EXISTENŢA CA AMNEZIE SAU NEÎNŢELEGERE PROZA

ROMÂNO-AMERICANĂ ,,LADY V.” DE DUMITRU RADU POPA

Elena HENDRE - prof.

Colegiul Tehnic ,,Aurel Vlaicu”, Baia Mare, Maramureş

Rezumat: Proza scurtă „Lady V.” de Dumitru Radu Popa, reeditată în 2006 la editura „Curtea Veche” se înscrie pe linia literaturii simbolic-alegorice şi face parte, ţinând cont de afirmaţia autorului, din „ciclul închis româno-american”. Apărută în varianta originală în volumul „Panic Syndrome!” în 1997, opera dezvoltă tema individului şi a identităţii, într-o manieră impersonală, subordonată perspectivei dorice.

Cuvinte-cheie: proză româno-americană, proză de atmosferă, planuri spaţio-temporale paralele.

Realizată într-un context occidental, opera este încărcată de sensuri şi subtilităţi semnificative pentru cultura estetică occidentală, existenţa fiind percepută ca „amnezie sau neînţelegere”. Subiectul, aparent banal, este prezentat dintr-o perspectivă auctorială aluziv-neutră, reprezentat fiind de elemente preponderent impresioniste, ca la Henry James şi pare a se fi născut din „găsirea din întâmplare” a jurnalului Doamnei V. Construită pe tehnica sugestiei şi a detaliului aparent neutru, cu final deschis şi cu posibilităţi de interpretare multiple, „Lady V.” este o delicată proză de atmosferă pe tema „intrării privitorului în tablou.”

Încă din debutul operei se observă măiestria autorului de a crea atmosferă. Decorul format din oameni, tablouri şi idei este reprezentat de amestecul dintre real şi fantastic, amestec reprezentat, la rându-i, pe de o parte de culoare şi armonie estetică, iar pe de altă parte de un tărâm straniu. Ambele planuri creează la D. R. Popa un labirint al lumilor paralele, al planurilor spaţio-temporale multiple. Universul operei este reprezentat astfel de amestecul de realitate şi iluzie, de trecut şi prezent, până la estomparea totală a graniţelor dintre acestea. Cititorul se trezeşte în faţa unei lumi în care nălucirile vin să clarifice realul şi în care poate urmări paradoxal coerenţa ilogicului. Trecerea dintr-o dimensiune în alta se realizează discret, iar reperele biografice ale protagonistei din structura operei sunt pretexte pentru a focaliza consecinţele capacităţii acesteia de a pătrunde în tablourile semnate de Whistler, prietenul lui Oscar Wilde. Lady V. „avu senzaţia vagă şi liniştitoare – cum i se va întâmpla, de altfel, foarte des, în celelalte mari oraşe unde căsătoriile ei aveau să o poarte, în faţa pânzelor lui Whistler - că putea să păşească firesc, cu cea mai mare uşurinţă, în tablou, fără ca asta să strice nimic din armonia picturii şi, de altfel, ceda uneori acestei dorinţe, constatând că nimic extraordinar nu se întampla, decât poate faptul că, pentru câteva secunde, se simţea deopotrivă privitorul şi cel privit în acel tablou”. (p.12-13)

În spiritul creării iluziei autenticităţii, autorul valorifică obsesiv numeroase note de jurnal intim ale protagonistei, prin intermediul cărora îşi caracterizează indirect personajele. Astfel, jurnalul Doamnei V. „ilustrează clar dorinţa acesteia de a înţelege rejecţia atât de accentuată faţă de incompatibilităţile dintre mentalităţi”. Numele simbolic-generic pe care autorul îl asociază protagonistei, Victory, influenţează oarecum orizontul de aşteptare al cititorului, astfel încât, una dintre interpretările finalului operei poate fi reprezentată chiar de victoria protagonistei în demersul ei pur comprehensiv la adresa destinului uman în general şi la adresa destinului creator, în special. Însă, orizontul de aşteptare al cititorului este influenţat eronat, deoarece există o mare discrepanţă între sugestia numelui şi destinul protagonistei, respectiv moartea acesteia. Triumful sugerat de numele personajului feminin ne este, totuşi, deconspirat de autor spre sfârşitul povestirii, şi anume „acela de a recunoaşte cu exactitate ceva ce n-a simţit niciodată” şi anume fiorul dragostei. Observăm, de asemenea, o discrepanţă dintre numele simbolic Victory şi destinul decepţionant pe care viaţa i-l rezervase. Această femeie subtilă şi fără vârstă …iubitoare de frumos, se hrăneşte din/cu „celebrarea neîngrădită a splendorii….din tablouri. Uneori, planul interior se contopeşte cu cel exterior. ,,În ciuda oricăror precauţii, se trezi ea însăşi intrată în tablou”. (p.43) Cititorul observă evadarea în timp şi în memorie a protagonistei şi contopirea fantastică dintre obiectul contemplat şi subiectul contemplator… „fără să aibă nici cea mai vagă idee câtă vreme trecuse”, accentuează naratorul.

În acest decor „lumina pătrunse, aducând cu ea propriul ei chip, ca într-o oglindă” când avusese revelaţia că era ea însăşi pictată în toată atmosfera tabloului. Era propriul ei chip, aşa cum arăta de cine ştie câte decenii. Era ea acolo, pictată din faţă, ea, identică şi egală, respirând de data aceasta nu numai din toată alcătuirea tabloului, dar chiar din portretul acelei femei (Mrs. Leyland). Aşa realizează metamorfoza protagonistei autorul D. R. Popa, aducând un plus de absurd în fantasticul creat.

Timpul interior al protagonistei este declanşat prin flashback în urma contemplării pânzelor executate de Whistler. Adesea intră în pânze ,,mai mult din imboldul de a-şi înţelege propria identitate”. Acesta poate fi considerat chiar laitmotivul literar al operei. De altfel, opera pare a fi construită pe relaţia subiect privitor - obiect privit, aşa cum am mai sugerat, într-o osmoză perfectă de planuri spaţio-temporale paralele.

Dar suspendarea într-o altă dimensiune presupune distorsiuni temporale şi alunecări spaţiale, astfel că, deşi născută în 1917 şi stabilită în anii 60 la New York, Lady V. duce cu ea cititorul în ambianţa anilor 1870, Whistler şi Gautier devenind personaje. Raportul dintre viaţă şi artă este surprins prin aventura spiritului peregrin aflat în căutarea propriei identităţi (existenţa intimă a protagonistei fiind una searbădă şi neînţeleasă) care se petrece într-un decor estetizat plin de poezie şi senzualitate. Decorul fascinant, însufleţit de culoare, arome şi muzică ar putea ilustra, paradoxal, „în profunzime, tragedia imensă a neînţelegerii şi incompatibilităţii”. Ceea ce îi refuză cotidianul (cele patru mariaje ale protagonistei) îi poate oferi imaginaţia, fantasticul capabil să transfigureze şi existenţa anodină, realizând certitudinile în vis.

Deşi naraţiunea decurge obiectiv, prin inserarea fragmentelor din jurnalul intim al protagonistei, autorul reuşeşte să dea notă modernistă operei. Mai mult, din punct de vedere estetic, opera are şi câteva elemente postmoderniste de ordin compoziţional şi structural. Din punct de vedere compoziţional, cititorul observă în primul rând elementul cotidian - prozaic prezent în operă, invocat prin redarea exactă a numelor reale ale unor faimoşi pictori realişti şi impresionişti (Van Dick, Velasquez şi Courbet) şi elementul comico-ironic, ca produs al spiritului critic ce demistifică prin asimilare şi depăşire şi nu prin evaziune. În acest sens se observă dezvoltarea motivului pseudoartei şi a pseudoartistului în secvenţa restaurării sufrageriei lui Leyland, din impunătoarea rezidenţă londoneză de pe 49, Prince’s Gate, de către pictorul Whistler care exclamă obsesiv „Aur!Aur!Aur!” în salonul pe care-l transformă radical.

În acest context, autorul sancţionează în egală măsură, atât artistul, în ipostaza personajului Whistler, cât şi consumatorul de artă, reprezentat de Leyland. Astfel, reacţia violentă a lui Leyland, în faţa „armonizării detaliilor” de către pictorul Whistler se finalizează cu o adevărată criză estetică şi financiară din partea primului. Episodul este secondat de afrontul pictorului, care, în manieră antitetică, realizează o frescă în acelaşi salon intitulată „Art and Money” or „The story of the Room”, în care personajele reprezentate de către motivele dezvoltate sunt alegorico-simbolice. Motivul păunului îmbracă două ipostaze, una ca reprezentare a agresivităţii domnului Layland, iar cealaltă a orgoliului nemăsurat al artistului damnat la „a nu-şi mai vedea opera …până la moarte…”. Prin intermediul contopirii cu decorul contemplat, salonul acesta este perceput de către protagonistă ca fiind factice, deşi este reprezentat de pictura ce ocupă locul central al operei şi anume „Princesse du pays de la Porcelaine”. Această pânză este contemplată profund de către protagonistă şi facilitează trecerea dintr-un plan spaţio-temporal în altul.

Nu în ultimul rând, funcţia estetică a acestei scrieri este reprezentată şi de crezul artistului plastic, Whistler, care, citat fiind în jurnalul Doamnei V., este de părere că „arta şi în consecinţă viaţa în sine au de fapt prea puţin de-a face cu lumea şi gustul comun.” Acelaşi „preferă să-şi numească pânzele compoziţii de culoare sau armonii de nuanţe, decât portrete sau peisaje, cu tot riscul ca armonia să ilustreze în profunzime tragedia imensă a neînţelegerii şi incompatibilităţii.” Doar în faţa unui astfel de „dezastru” se poate vorbi de o întâlnire autentică, nemediată de compromisuri din partea privitorului sau „devoratorului” de artă. Aceste elemente impresioniste sau convingeri impresioniste sunt completate de stilul pictural adoptat de către artist, şi anume cel al pensulelor multiple, motiv care îl va urmări obsesiv pe Whistler.

Revenind la jurnalul protagonistei, acesta are mai multe funcţii în opera lui D. R. Popa. Pe de o parte, aşa cum afirmă autorul, „s-a dovedit a fi, în cele din urmă, mai mult testimoniul deplinei singurătăţi decât expresia maniacă a unei pasiuni pentru pictorul Whistler”.

Încă din debutul operei se perindă, într-o naraţiune evanescentă, momente din timpul interior al lui Lady V., admiratoare a lui James Whistler, fragmente din jurnalul ei ,,călătoriile” imaginare în tablourile lui Whistler şi în viaţa pictorului. În proza lui D. R. Popa căutarea identităţii coincide cu o căutare a adevăratei feminităţi şi a sexualităţii feminine, dar şi a unui alter-ego estetic.

Moartea protagonistei, dincolo de banala conexiune Eros-Thanatos, este momentul în care ,,privitoarea”, femeia fără vârstă, face pasul decisiv pe celălalt tărâm, al ficţiunii estetice (şi al bărbatului). Un moment epifanic, în care realitatea reală şi (i)realitatea interioară, imaginată, visată, se unesc, când Lady V. şi pictorul Whistler se ating într-o arhetipală îmbrăţişare-fantomă, de senzuale trupuri spirituale. La pag. 49 descoperim un cod de interpretare a acestei opere din punct de vedere estetic. Este vorba despre crezul lui Oscar Wilde, autorul celebrului roman “Portretul lui Dorian Gray”: ,,orice portret pictat cu adevărată simţire e un portret al artistului, nu unul al modelului pe care îl are în faţă. Modelul e mai degrabă un accident, pretextul. Nu el e cel ce ni se relevă în pictură, ci de fapt pictorul însuşi care, pe canavaua colorată, îşi arată sinele”.

Bibliografie:

Popa, Dumitru Radu, Lady V., în vol. ,,Povestiri”, Ed. Curtea - Veche, 2006