EDUCAȚIA INTERCULTURALĂ – RESURSĂ PENTRU DEZVOLTAREA COMUNITĂȚILOR MULTICULTURALE

Profesor învățământ primar: Vultur Daniela Maria

Școala cu clasele I – VIII, Dudeștii Noi, Timiș

                Abordarea interculturală, nu este o nouă știință ci o nouă metodologie ce caută să integreze interogația asupra spațiului educațional al psihologiei, antropologiei, științelor socialului, politicii culturii și istoriei. Interculturalitatea face ca școala să accepte unele principii precum: toleranța, egalitatea, complementaritatea valorilor și va exploata specificul spiritual al valorilor locale atașându-le la valorile generale ale umanității. Multiculturalitatea, ca fenomen social real, continuă să fie ascunsă de grila interpretativă și voința deformatoare a optimismului social și politic. Aplicată ca o contextualitate generată de imperativele integrării europene, interculturalitatea este văzută în multe situații ca ceva care dă bine, dar care nu are un conținut real în societatea românească, ceva care ține de „lumea formelor fără fond”.

Interculturalismul este un nou mod de abordare a realităţii sociale ce presupune aşezarea pluralismului cultural în cadrele unei filosofii umaniste, ce vizează toate domeniile vieţii. În prezent, interculturalismul presupune o analiză factorială a realităţii contemporane, complexe şi fluide, secondată de o hermeneutică filosofică, legată de necesitatea conceptualizării fenomenului interculturalităţii.

Şcolii îi revine rolul de a reflecta în curricula caracteristicile postmodernităţii şi ale globalizării, de a educa formatorii şi formabilii pentru a descoperi şi a înţelege unitatea existenţială a omenirii pe această planetă. După monismul şi etnocentrismul şcolii din perioada anterioară, educaţia interculturală reprezintă o adevărată „dinamitare” a curriculei, impunând o reconsiderare, o reinterpretare şi o reformulare a scopurilor, conţinuturilor, strategiilor şi sistemelor sale de evaluare. Interculturalitatea în demersul educațional înseamnă mai ales a face ceva altfel. Acest altfel înseamnă o nouă deschidere paradigmatică a orizontului de gândire spre existența factuală a realității sociale. Pentru achiziția de cunoștințe și pentru dobândirea de deprinderi de tip practic sau intelectual este posibilă utilizarea paradigmelor pedagogice tradiționale:                           

 - Paradigma transmisiei ce pune în centru cunoștințele de acumulat și cunoștințele programelor, considerând că singurele referințe valabile sunt cunoștințele transmise de profesor, manualul și alte materiale auxiliare, dar în acest caz observăm că elevul este perceput ca un receptor pasiv. 

 - Paradigma condiționării pune în centrul procesului didactic elevul și se focalizează pe obiective precise ce țin de achiziționarea de cunoștințe, priceperi și deprinderi. Observăm că în acest caz, elevii se simt importanți și coparticipativi pentru că li se conferă un rol activ în cadrul procesului didactic, ei fiind încurajați cu această ocazie să formuleze și unele reflecții personale. Din perspectiva integrării europene şi euro-atlantice şcoala trebuie să-şi propună ca scop asigurarea coerenţei existenţiale şi a identităţii individului în condiţii de eficienţă socială şi interculturală. Identitatea şi alteritatea sunt inseparabile şi coevolutive, iar identitatea se va desface şi se va reface permanent, în funcţie de circumstanţele în care va activa subiectul. Se impune ca indivizii să fie abilitaţi în a gestiona prompt şi eficace şi aceste fenomene. Educaţia interculturală presupune, pe de-o parte asigurarea unei comunicări autentice cu sine şi a lua cunoştinţă cu propria identitate culturală, iar pe de altă parte comunicarea cu un alter, individ sau grup, care permite construcţia activă a identităţii de cetăţean al Europei şi al lumii.                                       

 Educația interculturală nu presupune doar existența unor elevi aparținând mai multor etnii sau grupuri etno–culturale ci o nouă metodologie ce caută să integreze în spațiul educațional unele principii precum: toleranța, egalitatea, complementaritatea valorilor, dar mai ales să exploateze specificul spiritual al valorilor locale atașându-le la valorile generale ale umanității.

            Experiența tragică a unor conflicte interetnice din Europa zilelor noastre, vulnerabilitatea civilizației actuale față de riscul întoarcerii la barbaria și stupiditatea unor războaie interetnice (Kosovo, Transnistria, Abhazia și Osetia) și interconfesionale (Irlanda de Nord), toate acestea impun crearea unor structuri care să facă posibilă funcționarea Europei Unite ca Europă a minorităților dar și a diversității.

            Problematica minorităților și a relațiilor interetnice se validează structural prin existența unei polarități sociale și economice. Inegalitatea dezvoltării sociale și economice între diferitele regiuni se pliază pe modele culturale diferite, specific regionale și fac posibile incidente cu caracter interetnic.

            Dimensiunea postmodernă, valorizând experiența holocaustului dar și pe cea a managementului conflictelor și cooperării a dat o nouă paradigmă interculturalismului ca dialog în care diferența este benefică. Toate provocările etnice și multiculturale fac necesară orientarea educației spre interculturalitate ca sferă a dialogului cultural, resursă pentru dezvoltarea comunităților multiculturale.

            Educația interculturală se poate aplica ca o contextualitate generată de imperativele integrării europene. Societatea zilelor noastre devine din ce în ce mai accentuat pluriculturală. Problema coexistenței diferitelor culturi în sânul aceleași societăți aduce după sine riscul unui dezechilibru transcultural.

            Pot fi evaluate două domenii ale abordării interculturale. Prima vizează nivelul realității obiective și științifice, cea de a doua proiectul de educație și de organizare socială. Din perspectivă interculturală sunt posibile:

-         recunoașterea diversității reprezentărilor, referințelor și valorilor;

-         dialogul, schimbul și interacțiunile dintre aceste diverse reprezentări și referințe;

-         dialogul și schimbul între persoanele și grupurile ale căror referințe sunt diverse, multiple și, adesea, „divergente”;

-         dinamica și relația dialectică, de schimbări reale și potențiale, în timp și spațiu.

Odată cu dezvoltarea comunicării, culturile și identitățile se transformă și fiecare participă la transformarea altor culturi. Formarea competenţei de a intra în raport eficient cu alteritatea, fără disoluţia propriei identităţi, presupune întărirea spiritului critic şi cultivarea reflexivităţii faţă de experienţa cotidiană, prin angajare conştientă în procesul definirii de sine prin întâlnirea cu altul. Eficienţa comunicării şcolare în perspectivă interculturală implică diminuarea incertitudinii şi a anxietăţii legate de alteritate şi construcţia unei noi perspective a celuilalt, ce se cere experimentată la clasă. Eludarea etnocentrismului şi deschiderea spre pluralismul cultural implică o decentrare a teoriilor educaţiei şi ale comunicării, de pe emiţător pe receptor. Principiul priorităţii receptorului este poate principiul călăuzitor al educaţiei interculturale. Receptorul este creator de sensuri în comunicare, uneori cu totul altele decât cele scontate de emiţător. Iată de ce, a decodifica sistemul de referinţă şi sistemul de valori al receptorului este o obligaţie pe care emiţătorul trebuie să şi-o asume în momentul comunicării interculturale.                                                      

 Pentru ca indivizii să surprindă nuanţat dinamica actului de comunicare interculturală, şcoala trebuie să faciliteze exerciţiul comunicării prin cultivarea proactivă a interacceptării prin intercunoaştere şi respectare în fapt a individualităţii fiecărui elev. Dacă şcoala nu va face proba faptului că trăieşte şi aplică ceea ce propagă, nu se va bucura de credibilitate. Toleranţa la diversitate nu se poate învăţa decât într-o şcoală în care discursul liberal şi atitudinea liberală faţă de elev sunt convergente, în sensul încrederii în celălalt, al acceptării necondiţionate a acestuia.

Adevărata provocare este poate aceea, de a oferi experienţe de comunicare optimizatoare, care să permită ieşirea din sine şi deschiderea spre celălalt, ceea ce poate implica uneori lupta cu propriile prejudecăţi şi stereotipuri şi reconsiderarea acestora.

Aceste experienţe relevante ce permit autoanaliza şi autoresponsabilizarea pentru ceea ce sunt şi ceea ce gândesc îşi pierd din semnificaţie dacă şcoala nu facilitează formarea şi exersarea competenţelor de participare şi influenţare a vieţii comunitare.                                                                  

 Comunicarea interculturală ne provoacă la anumite exigenţe:

                        - să construim o atitudine de învăţare şi acceptare a diversităţii

                        - să arătăm respect pentru partenerii culturali

                        - să ascultăm atent o altă persoană

                        - să suspendăm discriminările şi prejudecăţile

                        - să ne formăm competenţe lingvistice aşa încât să putem comunica în alte limbi

                        - să învăţăm să ne adaptăm la situaţii noi.

Sociologii sunt de părere că este necesară o anumită perioadă de timp pentru acomodarea și descoperirea valorilor noii culturi în vederea stabilirii unei ierarhii valorice din perspectiva căreia să se poată stabili perspectiva noului spațiu spiritual.

            Persoana care pătrunde într-un alt orizont cultural se va vedea confruntată cu un alt sistem de percepție a realului, cu un ansamblu de viziuni culturale și cu un mod diferit de relaționare. În situația creată trebuie să se exploateze simbolurile comune și elementele culturale asemănătoare care pot facilita trecerea dintr-o lume cu valorile ei, în alta mai bogată și mai permisivă la valorile eterogene. Elementele comune se pot converti în suporturi pentru catalizarea procesului de integrare.

            Educația interculturală constituie așadar, o opțiune ideologică în societățile democratice și vizează pregătirea tinerilor ca viitori cetățeni în așa fel încât ei să facă cea mai bună alegere și să se orienteze în contextele multiplicării sistemului de valori.

            Problemele interetnice au existat din perioade istorice anterioare, iar rezolvarea acestora a fost, fie ignorarea lor, fie impunerea asimilării și purificării etnice, fie enclavizarea și autonomizarea pe criterii etnice.

Tânăra generație trebuie să fie educată în așa fel încât să suporte mutația și diversitatea culturală necesară atât pentru minoritari cât și pentru majoritari. De altfel, demarcația clasică între minoritari și majoritari e tot mai dificil și periculos de realizat.

În cazul învățământului românesc, abordarea interculturală ar trebui să genereze o serie de reflecții asupra unor chestiuni, cum ar fi:

-         Necesitatea de a fundamenta un sistem și o structură instituțională pentru învățământ,

care să fie mult mai flexibilă și mai permisivă la autonomia unităților de bază;

-         Capacitatea sistemului școlar de a asigura un învățământ în limba maternă pentru

comunitățile minoritare, însă trebuie meditat până la ce nivel se poate merge cu instrucția în limba maternă, într-un stat național și unitar ( problema minorității din zona Harghita, Covasna).

-         Necesitatea de a stabili o serie de obiective educaționale centrate pe dobândirea

autonomiei spirituale, pe autoinstrucție și autoeducație.

Realitatea socială pune în discuție cerința de a revizui, cu mare responsabilitate conținuturile programelor de educație și imprimarea unor direcții interculturale asupra unor discipline de învățământ. De asemenea, se impune lărgirea gamei de strategii și metodologii didactice prin evidențierea de metode și tehnici didactice mai suple și compatibile deschiderii interculturale și interetnice.

Putem observa că în comunitățile pluriculturale cu etnii eterogene, unde se manifestă tensiuni interetnice, demersul intercultural trebuie să se centreze pe scopuri terapeutice de înțelegere, conviețuire pașnică și completare în mod constructiv. Cu siguranță, numai acționând în acest mod pot să fie anticipate unele conflicte iar altele să fie stinse.

Ne punem întrebarea care sunt instituțiile abilitate să facă acest lucru. Cu siguranță strategiile aplicate de către școală, biserică, diferitele organizații și fundații culturale trebuie să participe activ pentru a implementa unele programe care în cele din urmă trebuie să ducă la buna conviețuire și efort susținut pentru bunăstare materială.

Obiectivele specifice ale educației interculturale:

-         Dobândirea de cunoștințe privind cultura în general și impactul acesteia asupra

comportamentului individual și de grup privind propria cultură sau alte culturi;

-         Dezvoltarea deprinderii legate de viața într-o societate interculturală (conștientizarea

propriilor determinări culturale, capacitatea de a relativiza punctele de vedere, abilități comunicaționale și relaționare);

-         Formarea de atitudini: respect pentru diversitatea culturală, pentru identitatea culturii proprii și a celorlalți și refuzul discriminării și al intoleranței;

-         Stimularea participării în sensul promovării principiilor unei societăți interculturale și a combaterii discriminării și a toleranței.

Perspectiva interculturală de concepere a educației, dacă este corect concepută, poate să conducă la atenuarea unor conflicte și chiar la eradicarea violenței în școală prin formarea unor comportamente demne de democrația mileniului trei, într-o Europă unită, cum ar fi:

-         aptitudinea de a comunica (a asculta și a vorbi);

-         cooperarea și instaurarea în cadrul unui grup școlar sau de joacă, precum și în cadrul grupurilor interetnice;

-         respectul față de sine și toleranța față de opiniile diferite;

-         atitudinea pozitivă față de persoane indiferent de cultură și de limbă;

-         soluționarea pașnică și cu responsabilitatea problemelor interpersonale.

Educaţia este purtătoare prin ea însăşi a unui etos eminamente spiritual. Ea nu numai că facilitează individului accesul la zestrea culturală, dar se converteşte în instanţă culturală sui-generis. ,,Educaţia este producătoare de cultură (şi nu numai reproductivă).” 

Abordarea interculturală în educaţie constituie o nouă manieră de concepere şi implementare a curriculumurilor şcolare şi o nouă atitudine relaţionare între profesori, elevi şi părinţi. Perspectiva interculturală deschide noi piste de manifestare a diversităţii şi diferenţelor. Abordarea interculturală nu se reduce la o prezentare cumulativă a unor cunoştinţe despre valorile altora, ci înseamnă cultivarea unor atitudini de respect şi de deschidere faţă de diversitate. Această atitudine se naşte printr-o permanentă comunicare cu alţii şi printr-o decentrare atentă şi optimă faţă de propriile norme culturale.

Bibliografie:

1.      Cojocaru, Ștefan, Metodologia elaborării proiectelor, Editura Expert Project, Iași, 2003

2.      Culianu, I. P., Eros și magie în renaștere, Editura Teora, București, 1995.

3.      Cucoş, C., Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale., Ed. Polirom, Iaşi, 2000.

4.      Miftode, Vasile, Populații vulnerabile și fenomene de automarginalizare, Editura Lumen, Iași, 2002.