DOMENIILE SCHIMBĂRII ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Profesor Vira Adina

Colegiul Tehnic de Transporturi, Braşov

Aflându-se în plină eră a schimbărilor şi a comunicării, perioadă caracterizată nu prin volumul mare de producţie sau prin renumele câştigat de-a lungul istoriei, ci prin calitate şi caracter competitiv, învăţământul nu se poate izola de aceste tendinţe şi, în urma mai multor încercări mai mult sau mai puţin reuşite, impune prin legislaţia specifică constituirea unui sistem de calitate la nivelul fiecărei instituţii, în acelaşi timp operând descentralizarea acestora. Organizaţia este astfel antrenată într-o schimbare de tip reactiv, fiind nevoită, pe de o parte să ridice nivelul calitativ al învăţării, pe de altă parte să înveţe să-şi autogestioneze resursele materiale, financiare şi umane. Astfel, organizaţia are la dispoziţie noi avantaje, dar şi responsabilităţi, care îi dau libertatea de care avea nevoie, dar în egală măsură o pun în situaţia de a-şi însuşi noi calificări, de performanţa cărora va depinde însăşi supravieţuirea ei.

Cuvinte cheie: managementul calităţii, schimbare organizaţională, furnizor de educaţie, descentralizare

Interesul manifestat pentru schimbare se explică prin faptul că ea a fost şi este o trăsătură esenţială a însăşi existenţei şi istoriei omenirii. Conceptul schimbare nu este unul nou, având o vârstă mai mare decât civilizaţia umană şi incluzând toate aspectele modului în care lumea evoluează. Fiind una din legile vieţii “…tendinţa cea mai puternică a Naturii este de a transforma toate cele ce sunt şi de a face altele noi. Căci toate cele ce sunt, sunt sămânţa celor ce vor fi ” (Confucius)¹  , acţiunii schimbării îi este expus orice în univers, inclusiv societatea în ansamblul ei, diferite organizaţii ca unităţi funcţionale şi oamenii, consideraţi în mod individual, ca elemente constitutive de bază ale primelor două niveluri de organizare. Ideea că “nimic în această lume nu este constant cu excepţia schimbării” a devenit un truism afirmat de către Heraclitus cu 500 de ani î.e.n. E cert că fără schimbare nu există viaţă şi progres, acesta presupunând o permanentă adaptare la noile condiţii.

Schimbarea organizaţională vizează efectuarea unor modificări esenţiale ale organizaţiei, în ansamblul său, aceasta fiind în opoziţie cu micile schimbări, care presupun modificări neesenţiale ale structurii organizatorice, ale programului de lucru sau ale persoanelor aflate în diferite funcţii de conducere sau de execuţie, toate acestea în scopul adaptării organizaţiei la mediul social, politic, legislativ sau de afaceri..

Schimbarea organizaţională presupune modificarea misiunii şi a viziunii unei organizaţii, introducerea de noi tehnologii cu noi tipuri de activităţi, introducerea unui sistem de evaluare a performanţelor şi reconceperea sistemului de salarizare, modificări de esenţă în structura organizaţională, orientarea spre noi grupuri de clienţi-ţintă cu alte necesităţi şi comportament total diferit decât al clienţilor avuţi în vedere până atunci, introducerea sistemului de management prin obiective şi altele. Schimbarea organizaţională corespunde unei noi orientări, fundamentale şi radicale, privind modalităţile în care organizaţia urmează să-şi desfăşoare activitatea, având implicaţii esenţiale asupra comportamentului tuturor componenţilor unei organizaţii, de la şeful executiv, până la personalul de execuţie.

Termenul de “schimbare organizaţională” este unul deja încetăţenit şi acceptă forte multe sinonime, toate adaptate mediului organizaţional: inovare, generare, transformare, variaţie, mişcare, reformare, renovare, înlocuire, mutaţie, transfigurare, metamorfoză, devenire, trecere. Însă tocmai această polivalenţă în semnificaţii poate induce în eroare un observator necritic. Dragoş Iliescu observă deosebirile dintre schimbare - tranziţie organizaţională. Dacă schimbarea este una situaţională, exemplele în acest sens fiind numeroase: un nou loc de muncă, un şef nou etc., tranziţia este “procesul psihologic şi psihosocial pe care indivizii trebuie să îl parcurgă pentru a se adapta noii situaţii. Schimbarea este externă, tranziţia este internă.”²   Am considerat această delimitare relevantă pentru fenomenul studiat, mai ales că majoritatea demersurilor promovate susţin îmbunătăţirea calitativă a educaţiei, deci asistăm la o tranziţie dinspre o educaţie bazată pe cantitate înspre una care promovează calitatea. Deci punctul de plecare al acestei tranziţii ar fi renunţarea la situaţia actuală, la vechea identitate a sistemului.

Se impune aici o a doua delimitare, una care vizează amploarea fenomenului analizat. Este vorba despre faptul că furnizorul de educaţie, şcoala, ca organizaţie supusă schimbării, face parte dintr-un amplu sistem de instituţii între care există relaţii complexe de reciprocitate şi de dependenţă, sistem care este primul vizat de schimbare, mai ales prin prevederile legate de descentralizare. Având ca obiectiv major transferul de autoritate şi de autonomie dinspre minister şi inspectorate şcolare înspre licee şi şcoli generale, descentralizarea învăţământului va genera un sistem cu totul nou, bazat pe relaţii de alt gen între organizaţiile componente. Astfel schimbarea organizaţională va avea în vedere şi consecinţele acestei descentralizări, pe de o parte, dar şi toate demersurile întreprinse pentru obţinerea şi cuantificarea calităţii, pe de altă parte. Instituţiile publice de educaţie sunt consiliate prin manuale, ghiduri şi alte tipuri de metodologii în managementul calităţii, care le-ar ajuta să devină competitive, furnizând generaţii de absolvenţi pregătiţi conform cerinţelor şi standardelor de pe piaţa muncii.

Schimbarea sistemului implică şi schimbarea organizaţională, iar aceasta din urmă este dependentă de autonomia pe care i-o asigură descentralizarea. Astfel, putem conchide că sistemul generează o schimbare proactivă, menită să preîntâmpine modificările din domeniul educaţional de la nivel european, iar instituţia coordonează o schimbare reactivă, reacţionând faţă de prevederile legale care se adoptă şi generând documente proprii care să medieze transformarea.

Majoritatea schimbărilor promovate în ultimii ani în domeniul educaţiei pot fi sintetizate utilizând două sintagme: managementul calităţii şi descentralizarea.

În conformitate cu prevederile legale, sistemul de management şi de asigurare a calităţii cuprinde, ca etapă premergătoare şi pregatitoare, autorizarea şi acreditarea instituţiilor de învăţământ, întrucât sistemele de management şi de asigurare a calităţii pot fi implementate numai după ce unităţile şcolare îndeplinesc un număr de cerinţe de funcţionare, considerate minimale.Astfel, managementul calităţii la nivel naţional cuprinde două elemente fundamentale: asigurarea functionării instituţiilor de învăţământ şi asigurarea şi managementului calităţii la nivel de instituţie şcolară şi la nivel de sistem.

a. Asigurarea funcţionării instituţiilor de învăţământ: dreptul la educaţie, înscris în Constituţie, este realizat, în mare măsură, prin garantarea accesului liber, neîngrădit, al fiecarei persoane la sistemul naţional de educaţie şi de formare profesională. Pentru asigurarea acestui drept fundamental, fiecare instituţie de învăţământ va funcţiona pe baza unor standarde care să ofere tuturor participanţilor la educaţie garanţia că educaţia primită este conformă cu cerinţele stabilite la nivel naţional. Ca urmare, standardele naţionale vor fi unitare, vor aborda toate domeniile prevăzute de lege şi vor fi aplicate individual fiecărei unităţi şcolare. Fiecare instituţie de învăţământ nou înfiinţată va fi supusă unei proceduri de evaluare în două faze: autorizarea provizorie şi acreditarea.

Prin autorizarea provizorie se certifică faptul că există toate premisele pentru ca oferta de educaţie a respectivei instituţii să fie conformă cu cerinţele legale.

Acreditarea instituţiilor de învăţământ certifică, în afara existenţei şi reînnoirii premiselor şi faptul că procesele educaţionale, în special procesele de predare şi de învăţare, respectă reglementările legale, iar rezultatele sunt cele aşteptate şi se înscriu, totodată, în limitele considerate ca acceptabile la nivel naţional.

Instituţiile acreditate³   se supun evaluării periodice la fiecare 5 ani. Scopul evaluării periodice este de a verifica dacă instituţia şcolară se menţine la nivelul standardelor naţionale de acreditare. Ca urmare, evaluarea periodică va fi echivalenta cu o reacreditare.

b. Managementul propriu-zis al calităţii se aplică cu precădere la nivel organizaţional şi presupune toate demersurile întreprinse la nivelul şcolii cu scopul de a provoca o creştere semnificativă a calităţii în educaţie, cuantificabilă prin colectarea unor dovezi pertinente şi măsurabile. Managementul calităţii, în sine, cuprinde indicaţii, manuale, ghiduri care au rolul de a coordona schimbarea organizaţională pentru fiecare instituţie în parte. În virtutea informaţiilor furnizate de aceste documente, scopul fundamental este ca fiecare instituţie să-şi creeze un sistem propriu de asigurare a calităţii, în baza căruia să funcţioneze şi să fie performantă. Conform ARACIP, „calitatea educaţiei este produsă, generată, asigurată la nivelul relaţiei educaţionale fundamentale, cea dintre profesor şi elev, dar ea este definită şi constatată la nivelul beneficiarilor de educaţie”⁴  .

Descentralizarea este un concept aplicat la nivelul întregului sistem de învăţământ şi vizează transferul de putere şi de responsabilităţi dinspre centru, reprezentat de minister şi de inspectoratele şcolare, înspre instituţiile de învăţământ investite cu personalitate juridică. Acest tip de responsabilizare presupune nevoia unei gestionări de sine stătătoare a resurselor financiare, materiale şi umane, deci succesul sau eşecul unei instituţii depinde acum în cea mai mare măsură de deciziile care se iau în interiorul ei, dar în strânsă legătură cu exteriorul, de cerinţele căruia depinde şi care devine un mediu concurenţial.

Cauzele majore care au declanşat o schimbare de o aşa mare anvergură se regăsesc printre cele enumerate de P.Nica⁵  : insuficienţa cronică a resurselor financiare, diminuarea competitivităţii în raport cu principalii concurenţi, necesitatea îmbunătăţirii substanţiale a productivităţii muncii, a profitabilităţii sau a prestigiului. Schimbări organizationale pot fi determinate şi de modificarea statutului juridic al organizaţiei sau a formei de proprietate. Privatizarea unei mari companii necesită, aproape în toate cazurile, o schimbare organizaţionala. Schimbarea consiliului de administratie a unei companii şi numirea unui nou director general poate determina o schimbare organizaţionala. O schimbare de esenţă are implicaţii asupra culturii organizaţionale şi presupune ample modificări ale managementului acelei organizaţii. În acelaşi timp, o organizaţie nu poate face abstracţie, nu se poate izola de mutaţiile ce au loc în sistemul cultural naţional.

Bibliografie:

Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în învăţământul Preuniversitar(ARACIP), Repere conceptuale şi metodologice privind sistemul naţional de management şi de asigurare a calităţii în educaţie

Iliescu, D., Managementul strategic al resurselor umane-curs universitar, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2004

Legea Nr. 87 din 13 aprilie 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, emitent:Parlamentul României, publicată în Monitorul Oficial nr.334 din 13 aprilie 2006

Şendrea, M., Gestiunea eficientă a schimbărilor organizaţionale ca factor de asigurare a competitivităţii firmei, Chişinău, Academia de Studii Economice din Moldova, 2006

Nica, P., Managementul schimbării(I), Iaşi, www.markmedia.ro, 2006

1   apud Şendrea, M., Gestiunea eficientă a schimbărilor organizaţionale ca factor de asigurare a competitivităţii firmei, Chişinău, Academia de Studii Economice din Moldova, 2006, p.2

2   Iliescu, D., Managementul strategic al resurselor umane-curs universitar.Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2004, p.28

3   Conform legii, toate instituţiile publice de educaţie se consideră acreditate, în prezent, cu excepţia cazurilor în care promovează filiere şi specializări noi, caz în care trebuie să primească acreditare.

4   Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în învăţământul Preuniversitar (ARACIP), Repere conceptuale şi metodologice privind sistemul naţional de management şi de asigurare a calităţii în educaţie

5   Nica, P., Managementul schimbării(I), Iaşi, www.markmedia.ro, 2006