|
INTEGRAREA COPIILOR CU DIZABILITĂŢI
ÎN ŞCOALA PUBLICĂ
Profesor Lazar Mihaiela
Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalău
Dizabilitatea face parte din existenţa umană, fiind o latură a dimensiunii universale a umanităţii. Ea este cea mai puternică provocare în acceptarea diversităţii, pentru că limitele sale sunt foarte fluide.
În categoria persoanelor cu dizabilităţi poate intra oricine, în orice moment, ca urmare a unor împrejurări nefericite (boli, accidente) şi există opinia că segmentul de populaţie marcat de dizabilităţi este potenţial în creştere.
Sacina evaluării pesoanelor cu dizabilităţi nu este una uşoară. Rolul cadrului didactic este să ştie exact ce este dizabilitatea, dar şi să o recunoască fie ca pe-o experienţă unică, fie ca pe o dimensiune a diversităţii umane. Numai astfel se poate aprecia corect dacă programele de intervenţie educaţional-recuperatorii răspund necesităţilor celor cărora le sunt adresate.
Integrarea şcolară reprezintă procesul de includere în şcolile de masă sau în clasele obişnuite, la activităţile educative formale şi nonformale, a copiilor consideraţi ca având cerinţe educative speciale.
Integrarea şcolară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanţă fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi capacităţi favorabile acestui proces.
In plus, integrarea şcolara a copiilor cu cerinţe speciale permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice, perceperea şi înţelegerea corectă de către elevii normali a problematicii şi a potenţialului de relaţionare şi participare la viaţa comunitară a semenilor lor care, din motive independente de voinţa lor, au nevoie de o abordare diferenţiată a procesului de instrucţie şi educaţie din şcoală şi de anumite facilităţi pentru accesul şi participarea lor la serviciile oferite în cadrul comunităţii.
Relaţia dintre incluziune şi integrare comportă următoarele caracteristici:
a) Integrarea copiilor cu cerinţe speciale are în vedere includerea acestora în clasele obişnuite; se centrează pe transferul copiilor de la şcoli separate (asa-numitele şcoli speciale) la şcolile obişnuite din cadrul comunităţii; dacă nu se constată o creştere a interacţiunilor între elevii cu sau fără dizabilităţi sau cu diferenţe în învăţare, putem considera că nu este un proces de integrare şcolară reală, ci numai o etapă în integrare: integrarea fizică.
b) Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca scop valorificarea optimă a resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi.
Practica a demonstrat că integrarea presupune adaptare, deci instrumentele de lucru propuse şi proiectele de intervenţie unitară corectiv-compensatorie trebuie să ofere idei flexibile, uşor adaptabile la situaţii concrete.
Capacitatea de relaţionare, profesionalismul, exemplul de dăruire, perseverenţa cu care educatorii îşi desfăşoară activitatea impulsionează şi oblig: „Din suflete formate, pentru suflet în formare”.
Într-un colectiv de elevi din şcoala publică, copilul cu nevoi speciale va trebui să depăşească cel puţin două bariere: propria sa timiditate, inhibiţie socială coroborată cu un complex de inferioritate care se manifestă prin izolare şi respingerea de către ceilalţi, datorate de cele mai multe ori ignoranţei şi prejudecăţilor.
Conştient de această realitate, învăţătorul/profesorul integrator va avea în vedere realizarea umătoarelor obiective:
· Încurajarea relaţiilor naturale de sprijin;
· Promovarea interacţiunilor copiilor de aceeaşi vârstă prin stategii de tipul „învăţarea în cooperare şi parteneriat între elevi”;
· Dezvoltarea prieteniei prin cunoaştere reciprocă;
· Consilierea părinţilor copiilor.
Introducerea în clasa integratoare a elevului cu dizabilităţi nu trebuie să se facă întâmplător, prezentarea acestuia trebuie pregătită în prealabil, printr-un proces de sensibilizare şi informare a factorilor implicaţi. Această activitate este necesară pentru ca integrarea să nu se facă brutal, iar învăţătorul/profesorul şi copiii să fie pegătiţi, să cunoască ce poate şi ce nu poate să ofere, să realizeze ce reprezintă un copil cu nevoi speciale, cât, cum şi unde trebuie ajutat şi nu în ultimul rând, să conştientizeze faptul că este copil, un copil ca toţi ceilalţi ...
Strategii:
· Prezentarea copilului în faţa colegilor trebuie să se desfăşoare normal, să fie aceeaşi ca şi pentru orice coleg nou venit;
· Pentru a favoriza comunicarea şi receptarea mesajului verbal este necesar ca mesele să fie aşezate în semicerc sau în grupuri mici (maxim 4 elevi);
· Folosirea, preponderent, a metodelor activ-participative care stimulează interesul pentru cunoaştere, dezvoltă învăţarea prin cooperare şi dezvoltă colaborarea şi sprijinul reciproc pentru rezolvarea diferitelor sarcini;
· Reconsiderarea metodelor de predare-învăţare, în sensul adaptării la cerinţele educaţionale specifice gradului şi tipului de handicap;
· Utilizarea jocului de rol ca modalitate pentru învăţarea comportamentului social;
· Solicitarea elevului la diferite activităţi practice şi de gospodărire;
· Recompensarea;
· Existenţa unor structuri de sprijin la nivelul şcolilor publice;
· Implicarea autorităţilor locale;
· Implicarea mass-mediei în sensibilizarea comunităţii la problemele copiilor cu CES;
Modalităţi de depăşire a barierelor:
· Informarea eficientă în şcoala publică şi în comunitate;
· Cursuri specifice pentru cadrele didactice din şcolile publice ce urmează a fi integratoare;
· Metodologie adecvată;
· Motivarea personalului;
· Activităţi preintegrative;
· Team-building-uri;
· Set de materiale şi instrumente de evaluare.
În complexul proces de integrare a copiilor cu dizabilităţi în şcoala publică, luarea deciziilor asupra conţinutului şi a strategiilor de instruire cele mai potrivite constituie inima predării strategice. Conceptul de predare strategică se conturează în principal pe rolul profesorului ca model şi ca mediator, deşi nu exclude rolul său de manager şi conducător al procesului de instruire.
Bibliografie:
Bogdănescu, I., Neamţu, M., Rosan, A., Marcu, Învăţăm împreună, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006
Vrăsmaş, T., Educaţia integrată şi/sau incluzivă, Editura Aramis, Bucureşti, 2001
Vrăsmaş, T., Daunt, P., Muşu, I., Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe educative speciale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996
|
