EXPERIMENTUL DIDACTIC - METODĂ FUNDAMENTALĂ ÎN STUDIUL BIOLOGIEI

Profesor: Cocoş Alina Magdalena,

Şcoala Gimnazială "ŞT.O.IOSIF", Tecuci

Rezumat: Pornind de la definiţia experimentului ca metodă fundamentală în învăţarea biologiei, articolul aduce în prim plan câteva noţiuni teoretice despre această metodă de exploarare nemijlocită a realităţii. De asemenea evidenţiază eficienţă instructiv-educativă pe care această metodă o are pentru elevi.

Cuvinte cheie: experiment, metodă, învăţare, laborator.

Experimentul didactic este o metodă de exploarare directă a realităţii şi este utilizat în studiul biologiei atât în clasele gimnaziale dar mai ales în cele liceale. “Experimentul este calea spre reuşită !” spunea marele Eistein iar efectuarea acestuia capătă o importanţă tot mai mare în studiul biologiei. De cele mai multe ori noţiunea de experiment este confundată cu cea de experienţă, iar metoda experimentală este sinonimizată cu metoda lucrării de laborator.

Experimentul este apreciată ca ,,cea mai importantă metodă de cercetare, deoarece furnizează date precise şi obiective” (Cosmovici, A., 1996). Această metodă constă în provocarea unui fenomen, în condiţii controlate de laborator având ca scop studierea acestuia. Elevii pot verifica astfel legi sau date, pot testa ipoteze, dar cel mai important îşi pot dezvolta spiritul de experimentare. Poate fi utilizat şi în consolidarea unor concepte biologice însuşite anterior, precum şi în dezvoltarea unor deprinderi practice specifice. Chiar dacă este considerată o metodă ,,veche” aceasta are o eficienţă instructiv-educativă cu o mare valoare formativă. Învăţarea prin experiment este o învăţare de tip inductiv, este centrată pe elev, este antrenantă şi stimulativă. În învăţământ se pot aplica următoarele tipuri de experimente:

- experiment demonstrativ;

- experiment aplicativ;

- experiment pentru a forma abilităţi şi deprinderi practice;

- experiment de cercetare şi descoperire.

În cazul experimentului cu caracter de cercetare şi al celui aplicativ activitatea elevilor se poate organiza fie pe grupe, fie individual. Ca şi observarea sistematică, experimentul dispune de importante valenţe formative, stimulând activitatea de investigaţie personală şi independenţa şi favorizând dezvoltarea intereselor cognitive. M.E. Dulama (2008) propune o clasificare complexă şi nuanţată a experimentelor didactice în raport cu o multitudine de experimente:

a) după modul de organizare a activităţii elevilor

-experiment frontal (demonstrativ) – efectuat de către profesor, ajutat uneori de câţiva elevi; experimente pe echipe; experimente individuale

b) după durata experimentului:

- experimente de scurtă durată (maxim 50 de minute), experimente de lungă durată (se desfaşoară pe parcursul mai multor lecţii)

c) după posibilitatea repetării experimentului:

experimente irepetabile; experimente repetabile (se repetă la anumite intervale de timp, pe parcursul unui an şcolar)

d) după locul de desfăşurare a experimentului:

experimentul de laborator (desfăşurat in şcoală), experiment în natură (desfăşurat în afara şcolii), experiment desfăşurat în institute de cercetare, în ferme zootehnice, în spitale etc.

e) după scopul didactic fundamental urmărit:

experimentul destinat stimulării interesului faţă de noile achiziţii (efectuat în partea introductivă a lecţiei), experiment destinat învăţării noilor informatii, aprofundării sau extinderii lor (efectuat pe parsursul lecţiei), experiment cu caracter de descoperire, experiment demonstrativ/ ilustrativ,experiment de formare/ dezvoltare a abilităţilor,experiment destinat fixării de cunoştinţe, experiment de stimulare/ dezvoltare a relaţiilor interumane, experiment de evaluare a capacităţii de experimentare sau de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice si practice.

f) după natura experimentelor:

experimente calitative şi experimente cantitative.

g) după rezultatul lor:

experimente pozitive şi experimente negative

h) după locul în ierarhia învăţării:

experimente reproductive, experimente productiv-creative şi de cercetare,

i) după tipul de cunoştinţe vizate a fi dobândite în experiment:

experimente pentru dezvoltarea unor cunoştinţe procedurale şi experimente pentru dezvoltarea unor cunoştinţe declarative

j) după planul în care se desfăşoară:

experimente directe, mentale şi în plan virtual

k) după tehnica de experimentare:

experiment bazat pe efectuarea de experienţe, experiment bazat pe aplicarea tehnicii efectuării de preparate microscopice şi observarea microscopică a acestora, experiment bazat pe tehnica disecţiei, experiment bazat pe simularea unei experiente cu ajutorul computerului, experiment bazat pe observare macroscopică, pe analiza, compararea, cercetarea, determinarea ştiinţifică cu determinatorul, experiment bazat pe tehnici de investigare a ecosistemelor, experiment bazat pe observaţii cu lupa, bazat pe analiza genetică.

Pentru punerea în aplicare a unui experiment este necesară parcurgerea următoarelor etape:

1. identificarea unei probleme contradictorii şi încadrarea acesteia în temă;

2. proiectarea/organizarea intelectuală a experimentului;

3. stabilirea tehnicii de experimentare şi a sarcinilor de lucru aferente acesteia;

4. pregătirea materialelor necesare pentru efectuarea experimentului;

5. introducerea elevilor în problematica experimentului;

6. experimentarea propriu-zisă;

7. analiza rezultatelor şi comunicarea acestora;

8. stabilirea concluziilor şi valorificarea acestora.

Reuşita unui experiment depinde foarte mult de capacitatea elevilor de a se ghida după anumite intrucţiuni şi de priceperea acestora de a mânui aparatura şi ustensilele de laborator. În învăţarea prin experiment accentul se pune pe a-l face pe elev responsabil pentru propriul proces de învăţare. Profesorului îi revine sarcina de a supraveghea munca elevilor, el având posibilitatea de a intervenii discret atunci când este nevoie. La sfârşitul experimentului este obligatoriu ca profesorul să-şi evalueze demersul. Astfel acesta va identifica în ce măsură elevii au realizat corect experimentul, ce ar trebui să modifice pe viitor în instrucţiunile de lucru sau în ce măsură experimentul s-a integrat în conţinutul teoretic.

Folosirea acestei metode antrenante se subordonează nevoii permanente de schimbare din învăţământul românesc. Individualizarea şi personalizarea elevului, valorizarea fiecăruia, posibilitatea profesorului de a cunoaşte capacitatea fiecărui elev, obţinerea de schimbări în plan cognitiv şi atitudinal, stimularea lucrului în echipă sau individual, sunt avantajele multiple ale metodelor de exploarare nemijlocită a realităţii şi le recomandă a fi folosite cât mai des.

Bibliografie:

Mariana Ciobanu, "Didactica Ştinţelor Biologice", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008.

Miron Ionescu, Ioan Radu, “Didactica Moderna”, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2004

Mariana Marinescu, "Didactica biologiei teorie şi aplicaţii", Editura Paralela 45, 2010.

Naela Costică, “Metodica predării biologiei”, Editura Graphys, Iaşi, 2008

Dulamă , E. “Metodologie didactică- teorie şi practică”, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2008