralizator. Sensibilitatea artistică refuză monotonia. Astfel, atitudinea mustrătoare față de nedreptatea socială alternează, în cazul lui Eminescu, cu o nepăsare tristă pentru soarta omenirii: Și de-aceea beau păharul poeziei înfocate./ Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate/ Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris(Memento mori). Privind încântat Pământul frumos, plin de iubire și muzică în pofida atâtor suferințe, Tagore nu-și dorește decât flautul ca să cânte din tot sufletul, să creeze o lume de fericire, să inunde mizeria vieții în ambrozia muzicii. Eminescu a oscilat între două lumi existențiale, una de creator și, cealaltă, de om chinuit de problemele cotidianului. Și Tagore a trăit pe două planuri ontologice: Fiecare om are câte două moduri de existență, spunea el într-o scrisoare, unul aparține lumii omenești și celălalt, lumii cugetărilor. Multe pagini din biografia vieții mele cugetătoare sunt scrise pe ecranul cerului de deasupra Padmei.

Când au simţit apropierea mortii, Eminescu prea timpuriu, Tagore la 80 de ani, fiecare şi-a semnat epitaful artistic în versuri. Eminescu şi-a dorit reîntoarcerea în pământ pe malul mării, Tagore şi-a închipuit un voiaj etern în infinit, în oceanul liniştii, unde Steaua Polară îi va ilumina drumul. Dincolo de orice interferenţă, Eminescu este poetul românilor, momentul Eminescu simbolizează întreaga spiritualitate românească, iar creaţia eminesciană oglindeşte pe deplin cultura noastră. Amita Bhose n-a mai putut să-l considere pe Mihai Eminescu doar un poet european, Eminescu a fost pentru ea un kavi (poet-înţelept) indian, un gânditor care priveşte viaţa prin prisma filosofiei.

* Rabindranath Tagore este numele europenizat al lui Rabindranâth Thâkur ( 6 mai 1861, Jorosanko, Calcutta —7 august 1941); a fost un scriitor şi filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului şi Profetul Indiei moderne. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuşi în limba engleză. A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame şi eseuri filosofico-pedagogice. Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul”din vol. „Ofranda lirică” (1913). Rabindranath Tagore a fost primul scriitor din Asia laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Am sărutat această lume … Da, da, te ştiu eu...

Am sărutat această lume cu ochii şi cu mâinile Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc

în faldurile inimii nenumărate-învăluind-o.                          Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!

I-am potopit şi zilele şi nopţile cu gânduri,                           Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,

pâna când lumea şi viaţa mea                                  Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

s-au contopit într-una singură.                                          Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,

Şi dragă mi-i viaţa,                                                             În inimă o voi păstra pe totdeauna!

pentru că dragă mi-i lumina cerului                                  Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?

întreţesută-n mine.                                                              Voi sângera şi voi răbda!

Dacă a părăsi această lume                                               Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,

e tot atât de-nvederat cu a iubi-o –                                    Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

trebuie să fie un tainic înţeles                                             O dată, doar o dată ochii iubitori

între-ntâlnirea şi despărţirea vieţii.                                    Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,

Dacă iubirea de viaţă                                                         Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte

s-ar dezamăgi în moarte,                                                    Şi dincolo de moarte!

atuncea cancerul dezamăgirii Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri

ar roade măduva a toate, prelungi?

iar stelele şi-ar tot zbârci lumina,                                       Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!

pâna s-ar face negre-n întuneric...                                    Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,

Rabindranath Tagore Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Bibliografie:

1. Mihai Eminescu, Poezii, Editura Minerva, 1982;

2. Amita Bhose, Eminescu şi limba sanscrită, Editura Cununi de stele, 2010 (Cuvânt înainte de Carmen Muşat-Coman);

3. Amita Bhose, Eminescu şi Tagore, Editura Cununi de stele, 2013;

4. Amitha Bhose, Maree indiană. Interferenţe culturale româno-indiene, Editura Cununi de stele, 2009.