PROBLEME DE INTEGRARE A COPIILOR

CU CERINŢE EDUCATIVE SPECIALE

Inst. Cristina Laura

Şcoala cu clasele I-IV Susag, Comuna Craiva, Judetul Arad

Ca fiintǎ socialǎ, omul este dependent de ceilalti oameni. Aceastǎ dependentǎ înseamnǎ, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica si coopera. Acest lucru dǎ nastere la sentimentul de apartenentǎ si solidaritate umanǎ, precum si la sentimentul de securitate al individului.

Din categoria copiilor cu CES fac parte atât copiii cu deficiente propriu-zise – la care, cerintele speciale sunt multiple, inclusiv educative, cât si copiii fǎrǎ deficiente, dar care prezintǎ manifestǎri stabile de inadapatare la exigentele scolii. Deci, din aceastǎ categorie fac parte: copiii cu deficiente senzoriale: vizuale, auditive, locomotorii etc; copiii cu deficiente mintale; - copiii cu tulburǎri afective (emotionale); copiii cu handicap asociat.

Problema handicapului

Întâlnim pretutindeni oameni cu deficiente. Perceperea lor socialǎ nu este întotdeauna constantǎ, ea variazǎ de la societate la societate, furnizând semnificatii diferite, în functie de cultura si de valorile promovate.

În antichitate se considera ca Homer cel orb vede ce ceilalti nu vǎd si nici nu înteleg. Despre evanghelicul orb din nastere, vindecat, Iisus Hristos spune cǎ în aceasta se aratǎ lucrǎrile lui Dumnezeu. Tot Evul Mediu este marcat de ideea cǎ deficientele umane reprezintǎ un semn de « ales » al lui Dumnezeu sau de « posedat » de diavol. În cultura modernǎ europeanǎ repulsia fatǎ de acestea este atât de mare, încât nu numai cǎ devine imposibilǎ propozitia « Scoalǎ-te, ia-ti patul tǎu si umblǎ ! », dar om si minune deopotrivǎ sunt izgoniti la periferia lumii, dacǎ lumea are asa ceva. Principiul separǎrii oamenilor cu deficiente de restul societǎtii exprimǎ, pe de o parte, frica acestorǎ de contaminare, iar pe de altǎ parte forma de a-si transfera propriile esecuri sociale, politice, economice asupra celor ce nu aveau cum sǎ se apere de asemenea acuzatii.

În cadrul societǎtilor ce promoveazǎ valori religioase, deficientele pot fi interpretate ca pedepse pentru pǎcatele sǎvârsite, ca semne ale « alegerii » sau ale « pedepsirii ». În cadrul societǎtii moderne, industriale ce promoveazǎ valori ale succesului individual si realizǎrilor personale, deficienta reprezintǎ un dezastru, o nenorocire, o tragedie personalǎ.

Ce se crede despre persoanele cu deficiente? Multi oameni au reticente fatǎ de acestea deoarece au o conceptie gresitǎ despre ele. Unii stiu din trecut despre persoanele cu handicap faptul cǎ erau cersetori sau lǎutari ori au în acest domeniu o slabǎ experientǎ. Nici una dintre aceste idei nu oferǎ o imagine clarǎ a persoanelor cu deficiente. ªi ele sunt oameni ca si ceilalti: unii dependenti, altii independenti; unii lideri, altii persoane obisnuite; unii bogati, altii sǎraci; unii grasi, altii slabi etc. Ca orice persoanǎ, ei sunt produsul unic al ereditǎtii lor si al mediului si sunt indivizi. Dar si persoanele deficiente, la rândul lor, au douǎ pǎreri în ceea ce priveste impedimentul lor: unele îl considerǎ un dezastru, iar altele un simplu inconvenient.

Definirea handicapului

Existǎ mai multe perspective de abordare a handicapului ce se concretizeazǎ în diferite definitii sau modele ale acestuia:

1. Modelul medical. Handicapul este definit ca o boala cronicã.

2. Modelul economic. Pe baza definitiei medicale, se considerã cã persoanele cu handicap sunt incapabile de a munci sau a se deplasa, deci sunt neproductive sau mai putin productive. Handicapul este, asadar, o boalã economicã.

3. Modelul limitǎrii functionale. Handicapul este definit ca o deficientǎ severã, cronicǎ, proprie persoanei care îndeplineste urmǎtoarele conditii: manifestǎ o deficientǎ mentalǎ sau fizicǎ sau o combinatie de deficiente mentale si fizice; se manifestǎ înainte de vârsta de 22 de ani; pare a continua fǎrǎ a preciza vreo limitǎ; reflectǎ nevoia persoanei de îngrijire, tratament sau alte forme de servicii (de tip special, interdisciplinar sau general) pentru o perioadǎ îndelungatǎ sau pentru toatǎ viata, concepute si aplicate în mod individual.

4. Modelul psiho-social raporteazǎ handicapul la societate. Problema handicapului este plasatǎ la interactiunea dintre persoane si diferitele segmente ale sistemului social. Adaptarea nu mai este unilateralǎ, nu mai apartine doar persoanei. Din ce în ce mai mult, societatea este cea care trebuie sǎ se adapteze la persoanele care o compun.

Anul 1981 a fost Anul International al Persoanelor Handicapate, iar scopul sǎu oficial: a ajuta persoanele cu handicap sǎ se adapteze din punct de vedere fizic si psihic la societate.

Shearer apreciazǎ cǎ problema realǎ este cea a societǎtii si nu a persoanei cu handicap, si anume, cât de dispusǎ este societatea în a-si schimba propriile metode si asteptǎri relativ la integrarea persoanei.

UPIAS (Union of Physically Impaired Against Segregation) într-un program publicat la Londra încǎ din 1976, intitulat « Fundamental Principles of Disability », precizeazǎ cǎ handicapatii însisi, teoretizând asupra propriei lor conditii în societate fac distinctia dintre « deficientǎ fizicǎ » si situatia socialǎ a celor cu astfel de deficiente, numitǎ « incapacitate » (disability).

Deficienta fizica este denumitǎ ca lipsǎ totalǎ sau partialǎ a unui membru al corpului sau ca deformare a unui membru, a organismului sau a întregului mecanism al corpului.

Incapacitatea fizicǎ este definitǎ ca dezavantaj sau restrictie în activitate, datoritǎ unei organizatii sociale ce nu ia în seamǎ (sau nu o face suficient) persoanele cu deficientǎ fizicǎ, excluzându-le din aria activitǎtilor sociale.

Concluzia UPIAS este foarte clarǎ: incapacitatea sau handicapul fizic reprezintǎ o formǎ particularǎ a opresiunii sociale. Între cele douǎ puncte de vedere prezentate existǎ o diferentǎ semnificativǎ, desi pozitia teoreticǎ de pe care sunt formulate este în principal aceeasi :

a) Shearer considerǎ cǎ societatea trebuie sǎ vrea si sǎ facǎ ceva pentru oamenii cu handicap.

b) UPIAS considerǎ cǎ ei însisi trebuie sǎ lupte pentru a obtine/impune ceea ce doresc.

De aici rezultǎ consecintele diferite pentru întregul personal care activeazǎ în acest domeniu, în sensul în care este pus în situatia de a opta între : a lucra pentru persoane cu handicap; a lucra cu persoane cu handicap.

Integrarea socialǎ în mediul de viatǎ

Recunoscând faptul cǎ orice proces de readaptare a unei persoane handicapate ar trebui sǎ tinǎ cont de mǎsurile care favorizeazǎ autonomia sa personalǎ si/sau asigurǎ independenta sa economicǎ si integrarea sa socialǎ cea mai completǎ posibil, trebuie incluse si dezvoltate programe de readaptare, mǎsuri individuale si colective care sǎ favorizeze independenta personalǎ, de a duce o viatǎ cât mai normalǎ si completǎ posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit. O readaptare totalǎ presupune un ansamblu de mǎsuri fundamentale si complementare, dispozitii, servicii de facilitare care ar putea garanta accesibilitatea la confortul fizic si psihologic. Adaptarea mobilierului exterior si urbanismul, accesul în clǎdiri, la amenajǎri si instalatii sportive, transportul si comunicatiile, activitǎtile culturale, timpul liber si vacantele trebuie sǎ constituie toti atâtia factori care sǎ contribuie la realizarea obiectivelor readaptǎrii. Este important si de dorit de a determina participarea, în mǎsura posibilului, a persoanelor handicapate si a organizatiilor care-i reprezintǎ la toate nivelele de elaborare a acestor politici.

Legislatia trebuie sǎ tinǎ cont de drepturile persoanelor handicapate si sǎ favorizeze, pe cât posibil, participarea lor la viata civilǎ. În cazul în care persoanele handicapate nu sunt în mǎsurǎ de a-si exercita în mod deplin drepturile lor de cetǎteni, trebuie sǎ fie ajutate sǎ participe cât mai mult posibil la viata civilǎ, asigurându-le ajutorul adecvat si luând mǎsurile necesare.

Posibilitatea de acces la informatie este cheia unei vieti autonome. Mai mult, profesionistii trebuie sǎ informeze asupra tuturor aspectelor vietii, iar persoanele handicapate trebuie sǎ aibǎ posibilitatea de a-si procura informatia ele însele. Dacǎ natura, gravitatea handicapului sau vârsta persoanei nu permit reconversia sa personalǎ, chiar în atelier protejat, la domiciliu sau în centre de ajutor pentru munca, ocupatiile cu caracter social sau cultural trebuie sǎ fie prevǎzute. Mǎsuri potrivite trebuie avute în vedere pentru a asigura persoanelor handicapate si în special persoanelor cu handicapuri mentale conditii de viatǎ care sǎ le asigure dezvoltarea lor normalǎ a vietii psihice (inclusiv cea sexualǎ). Aceste mǎsuri necesitǎ informatii si educatie sexualǎ în scoli si în institutii.

Socializarea în familie

Copilul diferit se adapteazǎ greu la relatiile interpersonale, de aceea pǎrintii trebuie sǎ joace rolul de tampon, de mediator între copil si persoanele strǎine. Uneori pǎrintii pot dramatiza excesiv reactiile inadecvate venite din partea unei persoane strǎine, identificând o falsǎ rea intentie într-un gest oricât de neutru.

În alte situatii, ei neagǎ tot ceea ce copilul observǎ în jurul sau legat de propria deficientǎ, insistǎ pe rǎutatea si ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivând la copil convingerea cǎ lumea în care trǎieste este rea. Pe de altǎ parte, unii pǎrinti refuzǎ sǎ tinǎ cont de dificultǎtile sociale determinate de deficientǎ. În acest fel, ei îi împiedicǎ pe copii sǎ înteleagǎ si sǎ accepte toate aspectele legate de propria deficientǎ. Datoritǎ acestui rol suplimentar de mediator, reactiile pǎrintilor în fata unui copil cu deficientǎ capǎtǎ o importantǎ majorǎ. Pǎrintii reactioneazǎ prin supraprotectie, acceptare, negare sau respingere. Aceste reactii au determinat gruparea pǎrintilor în urmǎtoarele categorii: pǎrinti echilibrati; pǎrinti indiferenti; pǎrinti exagerati; pǎrinti autoritari (rigizi); pǎrinti inconsecventi.

Pãrinti echilibrati. Caracteristica acestei familii constǎ în realismul cu care membrii ei privesc situatia. Ei ajung rapid în stadiul de acceptare, se maturizeazǎ si pornesc la actiune. Dupǎ ce cunosc situatia realǎ a copilului, ei îsi organizeazǎ viata în asa fel încât sǎ acorde atentie copilului cu nevoi speciale. În functie de diagnostic si de prognostic, pǎrintii vor gǎsi resursele necesare pentru a actiona singuri sau cu ajutorul celorlalti membri ai familiei pentru a-l ajuta « pe cel mic ». Pǎrintii stiu: « ce este necesar », « când si cum trebuie oferit », « ce, cum si cât de mult » se poate cere copilului cu nevoi speciale. Aceste reguli constituie un adevǎrat ghid al comportamentului fatǎ de copil.

Pǎrintii unui copil cu deficientǎ îndeplinesc teoretic aceeasi functie ca si pǎrintii unui copil sǎnǎtos. Ei trebuie sǎ rǎmânǎ în primul rând pǎrinti. Pǎrintii unui copil surd, paralizat nu au nimic de fǎcut pentru a-l ajuta. Aceastǎ atitudine apartine pǎrintilor echilibrati care privesc toate problemele cu calm. Acesti pǎrinti joacǎ un rol important în medierea relatiei dintre copil si mediul exterior. Ei mentin un climat de tolerantǎ si de egalitate în sânul familiei si în societate.

Un copil cu deficientǎ, chiar dacǎ este sustinut, are probleme legate de comportamentul natural în fata unei persoane strǎine. În acest caz, pǎrintii joacǎ un rol de tampon sau de mediator între douǎ persoane. Aceastǎ interventie va permite depǎsirea jenei si tensiunilor ce pot apǎrea în cadrul relatiilor interpersonale. Rolul de mediator este usor de îndeplinit de cǎtre pǎrintii echilibrati, care abordeazǎ totul cu calm. În cadrul unei familii echilibrate copilul cu deficientǎ are drepturi si obligatii egale. Ei trebuie sǎ aibǎ relatii de reciprocitate si de egalitate cu fratii si cu surorile sale, sǎ se simtǎ « ca toatǎ lumea ». Dacǎ se simte egal în familie, el va ajunge sǎ se simtǎ egal si în societate. Practic, familia joacǎ rolul unui laborator în care copilului cu deficientǎ i se oferǎ oportunitatea de a-si gǎsi locul si de a se obisnui cu situatia în care se aflǎ. Copilul cu deficientǎ trebuie sǎ se regǎseascǎ pe acelasi plan afectiv cu fratii si surorile sale. El nu trebuie sǎ monopolizeze dragostea pǎrintilor, chiar dacǎ are nevoie de o atentie si de o îngrijire suplimentarǎ. În familiile echilibrate, acest copil este egal cu fratii si surorile sale, dar în acelasi timp este îngrijit corespunzǎtor. În acest context copilul se dezvoltǎ în armonie cu cei din anturajul sǎu, care-i acceptǎ dificultǎtile. Familia impune copilului unele restrictii, încurajeazǎ activitǎtile gospodǎresti si mai ales pe cele de autoîngrijire, stimuleazǎ abilitǎtile fizice si sociale ale copilului.

O persoanǎ cu deficientǎ are nevoie de a fi recunoscutǎ pentru ceea ce este si asa cum este. Atmosfera familialǎ va fi caldǎ doar atunci când fiecare membru isi ocupǎ locul care îi apartine. Pǎrintii echilibrati sunt calmi, deschisi si îsi manifestǎ frecvent dragostea. Cǎldura implicǎ deschidere cǎtre cei din jur, plǎcere, atentie, tandrete, atasament. Acesti pǎrinti zâmbesc des, îsi încurajeazǎ copiii fǎrǎ a folosi critici permanente, pedepse, amenintǎri. Copiii acestor pǎrinti vor fi atenti, prietenosi, cooperanti si stabili emotional.

Pǎrintii indiferenti. Acesti pǎrinti reactioneazǎ printr-o hipoprotectie, prin nepǎsǎri, lipsǎ de interes. La o astfel de situatie se poate ajunge prin ׃ - lipsa de afectiune; - suprasolicitarea copilului; - respingere.

Lipsa de afettiune-pǎrintii demonstreazǎ copiilor o lipsǎ de interes, de afectiune, de îngrijire. Frecvent, acesti pǎrinti, sunt reci, ostili, îsi ceartǎ copilul pentru nimic, îl pedepsec sau îl ignorǎ. În aceste familii au loc certuri frecvente, iar copilul este antrenat în disputele dintre pǎrinti.

O altǎ categorie de pǎrinti lipsiti de afectiune sunt cei care nu pot accepta sacrificarea vietii profesionale. Pentru copilul cu deficientǎ situatia este foarte dificilǎ. El se confruntǎ cu numeroase probleme pe care nu le poate depǎsi sau compensa. Dacǎ copilul nu este ajutat sǎ le depǎseascǎ, se ajunge la situatia de esec. Sentimentul de inferioritate care apare datoritǎ esecurilor ajunge sǎ fie trǎit intens, devenind traumatizant. Frecvent, în aceastǎ situatie, copilul renuntǎ usor la eforturi, deoarece nu are o satisfactie mobilizatoare si ajunge la solutii usoare sau la abandon scolar.

Suprasolicitarea copilului apare atunci când pǎrintii nu tin seama de posibilitǎtile reale ale acestuia. Pǎrintii unui copil cu deficientǎ au o reactie de negare a problemelor. Ei considerǎ copilul « ca toatǎ lumea » si-i cer rezultate asemǎnǎtoare celor ale fratilor si surorilor sǎnǎtoase. În acest caz, apare o suprasolicitare, care se soldeazǎ cu esecuri demoralizatoare. În situatia esecului pǎrintii reactioneazǎ prin reprosuri si chiar pedepse repetate, care duc la aparitia sentimentului de neputintǎ, incapacitate si inutilitatea efortului. Respingerea este o altǎ modalitate de hipoprotectie. Copilul cu deficientǎ este mereu comparat cu fratii si surorile sǎnǎtoase si ridiculizat. Pǎrintii se detaseazǎ emotional fatǎ de copiii cu deficientǎ, dar le asigurǎ o îngrijire corespunzǎtoare. Atitudinea de respingere se manifestǎ mai mult sau mai putin deschis, sub forma negǎrii oricǎrei calitǎti sau valori a copilului, care este permanent ignorat si minimalizat. Aceste situatii apar atunci când copilul nu a fost dorit. Pǎrintii considerǎ cǎ nu au nici un fel de obligatii fatǎ de copilul lor. Chiar si în fata legii ei îsi declinǎ responsabilitatea.

Pǎrintii exagerati. Cel mai obisnuit rǎspuns, mai ales din partea mamei, este supraprotectia, o sursǎ de dependentǎ. Acest comportament impiedicǎ copilul sǎ-si dezvolte propriul control, independenta, initiativa si respectul de sine. Supraprotectia este un element negativ, generând negatii atât din partea pǎrintilor, cât si din partea copiilor. Pǎrintii care se simt vinovati devin exagerat de atenti, transformând copilul într-un individ dependent si solicitant pentru familie. Aceastǎ permanentǎ solicitare va genera reactii de nemultumire si ostilitate din partea pǎrintilor, reactii care-l vor face pe copil sǎ devinǎ nesigur. Pentru copiii cu deficiente aceastǎ situatie este foarte dificilǎ, întrucât ei nu beneficiazǎ de un regim care implicǎ stimularea si antrenarea în activitǎtile casnice. Acesti pǎrinti vor reusi « marea performantǎ » de a creste un copil singuratic, lipsit de posibilitatea de a-si manifesta propria personalitate. Copilul se va confrunta cu greutǎtile vietii, dar nu va fi capabil sǎ le facǎ fatǎ, deoarece nu a cǎpǎtat instrumentele cu ajutorul cǎrora sǎ actioneze si sǎ se apere.

Pǎrintii autoritari – acest tip de reactie este tot o formǎ de hiperprotectie a pǎrintilor cu o vointǎ puternicǎ. Acesti pǎrinti îsi controleazǎ copiii într-o manierǎ dictatorialǎ. Ei stabilesc reguli care trebuie respectate fǎrǎ întrebǎri. Copilul este transformat într-o marionetǎ, este dirijat permanent, nu are voie sǎ-si asume rǎspunderi si initiative, i se pretinde sǎ facǎ numai « ce », « cât » si « cum » i se spune. Un astfel de comportament din partea pǎrintilor are efecte negative, deoarece copilului i se anuleazǎ capacitatea de decizie si actiune. O formǎ particularǎ de atitudine autoritarǎ apare în relatia dintre pǎrinti si adolescenti. Pǎrintii continuǎ sǎ îi considere pe tineri copii, neputând accepta ideea maturizǎrii lor. În acest context, ei le refuzǎ libertatea, încercând sǎ mentinǎ o atitudine de tutelǎ, în dorinta de a preveni surprizele neplǎcute. În acest caz, rǎspunsul copilului este violenta, ce determinǎ o deteriorare a legǎturilor afective cu familia. Uneori autoritatea pune în evidentǎ atentia acordatǎ copilului si grija pentru o îndrumare corespunzǎtoare. Acest tip de autoritate este justificat mai ales în situatia unui copil cu probleme. În aceste cazuri, tânǎrul este întrebat, participǎ la discutii, dar în final tot pǎrintii decid, în functie de pǎrerile lor.

Pǎrintii inconsecventi – oscileazǎ de la indiferentǎ la tutelǎ. Cel mai adesea este vorba despre pǎrinti instabili, nesiguri si incapabili de a opta ferm pentru o anumitǎ atitudine. Alteori copilul este « pasat » la diferiti membri ai familiei, fiind supus unor metode educative diferite, adesea contradictorii. Crescuti într-un mediu inconstant, lipsit de metode stabile, copilul devine nesigur si usor de influentat de persoane rǎu intentionate.

Jocul Copiii, majoritatea timpului lor liber si nu numai, si-l petrec jucându-se. Jocul reprezintǎ pentru copii o modalitate de a-si exprima proprile capacitǎti. Prin joc, copilul capǎta informatii despre lumea în care trǎieste, intrǎ în contact cu oamenii si cu obiectele din mediul înconjurǎtor si învatǎ sǎ se orienteze în spatiu si timp. Putem spune cǎ jocul este « munca copilului ». În timpul jocului, copilul vine în contact cu alti copii sau cu adultul, astfel cǎ jocul are un caracter social. Jocurile sociale sunt esentiale pentru copiii cu handicap, întrucât le oferǎ sansa de a se juca cu alti copii. În aceste jocuri sunt necesare minim douǎ persoane care se joacǎ si comenteazǎ situatiile de joc (loto, domino, table, cuburi, cǎrti de joc etc.). În perioada de prescolar se desfǎsoarǎ mai ales în grup, asigurându-se astfel socializarea. Din acest motiv, copiii cu handicap trebuie sǎ fie înscrisi la grǎdinita din vecinǎtate, alǎturi de copiii sǎnǎtosi. Copiii sunt curiosi, dar practici, astfel cǎ ei vor accepta usor un copil cu deficientǎ fizicǎ, care se deplaseazǎ în fotoliu rulant sau în cârje. Ei sunt suficient de simpli si deschisi pentru a accepta usor un coleg cu probleme de sǎnǎtate. Perioada de prescolar este cea mai indicatǎ pentru începerea socializǎrii copiilor cu handicap. La aceastǎ vârstǎ, socializarea se realizeazǎ usor prin intermediul jucǎriilor si al echipamentelor de joc. Totusi, trebuie sǎ fim atenti la unele probleme deosebite. Unii copii cu deficiente au avut experienta neplǎcutǎ a spitalizǎrii si a separǎrii de pǎrinti. De aceea, pot apǎrea reactii intense, mai ales în primele zile de grǎdinitǎ. În alte cazuri, copilul are probleme legate de utilizarea toaletei si de deplasare. În aceste situatii, este de preferat sǎ se solicite prezenta mamei pânǎ la acomodarea copilului în colectivitate si acomodarea personalului cu problemele copilului. Jocurile trebuie sǎ fie adaptate în functie de deficienta copilului. Copiii cu tulburǎri de comportament trebuie sǎ fie permanent sub observatie, iar la cei cu ADHD jocurile trebuie sǎ fie cât mai variate.

Integrarea scolarǎ

ªcoala este, de asemenea, un mediu important de socializare. Formele de integrare a copiilor cu CES pot fi urmǎtoarele: clase diferentiate, integrate în structurile scolii obisnuite, grupuri de câte doi-trei copii deficienti inclusi în clasele obisnuite, integrarea individualǎ a acestor copii în aceleasi clase obisnuite. Integrarea scolarǎ exprimǎ: atitudinea favorabilǎ a elevului fatǎ de scoala pe care o urmeazǎ; conditia psihicǎ în care actiunile instructiv-educative devin accesibile copilului; consolidarea unei motivatii puternice care sustine efortul copilului în munca de învǎtare; situatie în care copilul sau tânǎrul poate fi considerat un colaborator la actiunile desfǎsurate pentru educatia sa; corespondenta totalǎ între solicitǎrile formulate de scoalǎ si posibilitǎtile copilului de a le rezolva; existenta unor randamente la învǎtǎturǎ si în plan comportamental considerate normale prin raportarea la posibilitǎtile copilului sau la cerintele scolare. În scoalǎ, copilul cu tulburǎri de comportament apartine, de obicei, grupului de elevi slabi sau indisciplinati, el încǎlcând deseori regulamentul scolar si normele social-morale, fiind mereu sanctionat de cǎtre educatori. Din asemenea motive, copilul cu tulburǎri de comportament se simte respins de cǎtre mediul scolar (educatori, colegi). Ca urmare, acest tip de scolar intrǎ în relatii cu alte persoane marginalizate, intrǎ în grupuri subculturale si trǎieste în cadrul acestora tot ceea ce nu-i oferǎ societatea. Datoritǎ comportamentului lor discordant în raport cu normele si valorile comunitǎtii sociale, persoanele cu tulburǎri de comportament sunt, de regulǎ, respinse de cǎtre societate. Aceste persoane sunt puse în situatia de a renunta la ajutorul societǎtii cu institutiile sale, trǎind în familii problemǎ, care nu se preocupǎ de bunǎstarea copilului.

Bibliografie:

Albu, A., Albu, C., „Asistentǎ psihopedagogicǎ si medicalǎ a copilului deficient fizic”, Iasi, Polirom, 2000;

Ionescu, S., „Adaptarea socioprofesionalǎ a deficientilor mintali”, Bucuresti, Editura Academiei P.S.R., 1975;

Miftode, V. (coord.), „Dimensiuni ale asistentei sociale: forme si strategii de protectie a grupurilor defavorizate”, Botosani, Eidos, 1995;

Popescu, G., Plesa, O., „Handicap, readaptare, integrare”, Bucuresti, Pro Humanitate, 1998;

Verza, E., Pǎun, E., „Educatia integratǎ a copiilor cu handicap”, Unicef, 1998.

http://www.google.com/