IMAGINEA SATULUI ÎN OPERA LUI IOAN SLAVICI

                                                                      Prof. Herman Laura

Şcoala cu clasele I-VIII „Nicolae Iorga”, Baia-Mare                                                                          

 În pleiada scriitorilor români afirmaţi pe la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, ardeleanul Ioan Slavici ocupă un loc distinct, pentru că  şi-a adus aportul  la modernizarea spirituală a naţiunii.  Întreaga operă şi activitate a scriitorului poartă însemnele rezistenţei în timp ale unui popor ce aspira la independenţă, de aceea viziunea asupra destinelor individuale ale  eroilor lui este una gravă, ce implică însăşi condiţia destinului naţional.

           Creaţia prezintă cu evidenţă trei faze: prima fază a idilismului şi a reveriei, a doua - dramatică şi obsesivă, a treia - didactică şi instructivă.

           În cele mai importante nuvele, Slavici se dovedeşte fidel metodei sale de creaţie realistă, oglindind viaţa societăţii transilvănene pe care o cunoştea îndeaproape, transmiţând nealterată nota specifică vieţii satului de peste munţi într-un anumit moment istoric. De aici izvorăşte spiritul popular care pulsează puternic în opera sa, el dovedindu-se în acest fel un deschizător de drumuri.

           Principala sursă de inspiraţie a lui Ioan Slavici este societatea ardeleană, în special satul, consemnând ca într-o monografie locuri, oameni, obiceiuri. Fiecare dintre personajele sale reprezintă întruchiparea unor precepte morale, dar nu sunt doar atât, ci personaje autentice, desprinse din realitatea socială , personalităţi cu o bogată viaţă interioară.

            Prezentarea societăţii ardelene în operă nu este schematică, nici superficială, ea se structurează pe axe bine definite: tradiţii şi obiceiuri, structura familiei tradiţionale, proverbele - elemente ale discursului tradiţional.

            Descrierea satului, a lumii de nuvelă a lui Slavici se face sub aspect social şi al personajelor reprezentative. La apariţia volumului său de nuvele, M. Eminescu, referindu-se la personajele prezente în operă, remarca: „fiecare dintre chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale  e copiat de pe uliţele ... satului, nu seamănă numai exterior cu ţăranul român în portret şi vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului şi gândesc şi simt ca el.” Slavici reuşeşte să redea culoarea locală, momentul istoric, atmosfera specifică.

        În „Lumea prin care am trecut”, Slavici prezintă cu mare fineţe imaginea oamenilor locului, idealizându-i, dar surprinzând esenţa personalităţii lor: „atât pe podgorenii noştri, cât şi pe cei mai apropiaţi dintre vecinii lor (...) nu pot să mi-i aduc aminte decât ca oameni cu inima deschisă, totdeauna voioşi şi doritori de mese încărcate. ... Eu ştiu că m-am pomenit umblând printre picioarele unor oameni stăpâniţi de gândul că e bine să fii om în lumea lui Dumnezeu. Ştiau să se bucure de viaţă, încât mulţi îi socoteau chiar uşurateci. ... Nici secerişul grânelor, nici culesul ori sfărâmatul porumbului, fără de cimpoieş şi fără de masă întinsă nu se putea face”.

            El reuşeşte să redea etnopsihologia personajelor, culoarea locală, momentul istoric, atmosfera specifică. Muncile obişnuite din gospodăria ţărănească sunt prezentate în detaliu demonstrând o bună cunoaştere a vieţii şi civilizaţiei ţărăneşti. Eroina din „Scormon” este surprinsă în momentul urzirii pânzei (prezenată cu excepţională minuţiozitate), personajele din „La crucea din sat” petrec seara la „scărmănat  de pene”, moment în care Bujor spune „minciuni”, adică nu neadevăruei, ci snoave prin care să ilustreze un adevăr, claca este terminată cu o masă cu plăcinte , iar tinerii petrec vesel în jurul mesei. În nuvela „Gura satului” autorul  poposeşte asupra numeroaselor îndeletniciri casnice, fără a insista asupra muncii în sine, ci asupra artei cu care este făcută şi asupra funcţiei estetice în devenirea personajelor, în reliefarea conflictelor şi a stărilor sufleteşti. 

            Cu funcţii estetice variate Slavici aduce în proza sa hore, logodne, nunţi, botezuri, târguri, dar nu insistă în prezentarea lor detaliată precum Agârbiceanu, Rebreanu sau Sadoveanu, ci doar face referiri sumare la acestea. Pe Marta Mihului şi Todirică a lui Cosma Florii Cazacului, „gura lumii” hotărâse de multă vreme să-i căsătorească. Părinţii n-au nimic împotrivă, iar tinerii s-au obişnuit cu gândul şi-l acceptă. Gata de nuntă, Marta descoperă că inima sa o îndeamnă mai mult către Miron, oierul venetic, decât spre cel ales de ceilaţi pentru ea. Promisiunile se desfac, Mihu este convins să nu-şi oblige fiica la o căsătorie care ar face-o nefericită, Miron pleacă, iar peste mulţi ani, când Marta va hotârî în cele din urmă să se căsătorească, pentru a-şi întemeia o familie, cu un bărbat mai vârstnic, Miron o va reîntâlni şi dragostea zăvorâtă de mult în inimi îi va uni pe cei doi, care vor primi şi binecuvântarea lui Mihu. Conform tradiţiei, viitorii soţi acceptă  tacit hotărârea conducătorului familiei. Tatăl Martei este pus în situaţia de  a respecta normele etice, dar şi pe cele sufleteşti. Cuplul tinerilor rămâne aici în plan secund, el nu va reuşi să dezvolte o reacţie de refuz a normelor impuse, nici să pretindă recunoaşterea prin forţă a propriilor drepturi. Cel care are posibilitatea de a rezolva acestă stare de fapt este bătrânul Mihu, fruntaş al satului. El trebuie să aleagă între fericirea fiicei sale (determinanta afectivă), respectarea promisiunii făcută unui partener şi rival întru prestigiu (determinata orgoliului individual) şi respectarea normelor tradiţionale pe care le  controlează foarte activ: „gura satului” (determinata relaţiei generale cu o colectivitate). Apare aici o societate al cărui mod de existenţă e profund normat prin tradiţie: „ Toată viaţa a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai de bine despre dânsul; aşa învăţase de la părinţi, aşa se obişnuise, aşa îşi găsea cea mai mare mulţumire a vieţii.”

            Tradiţia comandă comportamentul în familie: bărbatul hotărăşte, soţia şi copiii se supun. Tradiţia reglementează comportamentul individului în societate: ţinuta demnă trebuie păstrată, chiar dacă în mediul familial se trăiesc adevărate drame. Mihu, ca fruntaş al satului, va aştepta salutul femeilor, va spune anumite vorbe  copiilor săraci întâlniţi în drum, va mângâia într-un anume fel copiii celor bogaţi, va trebui să dea întâietate unui vecin la trecerea pe o punte construită de dânsul, va zâmbi în târg, chiar dacă nu-i arde de asta.

Sub stricta normare a tradiţiei este aşezat şi obiceiul peţitului, un complex sistem de mesaje şi răspunsuri. Buna primire a peţitorilor este normată prin datină prin expunerea la vedere a zestrei, dovadă de bogăţie, dar şi de posibilă acceptare a mesajului . În acelaşi timp lucrurile trebuie făcute parcă în treacăt, sub pretexte disimulante. Totul devine „semn”, iar semnificaţia trebuie descifrată, lăsând deschisă orice posibilitate: emisarii pot sau nu înţelege şi procalma avansul, în timp ce protagonistul păstrează posibilitatea de a şi-l retrage în orice clipă. Exprimându-se prin normă în chip neostentativ, individul trăieşte într-un perimetru de securitate, norma îi protejează individualitatea şi poate fi invocată ca pretext sau scuză.

Peţitorii sunt oameni aleşi după anumite principii. Ei trebuie să ştie să vorbească, dar să şi decripteze vorbele gazdei. Vorbirea e un angajament şi un jurământ, de aceea personajului îi este atât de greu să revină asupra vorbei sale, anulând-o sau nuanţând-o. Sacralizarea limbajului dezvoltă o percepţie a prezenţei inteligibile a celuilalt. Vorbirea devine  un câmp de forţe, necesitând o strategie delicată, personajul trebuie să-şi dezvolte o tactică a observaţiei, a persuasiunii, ce atinge mari performanţe de subtilitate.

Finalul nuvelei descrie târgul de toamnă de la Sărata, de Sfântul Dimitrie, o aglomerare pestriţă şi veselă  la care  femeile şi fetele veneau gătite de sărbătoare, iar flăcăii erau sprinteni şi gata a se prinde în horă. Târgul prilejuieşte întâlnirea dintre Miron şi Marta care era logodită cu Manea Vătafului. O întâlnire dramatică menită să-i caracterizeze profund şi definitiv pe protagoniştii nuvelei. Autorul a intuit semificaţia târgurilor de ţară în viaţa omului din popor, dându-le în opera sa dimensiunea şi fastul unor adevărate sărbători.

O artă deosebită o manifestă Slavici în descrierea portului popular, căreia îi evidenţiază frumuseţea şi măiestria.

În „Pădureanca” asistăm la două înmormântări în mediul rural: a lui Pupăză şi a lui Neacşu . Naratorul se dovedeşte şi de această dată un fin observator al oamenilor simpli care ştiu a se bucura, dar şi a suferi, el reliefându-le complexitatea caracterului, având drept fundal aspectele sociale ale vieţii.

Slavici a demonstrat în operele sale că folclorul exprimă modul de a gândi şi a simţi, de a reacţiona în faţa existenţei, a unei întregi colectivităţi umane. Creaţia populară este prima treaptă a conştiinţei de sine a poporului, de aceea zicătorile sau proverbele sunt socotite o zestre naţională. Proverbele sunt o formă de cunoaştere şi de autocunoaştere, sunt un mijloc de pătrundere în tainele universului spiritual şi de existenţă social-istorică a fiinţei umane. Îndemnul proverbelor  spre cunoaşterea de sine este în scopul veşnicei preocupări a omului de a se modela moral şi de a se autodepăşi.

În acelaşi spirit se ocupă Slavici şi de alte specii ale literaturii populare, precum cimiliturile şi ghicitorile, chiotele, versurile spuse la joc, doine, balade, snoave. E vorba de modul specific, distinct, în care autorul a ştiut să valorifice creaţia populară în realizarea propriei opere, din trăirea autentică, nemijlocită a vieţii poporului.

I. Dodu Bălan afirmă: „Prezenţa elementelor etnografice şi folclorice în opera lui I. Slavici localizează şi datează evenimentele într-un univers de spaţiu şi de timp măsurat prin cunoştinţa şi experienţa de viaţă a ţăranului, individualizează şi caracterizează personajele şi conturează mentalitatea lor specifică în cadrul unor matrice arhetipale, definind riguros caracterul popular şi naţional al prozei sale şi locul distinct pe care îl ocupă în evoluţia prozei româneşti, în constelaţia de aur a literaturii noastre.”

Bibliografie:

Cubleşan, Constantin, Ioan Slavici, Bucureşti, Ed. Recif, 1994.

Dodu-Bălan, Ion, Ioan Slavici sau Roata de la carul mare, Bucureşti, Ed. Albatros, 1985.

Popescu, Maria-Simona, Realismul poporal în nuvelele lui Ioan Slavici, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, 2010.