EUGEN LOVINESCU – Relativismul şi subiectivismul judecăţilor de valoare.

Mutaţia valorilor estetice. STUDIU

Prof. Dr. Elena Nadia Vesa

Şcoala cu clasele I-VIII, Vidra

Personalitatea contradictorie a lui E. Lovinescu a fost străbătută permanent de aspiraţia spre cunoaştere, de dorinţa depăşirii propriilor carenţe, de dorinţa găsirii unui punct de fixare, dar şi de opinii diferite de la o perioadă la alta. Însăşi activitatea sa de critic poate fi împărţită în două mari etape ce necesită a fi prezentate pentru o mai bună înţelegere a studiului de faţă.                                                                     

Prima etapă cuprinde critica lui E. Lovinescu până la război, o etapă caracterizată prin căutarea unui drum propriu, E. Lovinescu apărând ca un critic ecletic[1], de formaţie mai mult clasică, fără sistem, fără idei generale şi fără urmă de dogmatism. Impresionismul polemic şi agresiv de la început, ce se va manifesta în diversele publicaţii la care va colabora, va deveni sceptic şi diletant (superficial) în volumul: Paşi pe nisip şi în primele două volume din Critice, pentru ca în următoarele două volume din Critice să se atenueze, spiritul lui să tindă spre maturizare, pendulând totuşi între studiul ştiinţific, articolul critic şi literatura beletristică, ilustrată de romanul: Aripa morţii. Florin Mihăilescu în lucrarea: E. Lovinescu şi antinomiile criticii nota: ,,Spirit independent, criticul nu înţelege să se alinieze niciunei poziţii în mod nediferenţiat şi fără rezerve, chiar dacă e «impresionist»… Nu numai atitudinea voită, programatică îl îndeamnă către alegerea unor poziţii de sine stătătoare, dar şi personalitatea sa, care-şi dezvăluie treptat forţa şi autenticitatea. Aducând o perspectivă personală asupra vieţii literare, E. Lovinescu nu putea să nu se afirme până la urmă ca o autoritate în critica vremii.                                   

Procesul de maturizare este însă lent şi toate frământările care preced şi pregătesc realizările riguroase şi sigure de după război se situează aici, în prima perioadă de activitate.”[2] ,,Caracterul pestriţ al ideologiei sale din prima fază, care constituie o trăsătură generală este detectat şi în alte domenii de activitate, nu doar în critica sa, şi însoţeşte o anumită indecizie. Aceasta indică negreşit că fenomenul de decantare internă nu a ajuns la termen. E. Lovinescu adoptă, uneori, cam în acelaşi timp, puncte de vedere nu numai diferite, dar chiar opuse, […] conştient de situaţie, criticul nu se teme de a se contrazice, ba mai mult chiar, crede că poate păstra o consecvenţă întru adevăr chiar dincolo de contraziceri. […] E în fond o cochetărie cu stilul înflorat şi spiritual al impresioniştilor, la care Lovinescu va renunţa treptat, dar definitiv.”[3]                            

Putem, astfel, vorbi până la 1919 de un ecletism al criticii lovinesciene pe care însuşi criticul îl identifică cu impresionismul lipsit de dogmă şi ecletism. Datorită afirmării unei formule proprii a personalităţii critice va motiva oscilarea între ipoteze şi ipostaze distincte şi contradictorii. Dar E. Lovinescu va tânji după autoritate, după un sistem, de aceea relativismul judecăţilor sale nu va exclude şi credinţa într-un adevăr.                

În a doua etapă a criticii sale, cea de după război se vor remarca contribuţiile sale majore, aduse culturii şi literaturii prin intermediul revistei ,,Sburătorul”, a cenaclului cu acelaşi nume şi a celebrului modernism lovinescian cu toate teoriile inovatoare pe care criticul le va susţine.                                                          

O altă exegetă a marelui critic, Ileana Vrancea va demonstra şi ea în lucrarea E. Lovinescu cât de relative şi subiective au fost judecăţile de valoare emise de acesta; astfel dacă la început criticul va elogia concepţia impresionistă, după câţiva ani, prin 1915 într-un articol intitulat După 10 ani, o va repudia, ceea ce o va îndreptăţi pe Ileana Vrancea să constate că afirmaţia pe care criticul o va generaliza i se potriveşte foarte bine şi lui: ,,«În materie de cultură, evoluţiile nu sunt perpetue, nici lineare; când crezi că ai pus mâna pe ţărm, un val te smulge departe în larg; pânza ţesută ziua se destramă noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe Marmora cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară îţi umple ochii cerneala norilor învolburaţi»”[4]                               

Mai sunt necesare câteva clarificări pe care le vom face cu ajutorul studiului lui Florin Mihăilescu, pe care l-am amintit mai sus, înainte de a pătrunde în analiza teoriei mutaţiei valorilor estetice. Impresionismul şi sincronismul au la bază relativismul. Dar să vedem cum s-a ajuns la acest relativism. Falimentul ştiinţei şi neîncrederea în certitudinile oferite de ştiinţă spre sfârşitul secolului al  XX-lea va pune bazele relativismului impresionist sub auspiciile căruia se va manifesta prima etapă a criticii lovinesciene. ,,Dar dincolo de filiaţii şi de influenţe, rădăcinile decisive ale relativismului lovinescian sunt desigur de ordin temperamental şi ideologic.”[5] Criticul însuşi va mărturisi în Memorii că această constantă a viziunii sale reprezintă expresia temperamentală valabilă pentru toate valorile nu doar pentru cele estetice. Critica impresionistă franceză i-a amplificat relativismul temperamental de care vorbea F. Mihăilescu. Relativismul lui E. Lovinescu este modern deoarece îşi are rădăcinile în aspiraţia lumii moderne spre spiritual pozitiv ,,care exclude absolutismul oricărei metafizicii”. ,,Relativismul lovinescian este mai curând produsul istorismului romantic al veacului trecut şi mai apoi al pozitivismului științific decât al filozofiei sceptice. Si, în fine, este şi mai sigur fructul temperamentului moldovenesc într-o latură a lui, şi mai presus de orice, al cerinţelor imperioase esenţiale ale unei mari acţiuni critice. […] Temperamentul său ideologic, modernismul este rezultatul firesc al relativismului organizat de Lovinescu în formula, devenită celebră a mutaţiei valorilor estetice ”[6]

Când aderă la sincronism şi realizează teoria sincronismului E. Lovinescu nu scapă din vedere faptul că acesta nu se referă doar la una din multitudinea preocupărilor omeneşti, ci stabileşte în multitudinea şi totalitatea lor – sociale, estetice, economice – o interdependenţă ce le conferă un stil şi un ritm. Si mai specifică modul de existenţă al omului, care nu este o fiinţă abstractă sau izolată, şi care suferă în activitatea sa spirituală, presiunea atmosferei morale a secolului în care trăieşte. Astfel conceptual estetic va căpăta o pondere impresionantă şi se va răsfrânge asupra modului în care E. Lovinescu va concepe teoria legată de „autonomia esteticului”. Autonomia e relativă şi criticul va încerca să o explice prin libertatea de mişcare a talentului creatorului faţă de obiectul operei. Va diferenţia idealul social de cel artistic în volumul Paşi pe nisip şi va afirma că arta nu are finalitate utilitară, ea este „e o încântătoare inutilitate ce ne atrage simţurile”. Criticul va stabili că arta e prin natura ei morală ceea ce implică imposibilitatea disocierii frumosului de moral, căci în arta frumosul nu poate fi decât moral. Deoarece arta este o creaţie a spiritului omenesc ea este în funcţie de om, de aici relativitatea ei. Ideea că artistul trăieşte în „sânul clasei sale sociale, al neamului său, al omenirii” în general, şi că nu poate fi scos din timp şi spaţiu va apărea în aproape toate studiile critice ale lui  E. Lovinescu.                                                                                             

Cuprinzând în ampla sa lucrare Istoria literaturii române contemporane 30 de ani din secolul trecut şi stabilind că evoluţia literaturii române din aceea perioadă s-a produs în sensul esteticului, E. Lovinescu va afirma ca element esenţial al culturii esteticul şi va demonstra că acesta poate evolua, poate fi prelucrat şi se poate fixa foarte bine în diverse formule care constituie fizionomia estetică a unei civilizaţii sau a unei epoci. Va absolutiza factorul estetic şi din dorinţa de a se delimita de confuzia sămănătoristă, celebră în epocă, dintre etnic, etic şi estetic şi din dorinţa reabilitării esteticului.

Teoria mutaţiei valorilor estetice pleacă de la ideea generală a modificărilor în timp şi pe parcursul generaţiilor a operelor de artă şi este nuanţată de ideea detaşării estetice de trecut deoarece nu poţi fi compatibil cu sensibilitatea altei generaţii, ci doar cu sensibilitatea generaţiei tale.                                              Relativismul şi subiectivismul judecăţilor de valoare depind de mai mulţi factori, printre care cel estetic joacă un rol important. E. Lovinescu va nota în ultimul volum al Istoriei literaturii române contemporane, respectiv volumul al VI-lea, Mutaţia valorilor estetice că: „Esteticul nu e, o anume noţiune universală, uniform valabilă ci numai expresia unei plăceri variabile, individuale; pe când proprietăţile triunghiului, de pildă, sunt egale pentru toţi, cele ale frumosului exprimă numai formula estetică a individului ce-l percepe. […] estetica ştiinţifică a frumosului privit în universalitatea lui e cu neputinţă, în timp ce o istorie a esteticii, adică a variaţiilor sentimentului estetic, este nu numai cu putinţă, dar şi singura cale indicată pentru a percepe, pe cale intelectuală de altfel, diferitele forme în care s-a realizat.”[7]                                     

Conceptul estetic se va manifesta diferit în funcţie de rasă şi de timp. Trebuie să precizăm că E. Lovinescu înţelege prin rasă de fapt naţiunea. Rasa cu puterea ei de creaţie, de asimilare şi de adaptare va transforma tot ceea ce preia de la alte rase în creaţii proprii mai bune sau mai rele. Astfel îşi va apăra criticul ideea împrumuturilor şi a transferului de valori. E. Lovinescu oferă drept exemplu arta greacă care ar fi rezultatul geniului elenic, dar şi pe cel al artei orientale. Conceptul estetic este influenţat şi de timp, de ceea ce criticul numeşte ,,spiritul veacului”- ,,saeculum” şi de „sincronism”, datorită acţiunii uniformizatoare a timpului asupra vieţii culturale şi sociale a diferitelor popoare între care există o legătură morală sau materială. Tot ceea ce se elaborează într-o cultură pe baza legii sincronismului se poate răspândi şi în celelalte ajutând astfel o cultură minoră să pătrundă în circuitul culturilor majore.                                                           

Relativitatea şi subiectivitatea judecăţilor de valoare este apoi explicată indirect de către E. Lovinescu prin intermediul consideraţiilor sale care atrag atenţia că frumosul nu are caracter universal şi unic, ci variază de la o rasă la alta, de la o epocă la alta, dar şi de la individ la individ. Ceea ce poate fi frumos pentru o persoană, pentru alta poate fi urât. Dar şi mai mult, judecăţile de valoare ale unei persoane se pot schimba de la o perioadă la alta, acesta fiind şi cazul criticului nostru.                                                                     

Esteticul este diferit de ştiinţele exacte, deoarece: ,,conceptul frumosului este o creaţie individuală pe măsura capacităţii estetice a fiecăruia. Estetica se pulverizează, în principiu, în tot atâtea estetice, câţi indivizi sunt: punct extreme al unui relativism căruia orice argumentare rămâne inoperantă.”[8] Pe când ştiinţele exacte oferă adevăruri cu caracter obiectiv, estetica şi toate judecăţile de valoare vor avea un caracter subiectiv, de la un individ la altul.                                                                                                  

Frumosul pentru E. Lovinescu prezintă mai multe nuanţe şi se manifestă în funcţie de talent, de simţ, de educaţia estetică realizată în diferite ramuri ale artei şi are o valoare ce depinde de artiştii ce-l realizează. Foarte importantă de reţinut este ideea că: nu societatea sau epoca determină idealul artistului, ci artistul determină idealul de viaţă al contemporanilor, căci imitaţia începe de jos în sus.                                                       Analizând şi mai adânc ideile lui E. Lovinescu vom constata că relativismul şi subiectivismul judecăţilor de valoare pornesc şi de la ceea ce criticul numeşte ,,proces de pulverizare a sentimentului estetic” care: ,,se continuă nu numai la indivizi ci şi în conştiinţa aceluiaşi individ după momente. O operă de artă ne poate place mai mult azi şi mai puţin mâine; o carte mai mult la o primă lectură decât la a doua sau invers; într-o astfel de variabilitate, intervine de cele mai multe ori, dispoziţia momentului în nicio legătură cu obiectul estetic; dar în afară de acest element arbitrar, variaţiile pot fi dictate şi de evoluţia normală a gustului estetic a individului, evoluţie determinată de experienţă, de exerciţiu continuu, de vârstă căci una admirăm la tinereţe şi alta la bătrâneţe.” [9]              

Demonstrând ideile expuse mai sus, E. Lovinescu ne va înfăţişa imposibilitatea unei ştiinţe generale a esteticii şi universale, ci doar o istorie a esteticii. Vom observa că: ,,…primatul esteticului, care are adesea la E. Lovinescu semnificaţia firească a primatului criteriului estetic în formarea unei judecăţi de valoare, capătă uneori o altă accepţiune, aceea a eliberării artei de celelalte valori sociale sau morale, cu care se află în «simbioză», criticul susţinând «evoluţia literaturii noastre în sensul primatului esteticului asupra celorlalte valori cu care intră în compoziţie»[10]. Totodată demonstrând, pe bună dreptate că subiectivitatea receptării estetice, descompusă «într-un număr nemărginit de variaţii, după individ şi nu în individ, după stări de conştiinţă succesive», «nu priveşte istoria esteticii, întrucât ea nu înregistrează decât evoluţia conceptului estetic al diverselor civilizaţii şi nu pulverizarea lui în numărul nemărginit al indivizilor»[11], «din consideraţie că nu ne interesează particularul ci numai generalul»[12], Lovinescu răsfrânge însă această relativitatea a actului receptării estetice, determinată istoriceşte, asupra categoriei frumosului, pe care o consideră «fără existenţă obiectivă»”[13]                                                                                             

Ajungând în acest punct ne vom opri puţin asupra consideraţiilor lui Florin Mihăilescu faţă de ideile expuse: ,,Admiţând posibilitatea unei minime generalizări, Lovinescu se expune unor obiecţii legitime care tind să pună sub semnul întrebării îndreptăţirea relativismului său estetic. […] reţinem numai că într-adevăr relativismul lovinescian este el însuşi relativ, sau dincolo de jocul de cuvinte este o concepţie moderată şi echilibrată care respinge puncte de vedere extreme, din perspectiva lucidităţii moderne. Fixat în cadre nici prea strâmte nici prea largi, esteticul constituie un concept mobil a cărui istorie poate fi studiată. Limitat de rasă şi de timp, dar nu şi de variaţiile individuale întrucât nu sunt caracteristice, el evoluează sub aspect istoric prin transformări bruşte, prin soluţii de continuitate cum îi place criticului să spună, sau cu un termen mai «ştiinţific» prin mutaţii. Aceste mutaţii nu aparţin unui frumos în sine, inexistent, ci evoluţiei sensibilităţii estetice a publicului consumator de artă. Valoarea estetică este, prin urmare, la Lovinescu strâns legată de sensibilitatea în care se răsfrânge. Ea este o «creaţie a spiritului omenesc, fără existență obiectivă». Dependenţa valori estetice de gustul contemplatorului sau receptorului de artă conduce la un subiectivism axiologic radical …”[14]                                                                                       

Lovinescu îl va critica pe M. Dragomirescu pentru că scoate opera de artă din timp şi spaţiu şi va afirma ferm că: ,,În realitate, arta este o creaţie a spiritului omenesc şi ca orice creaţie a sa este în funcţie de om; după cum el este împlântat în timp, spaţiu şi cauzalitate, arta este împlântată în acelaşi timp, spaţiu şi cauzalitate.”[15] În acelaşi timp îi va dezaproba pe cei care fac critică sincronică, deoarece aceasta nu este suficientă şi pentru că aceşti critici sunt refractari la încercările de înnoire, dar va aprecia că această critică este în acord cu formula estetică a epocii sale. Revizuirile din perspectivă istorică vor reprezenta o componentă necesară criticii sincronice supusă mutaţiei valorilor. Va afirma de asemenea primatul artei contemporane faţă de arta veche şi primatul ,,criticii estetice” faţă de ,,critica istorică”. Va stabili cele două elemente ale criticii estetice: cel de percepţie şi cel de analiză. Va manifesta o mare neîncredere în durabilitatea valorilor.                    

Tot în volumul al VI-lea, Mutaţia valorilor estetice, Lovinescu îşi va afirma afinităţile cu ,,poezia pură”, menţionând că poezia modernă se îndreaptă spre ,,poezie pură”, spre, ,,poezia inefabilului”, adică spre o poezie care să comunice emoţia artistică prin muzicalitate şi putere de sugestie, prin funcţiile limbajului: ,,noţională” şi ,,sugestivă”.                                                                                                                             

Va încerca să demonstreze că o dată cu trecerea timpului ,,partea vie” a operei îşi pierde consistenţa şi ne rămâne doar ,,schema ideologică”, pe care o putem înţelege cu ajutorul studiului, altfel spus, odată cu trecerea timpului operele nu vor mai putea fi simţite, ci doar înţelese. Nu putem să simţim decât operele apropiate de modul nostru de a gândi şi de a concepe existenţa. Si ca o consecinţă a acestor idei criticul susţine că nu vom putea înţelege fenomenul pur estetic al unei civilizaţii dispărute pentru că nu cunoaştem şi nu simţim sensibilitatea acelei civilizaţii. Pentru a înţelege o operă de artă veche trebuie să cunoaştem concepţia de viaţă a epoci în care a apărut opera respectivă.                    

Alături de mutaţia generală a valorilor estetice determinată de evoluţia conceptului estetic, E. Lovinescu va aşeza şi evoluţia unei opere de artă în sânul generaţiilor succesive şi va da ca exemplu, opera Don Quijote de Cervantes şi va recunoaşte ideea lui Blaga. Reţinem: ,,Fără să-şi schimba conţinutul, ideile îşi pot schimba funcţiunea, printr-o mutaţie de mai multe ori însemnată pentru evoluţia culturii decât modificarea conţinutului lor.”[16], stabilind astfel mutaţiile de conţinut şi de natură funcţională (adică felul interpretării evoluează cu timpul), iar fiecare operă va primi diferite sensuri pe care i le acordă generaţiile ce se succed. Totuşi criticul subliniază că prin mutaţia valorilor estetice nu se realizează un progres ci doar ,,…o calificaţie, ci numai o variaţie; în linie generală, operele nu sunt comparabile decât în sânul aceluiaşi conţinut, şi fiind vorba de artă, în sânul aceleiaşi formule estetice.”[17]                                                                     

Criticul va demonstra că ne este imposibil să pătrundem pe ,,cale sensibilă” în formele estetice ale altor rase din alte timpuri, ci doar pe ,,cale intelectuală” şi va folosi în lucrarea sa pentru exemplificare poezia homerică. Totuşi nu va contesta valoarea creaţiilor homerice sau valoarea civilizaţiei greceşti afirmând că imitaţia se face pe două căi:                                                                                                                                     1. prin contagiune, ca modă pe care o propagă mijloacele de transmisie şi comunicare;                                  2. prin preluarea unor forme ale unor civilizaţii dispărute, de exemplu civilizaţia greco-latină în timpul Renaşterii.                                                                                           

Privind totul din perspectiva timpului şi a evoluţiei, E. Lovinescu teoretizează mutabilitatea valorilor şi notează că înseşi sentimentele umane se modifică. Orice lucru care există nu va putea fi prezentat într-o singură formă neschimbată, ci sub diferite aspecte care se deosebesc în funcţie de subiectivitatea noastră. Astfel, o dată cu trecerea timpului ,,plăcerile estetice” se vor transforma în ,,plăceri intelectuale”, iar o operă de artă, deoarece este expresia unei stări de sensibilitatea generală, va fi mai bine înţeleasă în timpul în care a fost scrisă. Variabil din punct de vedere istoric este şi interesul publicului. Se conturează astfel, modul în care ia naştere profilul unei generaţii din suprapunerea a două acţiuni contrare: una diferențiatoare rasa, care singură duce la închidere şi izolare şi alta unificatoare – imitaţia, care corectează rasa şi uniformizează totul, tinzând spre universalitate.                                                                                    

Teoria mutaţiei valorilor estetice susţine dreptul la existenţă al noilor tendinţe literare, necesitatea lor şi revizuirea valorilor şi a tendinţelor mai vechi. ,,Revizionismul critic” lovinescian cum îl numeşte F. Mihăilescu se constituie în această teorie a mutabilităţii şi a inexistenţei unei estetici generale: deoarece nu prezintă valori absolute, ci doar valori relative, criticul e de părere că literatura unui popor nu trebuie studiată din punctul de vedere al unei idei fixe, ci în mobilitatea ei, prin raportare la momentul istoric, la amestecul de condiţii şi factori ce creează sensibilitatea estetică a acelui moment. Şi în literatură ca şi în artă valorile se schimbă mereu.                                                                                 

După ce a stabilit o serie de generalităţi asupra teoriei mutaţiei valorilor estetice, creatorul va atrage atenţia că acestea se aplică la literatura noastră contemporană, deoarece în cazul civilizaţiei noastre ,,dislocările de sensibilitate”, adică ruperea de formele vechi care nu asigură progresul, s-a făcut brusc în toate domeniile printr-o sincronizare violentă cu formele de artă ale Apusului, suprimând fazele intermediare. Remarcă şi faptul că mutaţiile sunt mai sensibile de la o generaţie la alta pentru că limba română nu avea încă o formă definită. Faţă de poezie, proza va prezenta mai multe elemente de progres şi mai puţine mutaţii violente pentru că are caracter obiectiv şi se supune unor reguli; pe când poezia, fiind subiectivă este expusă unor variaţii numeroase şi bruşte; în consecinţă poezia română de dinainte de M. Eminescu nu are decât valoare istorică, în concepţia criticului. Mutaţia valorilor estetice va îngloba şi critica căci la fel ca şi arta şi critica este caducă, adică lipsită de trăinicie. Operele îşi vor pierde din valoarea pe care au avut-o, la momentul apariţiei, în decursul veacurilor şi prin trecerea generaţiilor, căci ,,semnul prefacerilor” se va aşeza peste tot ce este omenesc. „Vii, actuale, pline de sevă şi de vibraţie cât timp răspund sensibilităţii timpului, palide umbre eliziene, de îndată ce viaţa li s-a scurs din vinele golite, operele literare se mistuie în uitare sau, de sunt reprezentative, se încadrează în columbariile istoriei literare. Acţiunea timpului se traduce prin dislocarea straturilor conştiinţei estetice, dislocare bruscată, uneori, de apariţia revoluţionară a unui mare scriitor, cele mai adesea însă lentă, prin alunecări insesizabile aproape. Într-o temperatură nouă estetică alte valori se afirmă, iluminate de flacăra altei critice, - într-o cursă de flăcări spre ţelurile necunoscute ale întregii individuaţii…”[18]

Bibliografie:

1. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1981

2. Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit, vol. I, Bucureşti, Editura ,,Grai şi suflet - Cultura naţională”, 1996   

3. Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile criticii, Bucureşti, Editura Minerva, 1972

4. Ileana Vrancea, Eugen Lovinescu, Bucureşti, E. D. P., 1965