COMUNICARE ŞI RELAŢIONARE INTERPERSONALĂ

LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ

Prof. Elena Oana NECHITA

Grădinița cu Program Prelungit ”Micul Prinț” Baia Mare

Relaţiile interpersonale reprezintă cadrul, contextul de plămădire şi formare, ca şi de cristalizare treptată a însuşirilor de personalitate, care nu sunt altceva decât relaţii interumane interiorizate. Din acest punct de vedere, relaţiile constituie nu doar conţinutul personalităţii, ci şi esenţa ei. Personalitatea va fi, în ultimă instanţă, oglinda şi expresia planului relaţional. Un copil care trăieşte într-un mediu familiar organizat, structurat, valorizat pozitiv, cu influenţe educative are toate şansele să-şi formeze o personalitate autentică, echilibrată, valoroasă.

Prin esenţa sa, omul este o fiinţă socială. El este produsul circumstanţelor sociale şi, totodată, are capacitatea de a influenţa împrejurările. Omul nu poate trăi singur, izolat, rupt de ceilalţi oameni. Dimpotrivă, el se raportează permanent la alţii, acţionează împreună cu ei, stabileşte raporturi cu cei din jurul său. Existenţa umană ar fi greu de conceput în afara relaţiilor sociale. Numai că aceste legături sociale sunt multiple, variate şi acţionează în planuri diferite. Ele se întind de la relaţia de simpatie dintre două persoane, de la cea de rudenie sau de vecinătate până la relaţiile economice obiective specifice unei organizări sociale, unui anumit timp istoric. Printre acestea un loc aparte îl ocupă relaţiile interpersonale, care pot fi considerate ca reprezentând un caz particular al raporturilor sociale. Ele sunt legături psihologice, conştiente şi directe între oameni.

Caracterul psihologic al legăturii arată că avem de-a face cu două surse psihice, ambele înzestrate cu toată gama funcţiilor, a însuşirilor, a stărilor şi a trăirilor mentale. Pe de o parte, la realizarea actului respectiv participă întreaga personalitate a individului şi nu doar o dimensiune a ei. Pe de altă parte, trăirile psihice ale persoanelor care intră în relaţie sunt orientate unele spre altele, în vederea obţinerii reciprocităţii psihice.

Caracterul conştient al legăturii evidenţiază faptul că, pentru a intra în relaţii de tip interpersonal, oamenii trebuie să fie responsabili, adică să-şi dea seama unii de alţii, de existenţa, nevoile şi însuşirile lor, de natura şi scopul raporturilor ce se stabilesc între ei.

Caracterul direct al raportului indică necesitatea prezenţei faţă în faţă a celor doi parteneri, realizarea unui minim contact perceptiv între ei.

Funcţionarea concretă a relaţiilor interpersonale este condiţionată de prezenţa concomitentă a tuturor acestor caracteristici definitorii, lipsa uneia din ele determinând existenţa unei interacţiuni, a unor relaţii interumane, dar nu şi a unora interpersonale. Acestea pot fi considerate aliaje între social şi psihologic, între obiectiv şi subiectiv. Ele sunt sociale prin faptul că au loc şi depind de mediile în care trăiesc indivizii şi sunt psihologice prin aceea că iniţiatorul şi purtătorul lor este omul cu psihologia sa proprie.

Deşi cele două aspecte sunt intim corelate, aceasta nu înseamnă că între ele nu apar şi contradicţii. Se ştie că în spaţiile instituţionalizate primează, de regulă, aspectul social, formal, în timp ce în afara acestor cadre, în viaţa cotidiană, pe prim plan trec aspectele psihologice, informale.

Relaţiile interpersonale au un pronunţat caracter etic, moral, deoarece prin intermediul lor individul urmăreşte realizarea binelui sau a răului, fie în raport cu sine, fie în raport cu alţii. Prin ele comportamentul omului se valorizează, adică devine pozitiv sau negativ, acceptat sau respins din punct de vedere social. O asemenea particularitate se capătă cu timpul, instituindu-se sau funcţionând doar atunci când oamenii ajung la conştiinţa identităţii şi a valorii umane.

Dat fiind faptul că acestea dau posibilitatea oamenilor să trăiască unii prin alţii, să-şi depăşească astfel limitele propriei lor individualităţi, ele capătă un pronunţat caracter formativ. Prin raportarea şi compararea cu alţii, oamenii reuşesc nu doar să se cunoască prin ceilalţi (adică să-şi conştientizeze posibilităţile şi limitele), dar să se şi perfecţioneze prin aceştia.

De asemenea, prin intermediul învăţării sociale ei reuşesc să-şi interiorizeze modele de comportament interpersonal, învaţă cum să se comporte unii cu alţii. Raportarea la altul, legătura cu celălalt se soldează deci cu două categorii de efecte: o mai bună cunoaştere şi autocunoaştere şi o mai bună organizare a propriei vieţi şi activităţi.

Dimpotrivă, un altul, care trăieşte într-un mediu relaţional viciat, imoral, cu influenţe nocive îşi va forma o personalitate fragilă, cu trăsături instabile, cu dificultăţi de adaptare şi cu frecvente devieri spre conduite infracţionale. Dat fiind faptul că de valoarea relaţiilor depinde valoarea personalităţii, este necesar să se manifeste o grijă deosebită pentru asigurarea unui climat relaţional pozitiv, favorabil.

În viaţa cotidiană stabilim legături personale pentru a nu pluti în derivă
într-o lume nesigură, la limita unui univers necunoscut. Raporturile noastre cu ceilalţi se formează pe un fond interior de dorinţe, goluri, temeri, nevoi şi aşteptări. Toate acestea dau senzaţia unui labirint în care este practic imposibil să înţelegi substraturile unei legături.

Căutând termenii comuni tuturor relaţiilor, Jacques Salomé descoperă o combinaţie complexă a patru instanţe care sunt simple şi care constau în: a dărui, a primi, a cere, a refuza.

Din interacţiunile acestor elemente se formează un sistem relaţional mai mult sau mai puţin stabil între două fiinţe, în interiorul familiei sau în relaţiile sociale. Pentru a stabili poziţia în care se află, individul trebuie să-şi cunoască punctele forte şi pe cele slabe în fiecare dintre cele patru instanţe ale unei relaţii.

Acelaşi autor precizează că „o relaţie este echilibrată, bună, atunci când fiecare înţelege şi foloseşte aceste patru roluri, când fiecare acceptă să ceară, să refuze, să dea şi să primească.”

Echilibrul vine din alternare, din maleabilitatea ce ne permite să trecem de la o poziţie la alta. Comunicăm cu ceilalţi pornind de la comunicarea cu noi înşine. Dacă vom adopta atitudinea: ”Sunt responsabil de ce simt”, vom fi nevoiţi să ne modificăm atitudinile şi modul de a gândi. Vom fi angrenaţi în rezolvarea unei sarcini de o viaţă: de a deveni, de a fi cei mai buni parteneri pe care l-am putea avea vreodată.

Jacques Salomé defineşte cele patru reguli ce trebuie respectate pentru a deveni un bun partener pentru sine:

„să găseşti o cale de a gestiona cât mai bine poluarea inevitabilă oricărei relaţii”;

„să gestionezi impactul şi resentimentul mesajelor celuilalt către tine”;

„să înveţi să încadrezi corect evenimentele, problemele sau agresiunile care apar în cotidian”;

„să-ţi asumi în mod direct responsabilitatea unei părţi din nevoile tale”.

Prin natura noastră suntem fiinţe relaţionale, implicate în relaţii a căror dispunere va ţese reţeaua înţelegerii sau a neînţelegerii noastre cu lumea. Aceste relaţii ne vor hrăni sau ne vor înstrăina.

În actului comunicării trebuie să fim responsabili de calitatea relaţiilor cu ceilalţi. Astfel, ni se oferă fiecăruia dintre noi trei alternative relaţionale şi tot atâtea alegeri de care suntem responsabili în întregime:

„Dacă ştiu să primesc un mesaj pozitiv, înalţ şi măresc vitalitatea vieţii mele, îmi stimulez şi îmi reînnoiesc energiile, devin energogen, dezvolt o iubire de calitate faţă de mine însumi, adică acea parte a iubirii de sine clădită pe încredere, stimă şi căldură binevoitoare.

Dacă îmi alimentez astfel vitalitatea, sunt responsabil de calitatea vieţii, a sănătăţii şi a creativităţii pe care mi le ofer şi totodată le propun celor din jur printr-o prezenţă de calitate, prin strălucirea pe care o radiez direct sau indirect.

Dacă permit prea adesea mesajelor negative să vină spre mine, îmi pierd vitalitatea. Energiile mele sunt reţinute pentru această luptă interioară, imunitatea mea slăbeşte, devin energofag. Iubirea de sine scade şi uneori se sterilizează.

Consecinţa e că mă aflu în stare de supravieţuire. Atunci devin tot mai vulnerabil la agresiuni, la boli, mă pot comporta chiar ca un partener lamentabil sau terorist pentru mine însumi. Maltratând prin pasivitate sau prin ceea ce eu numesc falsă toleranţă resursele mele fundamentale, distrug trăirea din viaţa mea şi-mi denaturez potenţialul de viaţă.

Dacă, dimpotrivă, am învăţat şi mi-am însuşit ideea că-i pot înapoia celuilalt orice mesaj care îmi aduce o violenţă, îmi menţin şi-mi întreţin coerenţa. Dacă dau înapoi celuilalt orice atitudine, orice gest sau comportament pe care îl percep ca pe o violare morală, verbală sau fizică a integrităţii mele personale sau, pur şi simplu, dacă îi redau celuilalt tot ce nu îmi face bine, măcar permit resurselor mele să rămână intacte şi neştirbite.”

În perioada de la trei la şase ani, copilul este caracterizat printr-o mare deschidere spre mediu, printr-o curiozitate vie, prin dorinţa de a afla cauza unor procese şi fenomene percepute sau despre care i se vorbeşte, manifestată prin frecvenţa mare a întrebărilor De ce? şi Ce e asta?. Copilul este asemănat cu un burete ce absoarbe informaţii, cu un ochi larg deschis spre lume, cu o ureche atentă la tot ce se spune în jur.

Mediul familial şi grădiniţa de copii sunt factori care-i pot satisface dorinţa de activitate şi pofta de joacă, activitate preferată la această vârstă. Cercul social în care se dezvoltă copilul este relativ restrâns (familia, educatoarea, colegii de grădiniţă şi tovarăşii de joacă din apropiere) şi tocmai de aceea influenţa fiecăreia din aceste categorii este deosebit de mare.

Educatoarea reprezintă persoana ale cărei opinii, decizii, cunoştinţe sunt tratate ca fiind tabu, ce spune doamna neputând fi contestat de nimeni. Desigur, asta se întâmplă doar în situaţia unei comunicări normale şi a unei relaţii bune educator-educat.

Mediul familial influenţează în mare măsură, pozitiv sau negativ, dezvoltarea fizică şi intelectuală a copilului, în funcţie de caracteristicile sale: familie armonioasă, cu nivel cultural ridicat sau dimpotrivă, cu probleme în cuplul parental (certuri, divorţ, maltratarea copiilor etc.). De regulă, familia se plasează undeva între pozitiv şi negativ, influenţele putând fi şi de un fel şi de altul. Copilul este receptiv la atitudinile, comportamentele, limbajul, relaţiile părinţilor sau la relaţiile dintre părinţi şi copii.

Colegii de grădiniţă acţionează ca factor de socializare a copilului. Mulţi preşcolari îşi dezvoltă capacitatea de comunicare în contact cu cei de aceeaşi vârstă.

Rudele apropiate (fraţi, bunici, unchi, mătuşi) pot influenţa, pozitiv sau negativ, educaţia şi comportamentul acestuia. Tovarăşii de joacă reprezintă grupul de referinţă al copilului la care acesta se raportează ca egal, de la care el împrumută atitudini, maniere, expresii verbale. Preşcolarul mic agreează să se joace cu alţii, mai întâi alături de ei, apoi cu grupul. La cinci-şase ani, jocul este elaborat, de lungă durată, cuprinzând roluri („de-a familia”, „de-a magazinul”, „de-a şcoala” etc.), care exersează comportamente sociale.

Frecventarea grădiniţei aduce o schimbare în raportarea copilului la mediu:

creşte numărul de relaţii cu adulţii;

calitatea relaţiilor se diversifică;

apare nevoia de adaptare a comportamentului la cerinţele grădiniţei, respectiv ale familiei.

Jocul, cărţile cu poveşti, ilustraţiile, televiziunea lărgesc orizontul de cunoaştere al preşcolarului. Perfecţionarea limbajului şi a comunicării permit noi informaţii despre mediul fizic şi social.

Pentru a intensifica relaţionarea copilului cu alte persoane, se recomandă:

vizite reciproce în care acesta să joace rolul de gazdă şi musafir;

sărbătorirea zilei de naştere;

organizarea unor jocuri, a unor plimbări;

invitarea unor persoane la grădiniţă;

participarea la acţiuni comunitare;

organizarea unor jocuri şi activităţi în care copiii să comunice între ei, să coopereze, să se accepte şi să se ajute unii pe alţii.

Bibliografie: