COMUNICARE ŞI DISCURS DIDACTIC

Prof. Surdu Alina-Daniela

Liceul Tehnologic Alexandru Vlahuță Șendriceni

Nimic nu poate fi cunoscut cu adevărat înainte de a trece în semne; nu există cunoaştere fără semne şi nici semne fără cunoaştere. „O bună formare în utilizarea flexibilă a semnelor înseamnă a dobândi capacitatea de a intra într-o interacţiune fructuoasă cu persoanele ale căror semne diferă unele de altele, înseamnă a „traduce” semnele lor în vocabularul nostru şi semnele noastre într-al lor, înseamnă, în sfârşit, a adapta discursul la problematica diferiţilor indivizi care acţionează în situaţii unice” (W.Nöth, apud V.Dospinescu, 1998).

Discursurile produse în instituţiile şcolare sunt rezultatul unui enunţiator care se înscrie într-o poziţie socială stabilită de instituţie. Discursul didactic este, aşadar, o întrepătrundere a unui enunţ, a unui mod de spunere şi a unei instituţii: „Discursul didactic nu vorbeşte despre lume decât făcând trimitere la lumea şcolară în care este prins” (D. Maingueneau, 1984).

Enunţiatorul didactic acţionează în mod „legitim”, pe baza unor diplome. Modul de producere a textului şi modul de utilizare sunt legate de instituţia şcolară. „Orice discurs are inscripţionată pe suprafaţa sa amprenta semiotică a instituţiei. Dar nici unul nu are o amprentă instituţională mai pregnantă, mai autoritară, mai „vigilentă” decât aceea pe care o exhibă discursul didactic, nu atât prin conţinuturile vehiculate, cât prin formele sale” (V.Dospinescu, 1998).

Orice comunicare implică doi subiecţi în interacţiune şi fiecare îşi asumă un anumit rol, în mare măsură determinat din exterior, în funcţie de circumstanţele comunicării: locul, momentul, evenimentele şi semiotica lor.

Tranzacţia educativă între profesor şi elev este definită ca fiind obiectul (cunoştinţele) care, posedat de profesor urmează a fi transferat elevului, fără a renunţa însă la el: „Obiectul de valoare, deşi este atribuit Destinatarului, rămâne în conjuncţie cu Destinatorul” (A. J. Greimas, 1973).

Trei tipuri de relaţii dinamice formează tranzacţia educativă : momentul distribuirii   cunoştinţelor, momentul însuşirii lor de către destinatar şi momentul restituirii. Profesorul are obligaţie de a transmite cunoştinţe elevului, acesta are obligaţie de a le învăţa şi, la sfârşit, obligaţia de a le restitui prin răspunsurile sale scrise sau orale. Dacă obligaţia de a restitui cunoştinţele nu este îndeplinită, aceasta atrage sancţiuni (note rele etc.).

Indiferent de tipul  de pedagogie care prevalează într-un moment sau altul, relaţia de autoritate care îi uneşte pe profesor şi elev este mereu prezentă în tranzacţia educativă.

Gradul de legitimare a profesorului în planul autorităţii este atât de înalt, încât acesta şi-ar putea permite „să spună neadevăruri în clasa sa şi acestea ar fi luate drept adevăruri de către elevii care socotesc că profesorul este menit să reprezinte ştiinţa” (P. Charaudeau, 1983).

Dar, oricât de legitimat este şi oricât de mare este autoritatea de care se bucură profesorul, comunicarea didactică este centrată pe elev, subordonată intereselor şi nevoilor de cunoaştere ale acestuia. Astfel, elevul devine co-constructor al discursului clasei, determinând profesorul să-şi formuleze discursul în funcţie de elevii săi.

Comunicarea didactică devine astfel interactivă, ceea ce permite o mai bună înţelegere şi desfăşurare a orelor de curs.

Obiectul de cunoaştere, cunoştinţele savante, discursul ştiinţific cunosc o serie de transpuneri didactice succesive înainte de a ajunge la destinatarul lor, elevul. Şcoala trebuie să împartă în mod egal între membrii ei cunoştinţele fundamentale, indispensabile funcţionării ei.

„Vorbirea didactică este profund instituţională, deci convenţională, atât în formele pe care le poate îmbrăca, cât şi în conţinuturile pe care este autorizată să le vehiculeze, conform criteriilor de adevăr şi de ideologie, stabilite de proiectul social şi politic al unei societăţi, într-un anumit moment al dezvoltării sale.” (V. Dospinescu, 1998).

Bibliografie:

1. Ardeleanu, S.-M., Coroi, I.-C., 2002 – Analyse du discours. Eléments de théorie et pratique sur la discursivité, editura Universităţii, Suceava
2. Charaudeau, P., 1983 – Langage et Discours, Eléments de sémiolinguistique, Hachette, Paris
3. Chevallard, P., 1983 – La Transposition Didactique du savoir savant au savoir enseigné, La Pensée Sauvage
4. Dubois, J., 1973 - Dictionnaire de linguistique, Larousse, Paris
5. Dospinescu, V., 1998 – Semne şi cunoaştere în discursul didactic, Editura Junimea, Iaşi
6. Greimas, A.J., 1973 – Un problème de sémiotique narrative: les objets de valeur, in Langages, nr.31
7. Maigueneau, D., 1984 – Genèse du discours, Pierre Mardaga, Bruxelles