CONCEPTUL DE METODĂ DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Profesor Nae Mihaela,

Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuşi”, Piteşti

Un loc important în cadrul tehnologiei didactice îl ocupă strategiile didactice “respectiv un ansamblu de procedee prin care se realizează conclucrarea dintre profesori şi elevi în vederea predării unui volum de informaţii, a formării unor priceperi şi deprinderi, a dezvoltării personalităţii didactice”. (Constantin Parfene, Literatura în şcoală, EDP, Buc, 1977). În cadrul strategiilor didactice, metodele şi procedeele didactice au un rol dominant.

Potrivit lui Ioan Cerghit cuvântul metodă provine din gr. Methodos = odos-cale, drum; metha-către, ceea ce înseamnă “cale de urmat în vederea aflării adevărului”^[1], cale de explorare a unui fenomen obiectiv pentru atingerea unui scop. În planul activităţii didactice, ea este un instrument de transmitere de cunoştiinţe, o cale de dezvăluire a adevărurilor celor care învaţă.

De asemenea, pentru profesor, “metoda reprezintă o cale de organizare şi conducere a activităţii de învăţare a elevului, un instrument didactic prin intermediul căruia elevul este determinat să asimileze noi cunoştinţe”^[2]. Pentru elev, metoda înseamnă calea parcursă de la necunoaştere la cunoaştere.

Într-o versiune mai modernă, conform aceluiaşi autor, metoda “este o modalitate pe care profesorul o urmează pentru a-i face pe elevi să găsească singuri calea proprie de urmat în redescoperirea adevărurilor sale”^[3].

În acelaşi timp, ea trebuie să mobilizeze elevul, să participle direct şi activ la propria sa formare, astfel acţiunile celor doi subiecţi – cea a profesorului şi a elevului să devină un mod comun şi unitar de acţiune.

Sistemul metodelor de învăţământ conţine :

1. metode tradiţionale – pot fi utilizate doar dacă sunt adaptate noilor exigenţe

ale învăţământului modern;

1. metode moderne – apărute ca urmare a progreselor înregistrate în tehnică şi

ştiinţă, metode care solicită elevul să dobândească prin propriul efort cunoştinţle necesare.

Un criteriu de apreciere a eficienţei metodelor îl reprezintă valenţele formative ale acestora, impactul lor asupra dezvoltării personalităţii elevilor : ,,Înţelegând prin metodă de învăţământ o cale, un drum străbătut deopotrivă de elevi şi profesori, prin care – conform unor principii (principii didactice) dar şi unor legi (legile învăţării) se înfăptuiesc obiectivele instruirii, adică se însuşesc de către elevi anumite cunoştinţe de bază şi se formează anumite capacităţi intelectuale şi convingeri în vederea integrării progresive în societate şi valoarea oricărei metode se stabileşte numai în funcţie de obiective”. (Ion Berca, Metodica predării limbii române, Ed. Didactică şi pedagogică, Buc, 1976)

Tratatele de metodică actuale clasifică metodele de învăţământ în funcţie de diferite criterii:

ü După criteriul istoric:

- metode clasice (tradiţionale): expunerea, conversaţia, exerciţiul, etc.;

- metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea, etc.

ü După funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc:

a) Metode de predare – învăţare propriu-zise, dintre care se disting:

- metode de transmitere şi dobândire a cunoştinţelor: expunerea, problematizarea, lectura, etc.

- metode care au drept scop formarea priceperilor şi deprinderilor: exerciţiul, lucrările practice,etc.

b) Metode de evaluare.

ü După modul de organizare a activităţii elevilor:

- metode frontale (expunerea, demonstraţia);

- metode de activitate individuală (lectura);

- metode de activitate în grup (studiul de caz, jocuri de rol);

- metode combinate, care se pretează mai multor modalităţi de organizare a activităţii (experimentul).

ü După tipul de strategie didactică în care sunt integrate: algoritmice (exerciţiul,

demonstraţia); euristice (problematizarea).

ü După sursa cunoaşterii (care poate fi experienţa social-istorică a omenirii,

explorarea directă sau indirectă a realităţii sau activitatea personală), la care se adaugă un subcriteriu: suportul informaţiei (cuvânt, imagine, acţiune, etc.).

Profesorul Cerghit propune o altă clasificare şi anume:

- Metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate); discuţiile şi dezbaterile; problematizarea.

- Metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia personală).

- Metode de comunicare scrise (tehnica lecturii).

- Metode de explorare a realităţii:

- Metode de explorare nemijlocită (directă) a realităţii: observarea sistematică şi independentă; experimentul; învăţarea prin cercetarea documentelor şi vestigiilor istorice;

- Metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii: metode demonstrative; metode de modelare.

- Metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice):

a) metode bazate pe acţiune reală (autentică): exerciţiul, studiul de caz, proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice;

b) metode de simulare ( bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor, metoda dramatizărilor, învăţarea pe simulatoare.

Acestor categorii li se adaugă un alt tip de metode şi anume metodele de raţionalizare a învăţării şi predării: metoda activităţii cu fişele, algoritmizarea, instruirea programată, instruirea asistată pe calculator (I.A.C.).

Bibliografie:

Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;

A.Cosmovici, I. Iacob, Psihologie şcolara, Editura Polirom, Iaşi, 2008.