COPILĂRIA – IUBIRE ÎN OPERA LUI MIHAI EMINESCU

Ileana Faur, profesor Limba şi Literatura română

Liceul Tehnologic Transporturi Auto, Timişoara

         Prezentul articol aduce în discuţie valenţele iubirii adolescentine, pure, în poeziile de referinţă ale lui Eminescu. Ne-am propus o abordare din persectiva elevului şi nu o discuţie academică pe o temă dată, deoarece am  dorit ca cele expuse aici să poată fi valorificate la clasă. Cuvântul cheie - ,,sentiment”.

În opera romanticilor, iubirea a ocupat un loc ce nici o epocă anterioară nu i l-a oferit. Ea era o iubire sentimentală mai mult decât senzuală, era tandră, melancolică, visătoare.

În literatura modernă sentimentul iubirii grave apare atunci când apare romantismul, prin triumful sentimentului asupra raţiunii, atunci când, după opinia lui Nicolae Iorga ,,religia divină a fost înlocuită cu religia dragostei”.

Eminescu, omul deplin al culturii româneşti, aşa cum l-a numit Constantin Noica, este poetul care în lirica sa a realizat cel mai mare număr de poezii ale iubirii. Eminescu a făcut din sentimentul iubirii un ideal mai presus de orice condiţionare exterioară, de la început fixat în romantismul european prin acea religie a dragostei, când sentimentul religios a trecut asupra femeii.

În evoluţia lirismului eminescian, tema erotică apare din primele acorduri poetice. De-aş avea..., prima poezie tipărită în „Familia”, în 1866 se resimte de influenţa lui Alecsandri. Şi aici iubita este o ,, floare mândră, dulce, răpitoare”, „o porumbiţă cu chip alb de copiliţă” şi întraga natură este îndrăgostită de iubita poetului.

O spiritualizare a sentimentului erotic în religia dragostei duce la idealizarea femeii, ea fiind o muză a poetului pe care o identifică cu o sfântă:

,,Şi-a cerat pe pânza goală pe Madona dumnezee

Cu diadema de stele , cu surâsul blând , vergin

Faţa pală-n raze blonde , chip de înger, dar femee,

Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.”                 

(Venere şi Madonă)

Apare imaginea duală a femeii (Venere şi Madonă), adică a femeii înger, pe de o parte şi a femeii demon pe de altă parte, descrisă antitetic în această poezie. Femeia înger este simbol al purităţii, divinizată de poet şi transfigurată într-un ideal extrem de înalt şi purificator, dar, chiar şi acum Eminescu o înalţă şi o sacralizează prin iubire:

,,Chiar demon de ar fi, ea e sfântă prin iubire

Şi ador pe acest demon cu ochi mari,  cu părul blond.”     

În primele poezii erotice, Eminescu adora femeia ca pe un înger, o stea uneori coborâtă pe pământ în legea firii, alteori nemişcată ca o marmură rece, dar oricum întruparea visurilor unui om, ce prin femeie iubeşte viaţa însăşi, în ce are ea mai frumos. Aceasta este perioada poeziilor de tinereţe, când poetul îşi exprimă încrederea în împlinirea iubirii sale

Şi natura este pe măsura sentimentelor: bogată, luxuriantă, cadrul este feeric, de vis, cu verdeaţă, ierburi înalte, care să-i primească pe îndrăgostiţi şi să-i ascundă de ochiul curios al lumii. Natura terestră apare cu elementele specifice ale spaţiului românesc (codrul, izvoarele, salcâmul, teiul, lacul). Văzută în veşnica rotire a anotimpurilor, este în general ocrotitoare, caldă, uneori sălbatică, participând mereu la frământările poetului şi constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei şi meditaţiei. Eroul apare în legătură cu motivul ,, teiului sfânt” sau al ,,salcâmului ”, copaci protectori ai iubirii. În poemul Făt-Frumos din tei, cei doi tineri se întâlnesc:

,,La mijloc de codru

Lângă teiul nalt şi vechi

Unde izvorul cel de vrajă

Sună dulce în urechi.”

Tânărul călare ,pe un cal negru, este o apariţie romantică şi de basm; el priveşte cu ochi mari ,,plini de vis ” şi are ,,flori de tei” în păru-i negru, iar la şold un corn de argint.

În poezia Dorinţă, poetul îşi cheamă iubita:

„Hai în codru la izvorul

Care tremură pe prund

......................................

Flori de tei desupra noastră

Or să cadă rănduri-rânduri”.

Natura cosmică este simbolozată mai ales prin cadrul nocturn în care luna, stelele, luceferii participă direct la sentimentul iubirii umane. Acest cadru nocturn şi selenar este surprins de poet mai ales prin jocurile de lumini şi umbre insistând asupra efectului luminii selenare reflectate în apă.

Tudor Vianu observă că Eminescu a fost preocupat de ,,ceea ce devine”, iar printre înfăţişările firii lumina este însuşi principiul devenirii, iar reflectarea luminii în apă, apropie idealul fără să-l facă tangibil.

Acest cadru nocturn determină şi specificul universului sonor care se defineşte prin şoapte, murmure, susur de izvor, foşnete.

Iubirea lui Eminescu nu este un sentiment ocazional, ci unul fundamental, la care participă întreg cosmosul, luna fiind astrul tutelar şi martor al ritualului celor doi îndrăgostiţi.

Se observă că la Eminescu descrierea naturii şi erotismul sunt două preocupări ce se întrepătrund: iubirea şi natura apar într-o relaţie de strânsă interdependenţă, încât nu se poate preciza dacă o poezie a fost inspirată de natură sau de sentimentul erotic.

O caracteristică a liricii de tinereţe a lui Eminescu este preferinţa poetului pentru idila ce prezintă momente senine de viaţă în mijlocul naturii, sau o minunată poveste de dragoste (poeziile Dorinţa, Sara pe deal, Lacul, Floare albastră ilustrează acest lucru)

Sentimentul erotic eminescian este lipsit de dulcegărie, îndrăgostiţii se contopesc cu ritmul naturii, viseată la fericire şi se integrează peisajului cosmic:

,, Luna pe cer trece aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară ,

Stelele nasc umezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.”

(Sara pe deal)

Poeziile celei de-a doua perioade, după 1880, nu mai cântă bucuria şi speranţa în împlinirea iubirii; poetul este trist, dezamăgit, neînţeles, iubita este distantă, cu braţele de marmură, nu-l mai urmează, nu-l mai iubeşte (S-a dus amorul). Poetul este singur (Pe lângă plopii fără soţ), aşteaptă chipul luminos al femeii, continuând să o iubească. Dar iubirea este pierdută, depărtată, poetul simţindu-se acum singur şi întunecat.

Pentru Eminescu, în majoritatea poeziilor, rămâne doar visul despre cum ar fi putut să fie o iubire împlinită sau doar amintirea unei scurte clipe de fericire:

,,Era un vis misterios

Şi blând din cale-afară

Şi prea era de tot frumos

De-au trebuit să piară”.

(S-a dus amorul)

Bibliografie:

1.      Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1988;

2.      George Călinescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1988;

3.      Zoe Dumitrescu-Buşulenga , Eminescu-cultură şi creaţie, EdituraEminescu, Bucureşti, 1976;

4.      Mihai Eminescu, Poezii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984;

5.      Michael Ferber, Dicţionar de simboluri literare, Editura Cartier, Chişinău, 2001;

6.      Eugen Lovinescu, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1984;

7.      George Popa, Spaţiul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1982.