ETERNA REÎNTOARCERE LA SISIF

Prof. Adina Veronica Fuică

Liceul Teoretic ”Mircea Eliade”, Galați

Într-o lume dominată de pragmatism, în care omul acceptă tot mai puțin fenomenele care nu pot fi explicate sau justificate științific, mitul reprezintă o cale de comunicare cu formele ancestrale ale existenței noastre, legătura cu trecutul, spiritul, transcendentul, dar, mai mult decât atât, cu un mod de gândire complex, profund, care să permită conexiuni de ordin metafizic. Văzute astfel lucrurile, este de înțeles felul în care se încearcă restabilirea unor punți de legătură cu fondul autentic străvechi, capabil să ofere răspunsuri despre menirea noastră în univers, despre virtuțile și limitările umane, atunci când datele exacte sunt nesatisfăcătoare sau insuficiente. Prezenta lucrare își propune o abordare din perspectivă comparatistă a mitului lui Sisif, considerat fundamental pentru semnificațiile pe care le comportă. Din nuanțele pe care le dezvăluie, acesta poate sta la baza interpretării altor narațiuni mitice, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care, de-a lungul timpului, a fost reluat, îmbogățit în sensuri și, în cele din urmă, readaptat altor realități.

Cuvinte cheie: mit, Sisif, Grecia Antică, Albert Camus, postmodernism

Nu spun că miturile au fost create cu un scop care, încă de pe atunci, din era nașterii lor, să se fi dovedit precis, pentru că știm bine că este mereu nevoie de timp pentru a înțelege destinul unui fenomen. În mersul lor prin istorie, însă, imaginarul colectiv le-a însufleţit, le-a îmbogățit semnificaţiile; în definitiv, miturile oferă posibilitatea reîntoarcerii la valorile şi tiparele originare, alimentând totodată şi nevoia de autocunoaştere a omului contemporan, interesat să-şi lămurească propriile incertitudini legate de rostul său în univers. Trăind o dureroasă distanţare faţă de echilibrul lumilor mitice de odinioară, individului zilelor noastre nu îi rămâne altceva de făcut decât să re-construiască, sau de-construiască pattern-ul ideologic al atâtor veacuri, în încercarea de a-şi depăşi criza identitară.

Fiindcă expresia cunoaşterii ancestrale -care constituie fundamentul mitologiei- este relatarea demersurilor eroice prin intermediul cărora se trasează, subliminal, sistemul de norme al societăţii tradiţionale, ei bine, epoca modernă cere întotdeauna dovezi palpabile şi, în cazul în care acestea sunt inexistente, nu e cale mai simplă de a se distruge miturile. Însă o întâmplare pe care numai mitologia ar mai putea-o memora este de ajuns pentru a proiecta mitul în realitate, cu tot arsenalul de semnificaţii pe care acesta îl presupune.

Postmodernismul, nefiind ameninţat de nimic decisiv, începe acolo unde marile mituri ale lumii intră în agonie, împreună cu tot ceea ce le susţinuse anterior existenţa: eroul, călătoria iniţiatică, răsplata. Într-o perioadă a neîncrederii masive în miturile fondatoare, aceste elemente devin cantităţi utilizate raţional şi, intrând în banalitatea ce usucă emoția și cultivă apatia, sunt lipsite de aura de măreţie a trecutului. Nemaiexistând regulile naraţiunii mitice, în postmodernism se dezvoltă forme de comunicare bazate pe jocurile de limbaj care sunt, cel mai adesea, dominate de o aparentă coerenţă. Prin urmare, orice încercare de înţelegere a epicii sau a structurilor de gândire postmoderne ar avea nevoie de suportul unor mituri adecvate noului context ştiinţific, economic, cultural.

Este cu totul remarcabil când o poveste a începuturilor reuşeşte să traverseze diverse vârste fără a-şi epuiza vreodată înţelesurile, ci, dimpotrivă, căpătând permanent noi valențe. Doar aşa omul contemporan, îndepărtat uneori în mod barbar de sacralitate, îşi poate ajusta atitudinea în faţa mitului prin intermediul unui relativism cultural care i-ar permite să considere (până și) demitizarea drept un alt mit al modernităţii.

Grecia Antică este unică în istorie, ţinând cont de faptul că mitologia sa pare să fi anticipat realităţi socio-umane specifice modernităţii. Figurile lui Apollo, Dionyos, Sisif şi altele dau impresia de atemporalitate, în măsura în care întruchipează caractere de atunci şi de oricând, legîndu-şi astfel sensurile de un alt mit: cel al eternei reîntoarceri. În aceste condiţii, consider interesantă abordarea mitului lui Sisif din dublă perspectivă: tradiţională şi postmodernă, cu atât mai mult cu cât, paradoxal, acesta a reuşit de fiecare dată să-şi mențină valoarea etică, necăzând niciodată în capcana banalului, a profanului.

Legenda spune că Sisif –al cărui nume se poate traduce din limba greacă prin: "Înţelept", "Iscusit", "Priceput"- considerat cel mai viclean dintre muritori, era fiul lui Aeolus, întemeietor și rege al cetății Corint. El a avut mai mulţi copii cu Merope, fiica lui Atlas, iar unele versiuni ale mitului vorbesc de faptul că ar fi fost chiar tatăl lui Odiseu. Pentru vina de a fi dat în vileag răpirea Aeginei de către Zeus, Sisif și-a atras mânia acestuia din urmă care i-a ordonat lui Thanatos, zeul morţii, să înlănţuiască trădătorul în Tartar. Însă Sisif, prin viclenie, reuşeşte să se elibereze şi, mai mult, să-l păcălească pe însuși Thanatos, pe care îl pune în lanţuri. Din acel moment, nimeni nu a mai murit pe pământ, fapt care a adus din nou furia lui Zeus. Ares, zeul războiului, îl eliberează pe Thanatos care merge din nou la Sisif şi îi smulge sufletul pentru a i-l duce în împărăţia umbrelor celor morţi. Şi de data aceasta Sisif găseşte o soluţie: îl amăgeşte pe Hades că, dacă îi va permite să se întoarcă pentru puţin timp în ţinutul luminii, va fi recompensat cu jertfe bogate. Fiindcă nu şi-a respectat cuvântul prin care promitea că se va întoarce în ţinutul umbrelor, Thanatos se văzu din nou nevoit să-i smulgă sufletul. Pedeapsa pe care a primit-o cel care s-a socotit mai isteţ decât zeii a fost să urce un deal, împingând veșnic o stâncă uriașă, care, odată ajunsă în vârf, se rostogolea și, astfel, truda era reluată. Aşadar, dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i-au adus acel supliciu. Se înţelege astfel că tocmai ceea ce este istovitor, ceea ce pare peste puterile unui om, îl stimulează şi, deci, admiraţia vine nu pentru rezultatul la care acesta ajunge, ci pentru efortul pe care îl face pentru a-și atinge visul. În fond, de cele mai multe ori în viaţă, nu scopul contează, ci drumul parcurs pentru atingerea acelui scop.

La distanţă de secole, Albert Camus, în eseul său dedicat interpretării aceluiaşi mit, propune o abordare a temei în manieră existenţialistă, pentru că îl face pe Sisif, conştient de soarta sa, să îşi asume conflictul fundamental dintre propriile nevoi şi mediul în care trăieşte. Personajul devine, în acest fel, un simbol a omului modern, creator, care redefineşte conceptul de eroism. În ultimă instanţă, omul absurd care se revoltă devine curajos, lucid şi solitar, pentru că, prin faptul că devine propriul său stăpân, el anulează existenţa unui destin superior. Sisif nu este, în esență, decât ascetul care „atinge cu mâinile destinul şi nu se înspăimântă” (O. Paler), iar refuzul unei existenţe ilogice este gestul orgolios şi eroic al omului încununat în toată demnitatea sa. Asupra cuvintelor din finalul eseului, „trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit” (A. Camus), se poate îndelung medita, iar sensul lor poate fi comprimat astfel: asumându-şi destinul absurd, Sisif a devenit stăpânul victorios al acestui destin.

Cum spuneam, epoca postmodernistă vine cu o nouă grilă de interpretare ce-şi propune o revalorificare a mitului, adăugând punctului de vedere filosofic de factură existenţialistă şi un pluriperspectivism psihologic şi sociologic. În aceste condiţii, se rescrie acelaşi poem-în sens generic: pagini de viaţă autentică sau textuală- urnindu-l cu voluptate printre instincte şi nevroze. În cheie psihanalitică, individului contemporan, indiferent de competenţele sale, (dar cu atât mai mult artistului), îi mai rămâne o singură speranţă, perpetuată la infinit: urcarea muntelui sinelui, în încercarea de a-şi asigura o libertate iluzorie, chiar dacă acţionează uneori prin automatisme. Existenţa sa se fragmentează în secvenţe care conturează (încă) absurdul lumii reale, spaţiul limitat sau continuu- nu are importanţă- sau speranţa pulverizată într-o vieţuire sisifică. Astfel, sub dominaţia unei angoase existenţiale, din cauza unei conştiinţe cu o vulnerabilitate excesivă, individul îşi pierde iluzia regăsirii sinelui, orgoliul sau, pur şi simplu, eroismul de a trăi firesc, neabuzat de timpuri şi de oameni.

Din cu totul altă zonă de cercetare, omul de ştiinţă Frank J. Tipler consideră că „eforturile lui Sisif erau condamnate la zădărnicie; toate eforturile sale deveneau nule, nule sunt mereu şi vor fi mereu aşa. Lipsa de sens a efortului său – şi conştiinţa sa cu privire la absurditatea efortului său – reprezintă pedeapsa lui Sisif. Dacă eterna reîntoarcere ar fi adevărată, atunci această pedeapsă ar fi, de asemenea, şi a noastră.” Aşadar, felul în care imaginarul uman contemporan, apelând la instrumentele unei mitologii tradiţionale, îşi construieşte o nouă mitologie, invers proporţională cu cea dintâi, demonstrează în mod evident nevoia omului de a-şi recupera reperele pierdute pe traseul istoriei.

Iată cum o poveste cu un profund mesaj moral are puterea să genereze, de-a lungul timpului, diverse interpretări menite să stabilească un raport indisolubil între tradiţie şi modernitate. În definitiv, fiecare reinterpretare re-creează doar învelişul mitului, de vreme ce niciun comentator sau interpret nu s-a putut sustrage total de la semnificaţiile primordiale ale mitologiei greceşti. Fiecare vârstă a mitului nu a făcut altceva decât să păstreze, în fond, sensul originar. Restul e filosofie ...

Bibliografie:

• Paler, Octavian -Mitologii subiective, Editura Polirom, Bucuresti,2008

• Camus, Albert-  Mitul lui Sisif/Omul revoltat, Editura Rao, Bucureşti,1992

• Mavrodin, Irina-Scriitori francezi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

• Tipler, Frank-Fizica nemuririi, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008