CUNOAŞTEREA COPILULUI, PREMISA

PENTRU O CORECTĂ TRATARE INDIVIDUALĂ DIFERENŢIATĂ

Institutor Mihaela CUCU

Şcoala cu clasele I-VIII, Peretu, jud. Teleorman

A cunoaşte un elev înseamnă a descifra notele dominante ale personalităţii sale, a înţelege şi a identifica motivele care îl determină să acţioneze într-un mod sau altul şi a-i prevedea evoluţia viitoare. Cunoaşterea asigură caracterul diferenţiat al instriurii şi educării personalităţii elevilor, proiectând metodele cele mai potrivite în raport de particularităţile dezvoltării fizice şi psihice individuale.

Pe cunoaşterea obiectivă se întemeiază intervenţia metodologică prin care se asigură eficienţa activităţii pedagogice, se conturează profilul personalităţii fiecărui elev şi se anticipează dinamica dezvoltării sale individuale în contextul activităţilor şcolare.

Încă de la vârsta preşcolară, copilul este un univers de probleme şi întrebări, de necunoscute, care imprimă, de multe ori, comportamentului său o evoluţie neî nţeleasă şi nejustificată pentru adulţi. Astfel, un copil retras şi pasiv acasă devine la grădiniţă „sufletul” colectivului, manifestând curaj, iniţiativă, spirit de echipă, după cum alt copil, atent, politicos şi ascultător în colectiv se transformă acasă într-un mic „tiran”.

Cu mult mai ample devin problemele pentu părinţi sau învăţători odată cu trecerea la vârsta şcolară. Alături de aspectele legate de conduită se adaugă acum imensa varietate de probleme derivate din activitatea nouă de învăţare, complicând tabloul personalităţii. După cum se ştie există elevi care învaţă puţin şi au succes, pot progresa, dar şi elevi mai puţin preocupaţi de şcoală, indiferenţi, egoişti sau aroganţi, timizi sau violenţi, încrezuţi sau descurajaţi.

Ce se poate face în diversitatea de cazuri? Întrebarea vizează, desigur, aflarea cauzelor care generează diferenţele manifestării, deci cunoaşterea copilului. Necesitatea cunoaşterii psihologice se face resimţită atât în practica educativă curentă, de zi cu zi, cât şi pentru activitatea de consiliere şi orientare şcolară.

Cunoaşterea psihologică nu este numai o premisă a succesului în instruire şi educare, în acelaşi timp ea este un rezultat al activităţii pedagogice. Putem să educăm bine un copil dacă-l cunoaştem şi îl cunoaştem mai bine educându-l. Cunoaşterea, educarea şi formarea copilului se împletesc în procesul activităţii concrete, desfăşurată în şcoală. Deosebirile dintre copii, deosebiri ce trebuie cunoscute, se răsfrâng asupra procesului instructiv-educativ.

Aceleaşi acţiuni sau măsuri educative pot să ducă la rezultate diferite, uneori contrare, în funcţie de particularităţile individuale şi de vârstă ale copiilor căror li se aplică.

Particularităţile temperamentale de vâstă, trebuinţele şi aspiraţiile pe care copilul le are, stările afective deosebite prin care poate trece, atmosfera de familie sunt factori care de multe ori fac ca lauda sau pedeapsa să aibe „rezonanţă” diferită şi să producă efecte deosebite. Din această cauză măsurile educative au succes şi sunt recomandate numai dacă ele sunt în acord cu personalitatea elevului. Astfel, un copil trebuie lăudat pentru că încurajarea îi sporeşte încrederea în forţele proprii, însă învăţătorul nu-l va îndrepta către automulţumire sau înfumurare. Şi procedeul contrar- relevarea deficienţelor, pedeapsa – poate avea efecte diferite; un asemenea procedeu poate exercita o influenţă pozitivă, în cazul unui copil vanitos şi încrezut, sau una negativă, în cazul unui elev timid, neîncrezător în forţele proprii.

De asemenea, în formularea cerinţelor trebuie să ţină seama de particularităţile individuale; unora trebuie să le prezentăm cerinţele într-o formă categorică, altora le putem da sarcini, sub formă de sugestii.

Tot aşa, în problema pedepselor. Pentru unii copii poate fi suficientă o observaţie mai aspră chiar pentru o faptă gravă; în alte cazuri trebuie să se aplice o măsură pedagogică severă pentru o faptă de mai mică importanţă.

Necunoaşterea şi neglijarea particulariţăţilor individuale pot duce la o tratare abstractă şi globală(numai după particularităţile de vârstă) a persoanei, vitregind copiii de cea mai adecvată îndrumare pedagogică. Cunoaşterea şi luarea în considerare a particularităţilor individuale ale fiecărei persoane conduc la găsirea unor soluţii, mijloace şi metode pedagogice specifice, ceea ce sporeşte cu certitudine eficienţa actului educaţional.

Luând fără rezerve în considerare particularităţile individuale şi mai ales pe cele pozitive este necesar să dezvoltăm copiilor şi atribute comportamentale şi valori sociale, precum: prietenia, colegialitatea, cooperarea, competiţia loiala, întrajutorarea şi respectul reciproc.

Cunoaşterea copilului se realizează în timp. Astăzi, la îndemâna fiecărui învăţător stă o bogată literatură psihologică si pedagogică, care prezintă instrumente de cercetare şi diagnosticare a psihicului copilului, dar, aici, se ridică câteva probleme foarte importante. Mai întâi, se impune să facem o selecţie riguroasă a procedeelor pentru a le adopta şi aplica pe cele mai potrivite mediului social în care ne desfăşurăm activitatea. În al doilea rând, este necesar să folosim o „baterie” de procedee de înrâurire educaţională, pe fondul observării sistematice şi permanente a vieţii şi muncii copilului, a discuţiilor cu el, în cele mai variate împrejurări, într-un mod firesc, fără ostentaţie. În fine, dar nu în ultimul rând, cunoaşterea copilului să aibă loc în strânsa cooperare cu acesta, într-un climat de încredere şi afecţiune reciprocă şi prin antrenare, în această acţiune, a tuturor celor din apropierea lui şi cu precădere a familiei.

Pentru întocmirea fişei de caracterizare psihopedagogică, cadrele didactice folosesc un întreg arsenal metodologic: observaţia; convorbirea; chestionarul; testele docimologice de interese, de inteligentă ,de opinie, de creativitate etc.; studiul produselor elevilor- probe de control, lucrări practice etc.; studiul documentelor şcolare-cataloage, procese verbale ale învăţătorilor, consiliilor profesorale etc.; experimentul pedagogic; studiul de caz etc.

Rezultatele obţinute prin aplicarea testului Loretta Bender surprind aspectul maturării neuro-martorii care însoţeşte întreaga dezvoltare şi creştere a copilului. Funcţia vizo-motrică investigată de această probă se află în raporturi strânse cu posibilităţile limbajului, percepţia vizuală, îndemânarea motrică, memorie, perceperea spaţiului şi cu inteligenţă. De asemenea, ne dă informaţii asupra prezenţei unor eventuale microsechele şi a unor turburări emoţionle, cum ar fi: starea de anxietate, timiditate, comportare retrasă, instabilitate emotivă, capacitate redusă în vederea coordonării şi controlului fin al activităţii motrice, impulsivitate, agresivitate.

O altă probă utilizată cu rezultatele concludente este proba de desen „Familia mea”, care scoate în evidenţă factorii perturbatori greu de surprins prin alte procedee. Prin această probă am urmărit inserţia în universul familie, maturitatea afectiva etc.

Rezultatele observaţiilor, investigaţiilor le-am consemnat în caietul de observaţii la rubrica destinată fiecărui copil. Fiecare observaţie este însoţită de măsuri destinate să înlăture neajunsurile sau carenţele constatate, în dreptul lor menţionând succint recomandările şi efectele aplicării lor.

Activitatea de investigare se finalizează cu fişă psihopedagogică, care este o riguroasă selecţie a observaţiilor cu caracter de generalitate. Întocmirea unei caracterizări pretinde, în primul rând, un bogat material faptic, iar în al doilea rând o activitate de prelucrare şi interpretare a datelor.

O caracterizare poate fi elaborată mai întâi, sub forma unui portret psihologic al elevului, care să surprindă atât aspectele pozitive pe care ne sprijinim şi pe care le promovăm, cât şi aspectele negative ale personalităţii, pe care urmează să le atenuăm sau să le înlăturăm. O mare importanţă are includerea în caracterizare a concluziilor de ordin pedagogic, concluzii care asigură, în evoluţia copilului, unitatea şi consecvenţa muncii educative.

Bibliografie:

Paul Popescu Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu, Psihologie, manual clasa a IX-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990

Marin Stoica, Pedagogie şcolară (pentru cadrele didactice înscrise la definitivat, gradul al II-lea, gradul I şi la perfecţionare), Editura Gheorghe Cârţu – Alexandru, Craiova, 1995

Ioan Bontaş, Pedagogie, Editura ALL, Bucureşti, 1994