Legenda ghiocelului

A fost odata o razã de soare - era chiar fata cea mai micã si rãsfãtatã a astrului luminos.

Şi tocmai pentru cã era cea mai micã si mai rãsfãtatã, tatãl ei o lãsa sã zburde pe unde îi dorea inima.

Şi iatã cã, într-o bunã zi, raza de soare a hotãrât sã se plimbe într-o grãdinã. Acolo era Raiul pe pãmânt, nu altceva: flori care mai de care mai colorate si mai parfumate se unduiau sub adierea blândã a vânticelului cald de primãvarã!

- Ce-ar fi sã aleg eu o floare frumoasã, pe care sã mi-o prind în pãr? a spus raza de soare. ªi, repezitã cum era, s-a nãpustit asupra grãdinii, a cules o floare si s-a înãltat din nou în vãzduh.

Toate florile din grãdinã au privit mirate cãtre cer si au început sã murmure:

- Ati vãzut-o? Era frumoasã? Avea rochie de aur? Ce floare o fi ales printesa?

- Cu sigurantã ca a cules un trandafir, a spus un trandafir mare, catifelat si rosu, pe care boabele de rouã strãluceau ca diamantele în soare.

- Ba, eu cred cã a fost una dintre noi, a murmurat o lalea galbenã, iar suratele ei dãdeau din capete încântate.

- Nici vorbã de asa ceva! Le-a retezat-o un crin mândru. A fost unul dintre fratii mei. Nu vedeti ce frumosi si parfumati suntem?

Pânã si o violetã micã, dar într-adevãr splendidã, a sustinut cã raza de soare culesese o violetã, si nu altceva.

Numai într-un colt cineva plângea. Era un ghiocel mic si firav, a cãrui coditã fusese ruptã de trena rochiei de aur a printesei.

Cum raza de soare nu era departe, l-a auzit si i-a pãrut tare rãu. ªi a rostogolit pe obrajii ei de aur o lacrimã ca o perlã, care a cãzut pe codita cea ruptã a ghiocelului, vindecând-o pe datã.

Dar nu a fost numai atât. Printesa-razã de soare a venit lângã ghiocel si i-a spus asa:

- Biatã floricicã firavã, îmi pare tare rãu cã te-am fãcut sã suferi! Ce dorintã vrei sã-ti îndeplinesc pentru a-mi repara greseala?

- Nu vreau nimic, a rãspuns ghiocelul, lãsându-si frumosul cãpusor în jos.

- Nu vrei frumusetea trandafirului, parfumul crinului, strãlucirea lalelei? a insistat raza de soare.

- Bine, a încuviintat ghiocelul. Dacã vrei într-adevãr sã-mi faci un dar, dã-mi voie sã rãsar primul dintre toate florile, de sub zãpada rece, primãvara.

Şi chiar asa a fost. Raza de soare l-a sãrutat pe ghiocel si vraja a fost fãcutã. Apoi a dispãrut în înaltul cerului, de unde venise. De atunci, ghiocelul este prima floare care ne zâmbeste dintre peticele de zãpadã, în fiecare primãvarã, si toatã lumea stie cã vremea cea urâtã este pe sfârsite ...

Legenda lalelei

Conform unei legende persiene, un tânãr pe nume Farhad se îndrãgostise de frumoasa Shirin. Ajungând la el vestea cã iubita i-a fost ucisã, Farhad si-a încãlecat calul favorit si a pornit în goanã cãtre Shirin, dar s-a prabusit de pe o stâncã si si-a gãsit moartea. Din fiecare picaturã a sângelui sãu scursã în pãmânt a rãsãrit apoi câteo lalea purpurie, simbol al dragostei perfecte sau pasionale.

Legenda narcisei

O legendã a vechilor greci aratã cã narcisa ar fi apãrut la moartea lui Narcis, un tânãr singuratic, cãruia îi plãcea sã se plimbe zile întregi prin pãduri si pe câmpii.

Fiind si foarte frumos, se spune cã s-ar fi indragostit de el multe nimfe, dar nici una din ele nu putea spera cã dragostea îi va fi împãrtãsitã, pentru cã Narcis nici mãcar nu le remarcase.

Se spune chiar cã una dintre nimfe, pe nume Echo, a si murit din dragoste, lãsând în urma ei numai vocea; chiar si asa, ea îl urma pe Narcis peste tot si repeta toate cuvintele lui (astfel a apãrut ecoul).

Zeita Nemesis (rãzbunarea), vãzând cruda lui indiferentã în fata dragostei nimfelor, a hotãrât sã îi dea o pedeapsã exemplarã: i-a prezis sã nu iubeascã pe nimeni niciodatã, ci sã se îndrãgosteascã de el însusi si, astfel, sã îsi gãseascã moartea. Nu peste mult timp, plimbându-se prin pãdure si ajungând lângã un lac, Narcis si-a zãrit propriul chip în oglinda apei. Vrând sã îmbrãtiseze chipul deosebit de frumos din apã, Narcis a cãzut în adâncuri si s-a înecat. Nimfele au venit sã îl plângã si l-au transformat într-o floare galbenã, care sã le aminteascã mereu de iubitul lor.

Se zice cã de aceea narcisa îsi tine mereu capul în jos, pentru cã îl imita.

Legenda zambilei

Legenda spune cã Hyacinthus (care în greacã înseamnã nestemat, giuvaier) fiul lui Amyclos, regele Spartei, era un tânãr de o frumusete rarã, tovarãsul preferat al lui Apollo si cã era iubit de cãtre Zephyr, Vântul de Vest.

Într-o bunã zi , când Apollo si Hyacinthus se întreceau în aruncarea discului, Zephyr, care privea de departe competitia, a devenit extrem de gelos, datoritã frumusetii si tineretii lui Hyacinthus.

Atunci, când a venit rândul lui Apollo sã arunce discul, Zephyr l-a deviat cu o suflare în capul lui Hyacinthus. Îngrozit, Apollo a încercat sã opreascã sângele care se scurgea din rana prietenului sãu. Era ,însã, prea târziu, iar atunci, când Hyacinthus a murit, sângele sãu vãrsat pe pãmânt s-a transformat într-o floare care îi poartã numele pânã în ziua de azi. Apollo a asezat trupul tovarãsului sãu pe bolta cereascã, sub forma unei constelatii.

De aceea, zambila poartã si denumirea de hyacint.

Legenda brândusei

Legenda spune cã Brândusa era fata cea mai micã a împãratului Florilor. Pe vremea când trãia Brândusa, împãrãtia ei era condusã de un zmeu, care în fiecare an sacrifica câte unul dintre bãrbatii din împãrãtie.

Când a împlinit 20 de ani, aceasta s-a cãsãtorit cu un print, pe care îl iubea nespus de mult. La numai o zi de la nunta lor, printul a fost rãpit de zmeu si dus în castelul acestuia spre a fi sacrificat.

În ciuda insistentelor tatãlui ei, Brândusa a refuzat sã lase salvarea sotului ei pe mâna armatei tatalui ei si a pornit singurã în cãutarea zmeului si a bãrbatului ei.

Întâlnind zmeul, aceasta l-a provoacat la luptã în sãbii si palose, reusind pânã la urmã, dupã sapte zile si sapte nopti sã îl ucidã pe acesta si sã îsi salveze iubitul.