ECOLOGIE CREŞTINĂ

                                             prof. Ciprian Nazare

Colegiul Tehnic „Traian”, Galaţi

Motto:

“Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”(Romani 8, 19. 21-22).

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: „Când centrul vieţii noastre nu mai suntem noi înşine, ci El, când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi.“

Ecologie creştină – un concept ce facilitează o înţelegere adecvată a relaţiei om-natură, natură-om, având drept temei experienţa Bisericii, experienţa liturgică, dar şi cea personală, a teologilor ei.

Demersul Bisericii este unul integrativ privind „toată făptura (natura)” care participă la viaţa omului (cf. Rm. 8, 22) aşteptând o nouă libertate din partea sa, o eliberare dintr-un tip de atitudine agresiv, neechilibrat, iresponsabil faţă de ea; în speţă o atitudine responsabilă, constructivă.

Cauza acestui tip de răspuns al omului? Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, un trăitor al Cuvântului, constată „o existenţă individualistă, centrată mai mult pe noi înşine, pe eul nostru posesiv, egoist de cele mai multe ori”[1].

Biserica propune o mutare a centrului de gravitaţie dinspre noi înşine spre o relaţie personală, cât mai intimă, cu Hristos Cel Personal, şi, prin El, cu întreaga natură.

Viaţa devine comuniune de iubire nu doar cu Hristos ci, în Hristos, cu întreaga natură, o „îmbrăţişare de iubire” atotcuprinzătoare, Biserica vorbind, sub acest aspect, despre „omul duhovnicesc”, omul înduhovnicit, plin de Duhul, încât, în urma trăirii Cuvântului, se întoarce în natură într-o îmbrăţişare de iubire, de care ea, natura, are atâta nevoie.

Omul încetează a fi individ, o categorie închisă, izolată, ruptă de comuniune şi redevine persoană, o categorie spirituală, dialogică, orientată ontologic spre comuniune, nu doar în interes personal, cât spre destinul comunitar, universal-cosmic.

Biserica Ortodoxă asumă cu dăruire de sine mediul înconjurător, îl cuprinde într-o îmbrăţişare liturgică, rugându-se „pentru pacea a toată lumea”, „pentru buna întocmire a văzduhului”, „pentru îmbelşugarea roadelor pământului”, „pentru vremuri paşnice”([2]), nota fiind optimistă, deşi îngrijorătoare, în sensul unei responsabilizări a omului universal din interior*.

Privind spre cauze Biserica observă secularizarea, desacralizarea societăţii şi culturii în care trăim, revelatoare fiind, în acest moment, concepte de tip „societate de consum”, „consumism”, „consumator” iar, nu în cele din urmă, omul ca „individ”.

Produsul final? Un nou tip de om, omul nou, profund secularizat, desacralizat, golit de sacru, sfinţenie, preocupat mai mult sau exclusiv cu el însuşi în detrimentul unei relaţii personale, de iubire, cu Dumnezeu Cel Personal, cu semenii şi cosmosul văzut.

Remarcând acest aspect suntem chemaţi spre redobândirea unui discernământ, unei drepte socoteli, aplicării unei autocenzuri, în faţa agresivităţii faţă de natură, promovată în special prin media, unde, prioritar, ne sunt prezentate „noile tendinţe”, noile tehnologii, exclusiv în materie de confort personal.

În lipsa unei autocenzuri, vom cunoaşte o criză spirituală ca sărăcire – golire a persoanei noastre de prezenţa unei intuiţii, unui anumit tip de sensibilitate, unei minţi intuitive, niciodată totală, încât ar echivala unei căderi sau prăbuşiri în nefiinţă.

În acest moment preocupările profunde, valorile universale, comunitare, din prioritare devin secundare, ne părăsesc treptat, făcând loc unui alt tip de atitudine, un demers de întunecare (afectare) a minţii dar, mai cu seamă, a capacităţilor de a lua decizii responsabile, concrete şi corecte.  

În acest moment criza ecologică denotă o relaţie afectată a omului cu întreaga natură, ameninţând nu doar supravieţuirea omului pe pământ cât a naturii însăşi.

Una din cauze o identificăm în dorinţa neostenită a omului de exploatare a resurselor naturale pentru putere şi îmbogăţire. O dorinţă care poate culmina într-o urâţire sau sluţire a naturii încât aceasta îşi pierde, în faţa omului, capacitatea de comunicare, capacitatea unei armonii, frumuseţi, echilibru, ordine interioară necesară, în ultimă instanţă, unei dezvoltări psihice a omului.

            Afectat acest echilibru – armonia şi frumuseţea din natură, va suferi şi capacitatea unei anumite raportări a omului, prin ele, spre o Raţiune Superioară Personală Care le putea dăinui şi dărui - din Iubire, în colaborare cu omul.

Omul este deci responsabil, spune Biserica, să păstreze natura capabilă de comunicare, în sensul conservării acestor capacităţi - potenţialităţi ale naturii, caracteristici amintite – armonie, echilibru, frumuseţe, ordine interioară, cât şi exploatării resurselor naturale în limitele echilibrului, responsabilităţii şi responsabilizării în comunitate.

Dacă va reuşi, continuă Biserica, va transforma timpul istoriei în Viaţă – în resursă vitală pentru întreaga făptură, istoria încetând a mai fi un şir de evenimente care vin dinspre trecut către prezent dobândind două dimensiuni: o dimensiune a viitorului – destinat aprofundării relaţiei cu potenţialităţile naturii (o creştere a omului însuşi în echilibru, armonie şi frumuseţe), şi o dimensiune verticală - omul intuind în frumuseţea, ordinea şi armonia din natură o lucrare a lui Dumnezeu în lume, natură, om şi cosmos (redobândind, în echilibrul naturii, mintea intuitivă, în detrimentul celei raţionale - atât de promovată în societatea profund secularizată).

Dacă nu va reuşi, cu o minte întunecată, o înţelegere sărăcită a celor profunde, se va gândi pe sine stăpân al naturii în locul lui Dumnezeu şi va considera materia rea, invocând „o stare de catastrofă naturală”, nemaiidentificând cauza răului în voinţa sa afectată, exacerbată după bunuri materiale, confort şi acumulare, ci în natura însăşi.[3]

Relaţia om-natură, natură-om cunoaşte acum o nouă configuraţie: apar ca două realităţi opuse şi rigide. Acest aspect poate conduce spre o exploatare mai accentuată a naturii: defrişări forestiere, exploatări la maximum de resurse naturale: apă, petrol, zăcăminte ş.a.m.d.

Există şi o altă explicaţie, o eroare a teologiei de această dată, o accentuare a calităţii de Mântuitor al lumii, în detrimentul celei de Făcător, pe care o deţine Iisus Hristos, mărturisită în Simbolul de Credinţă al Bisericii Universale: „ ..prin Care toate s-au făcut”.

Atributele Creatorului deţin acum o dimensiune cosmică: natura însăşi este chemată, alături de om, spre sfinţire, ridicare sau înălţare în Sfânta Treime.

Rămâne să ne ridicăm cu mintea, prin trăire, până la postularea unei Raţionalităţi Superioare Personale Care ţine şi menţine creaţia văzută, om şi cosmos, din Iubire, spre un scop final - eliberarea din robia stricăciunii.

Hristos-Domnul, suma tuturor valorilor, devine singurul sprijin Care ne poate ajuta, El Însuşi, prin Biserică, să transfigurăm egoismul în iubire, să ne raportăm interior, să promovăm o relaţie autentică cu semenii şi cosmosul văzut.

Acest context va feri pe om să se transforme în sclavul lumii văzute şi al materiei, manifestându-se ca făptură zidită după Chipul lui Dumnezeu, dominând natura exterioară şi pe sine însuşi.