COMPONENTE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE

Raluca-Nicoleta Iancău, profesor limba română

Şcoala Generală nr. 6 Iacob Mureşianu, Braşov

Teoriile contemporane ale comunicării, influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica enunţării, psihologia, sociologia, antropologia, asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteza canalelor multiple ale comunicării umane. Articolul ilustrează locul pe care îl au componentele comunicării nonverbală (corpul, faţa) în cadrul comunicării umane.

I.                   DATE GENERALE

Comunicarea este procesul social al înţelegerii oamenilor pe baza vehiculării unei informaţii prin intermediul limbii, mimicii, gesturilor sau al altor sisteme tehnice şi de semnalizare (Schaub, H., Zenke, K. G., Dicţionar de pedagogie, p.43-44). Teoriile contemporane ale comunicării, influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica enunţării, psihologia, sociologia, antropologia asigură astăzi locul cuvenit comunicării nonverbale, bazându-se pe ipoteza canalelor multiple ale comunicării umane.

Concomitent cu comunicarea verbală, fiecare participant la procesul de comunicare foloseşte o serie de alte coduri, nonverbale, care au rolul de a acompania şi nuanţa semnificaţiile, de a le contextualiza, în general de a facilita înţelegerea intenţiilor emiţătorului. Fiecare copil învaţă, prin impregnare şi imitaţie, înaintea codurilor lingvistice, o serie de elemente expresive cu valoare de comunicare (simboluri nonverbale), pe care participanţii la o cultură le folosesc ca pe un „limbaj” implicit, în sensul că nu este nevoie ca cineva să le descrie în mod explicit pentru a fi înţelese. Principalele componente ale comunicării nonverbale sunt: înfăţişarea, utilizarea spaţiului şi a timpului, expresia facială, privirea, gesturile, atingerile, paralimbajul.

Analiştii comunicării susţin că informaţiile pe care le receptăm din comunicarea nonverbală au o pondere mai mare decât cele din zona verbală a comunicării în realizarea semnificaţiei totale a actului de comunicare. De multe ori cuvintele spun una şi nonverbalul alta. Fără să ştie în mod explicit acest lucru, majoritatea oamenilor preferă, atunci când au lucruri importante de comunicat, întâlnirile faţă în faţă, în care „pot vedea ochii” interlocutorului, deoarece numai astfel consideră că au înţeles pe deplin ceea ce celălalt avea de spus.

Comunicarea nonverbală îndeplineşte o serie de funcţii complementare comunicării verbale:

·         Repetiţie – a spune şi a arăta în acelaşi timp cum anume se face un lucru (gesturi ilustratoare) menţin trează atenţia interlocutorului şi îl ajută să înţeleagă şi să memoreze mai bine conţinutul mesajului verbal.

·         Substituire – a utiliza un simbol nonverbal în locul unuia verbal (gesturi emblemă) poate avea aceeaşi semnificaţie: a arăta cuiva simbolul OK în loc să-i spui că a făcut o treabă bună sau a-l bate uşor pe spate pentru a-l consola, în loc să-i spui „lasă că trece şi asta”.

·         Accentuare – tonul vocii sau zâmbetul care însoţesc o frază pot accentua semnificaţia ei.

·         Contrazicere – utilizarea unei expresii faciale contrară spuselor poate crea efecte comice, poate semnifica o glumă.

·         Reglare – utilizarea unei gesturilor adaptoare reglează derularea interacţiunii dintre două persoane: interlocutorii se pot invita unul pe altul să ia cuvântul dintr-o privire, un gest făcut cu mâna sau cu capul.

·         Completare – utilizarea limbajului nonverbal poate adăuga noi semnificaţii spuselor: zâmbetul sigur pe sine poate da mai multă greutate cuvintelor, interlocutorul considerând că eşti sigur pe ceea ce spui; încruntarea şi tonul răstit completează gravitatea unei ameninţări.

II.                COMPONENTE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE

II. 1. Corpul ca mijloc expresiv

Înfăţişarea

Prima impresie pe care ne-o produce întâlnirea faţă în faţă cu o persoană rezultă din ceea ce vedem (înfăţişarea şi mişcările) şi auzim (ce spune şi cum spune). Alura unei persoane, felul cum este îmbrăcată, fizionomia, ne dau indicii intenţionate sau neintenţionate despre gen, vârstă, eventual categorie socio-economică, felul în care percepe persoana situaţia şi se raportează la ea. Ne pregătim înfăţişarea pentru fiecare situaţie importantă, de multe ori chiar ne străduim să ne modificăm înfăţişarea astfel încât să producem impresia dorită.

Îmbrăcămintea

Hainele constituie un însemn al diferenţierii sociale, dar totodată constituie un mod de exprimare a persoanei: putem deduce statutul socio-economic şi chiar ocupaţia cuiva după tipul de îmbrăcăminte pe care o poată – persoanele cu un statut economic ridicat îşi „afirmă” constant acest statut purtând haine scumpe, elegante şi de bună calitate, persoanele cochete au un mod special de a fi elegante şi de a atrage atenţia persoanelor de sex opus, prin croiala hainelor, culorile pe care le poartă, accesorii. Prin îmbrăcăminte comunicăm celorlalţi aşteptările noastre asupra modului în care dorim să fim trataţi: un costum clasic comunică dorinţa noastră de a ne relaţiona la nivel oficial, o îmbrăcăminte mai puţin „formală” poate fi interpretată ca intenţie de a da o notă mai caldă, mai personală relaţiei.

Postura

Poziţia corpului (postura) face parte din mijloacele de comunicare nonverbală şi, la fel ca şi în cazul expresiilor emoţionale, în timp, se consolidează posturi specifice care sunt interpretate ca trăsături de personalitate: capul ţinut plecat şi spatele gârbovit sunt interpretate ca depresie şi umilinţă, capul dat pe spate şi spatele drept ca aroganţă, mândrie, autoritate. În timpul conversaţiei, varierea poziţiei corpului poate să comunice interlocutorului lucruri diferite: aplecarea trunchiului înspre înainte poate semnifica interes pentru ceea ce el tocmai spune şi conversaţia devine mai „caldă”, mai apropiată, aplecarea înspre înapoi poate semnifica detaşare şi conversaţia se „răceşte”.

Gesturile

Mişcările pe care le facem cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui îndeplinesc funcţii de comunicare diferite:

• gesturile ilustratoare – au rolul de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei); ele nu au înţeles propriu, semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit;
• gesturile adaptoare – indică stări emoţionale, dar nu fac parte decât secvenţial din comportament (exemplu: ne acoperim ochii când nu vrem să vedem ceva sau întoarcem capul); ele sunt neintenţionate şi, de multe ori, greu de controlat;
• gesturile regulatoare – reglează alternanţa intervenţiilor într-o conversaţie (exemplu: în timp ce punem o întrebare, privim interlocutorul în ochi, dar apoi coborâm privirea spre gură, pentru a-i indica faptul că aşteptăm să răspundă);
• gesturile emblemă – înlocuiesc mesajul verbal (au un înţeles de sine stătător) şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi (exemplu: semnul făcut cu degetele pentru OK, semnul V de la victorie).

Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate – plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm într-o încăpere, un şef, o persoană pe care o admirăm, dar nu o cunoaştem prea bine, colegii, prietenii, părinţii, fraţii. Desigur, în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim, simultan cu gestul emblemă, o anumită formulă verbală de salut, potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea.

Fiind elemente ale conduitei expresive, gesturile vorbesc de la sine despre trăirile afective şi despre temperamentul unei persoane, la fel ca şi expresia sau postura: o persoană care gesticulează amplu, intrând în spaţiul nostru personal sau chiar intim este prcepută ca impulsivă, autoritară/agresivă; mersul apăsat este semn de hotărâre, fermitate, furie; mersul pe vârfuri – fire flexibilă, dinamică sau chiar intrigantă; paşii „târşiţi” indică lene sau depresie etc.

II. 2. Faţa ca mijloc expresiv

Mimica

Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă, datorită faptului că reflectă trăirea emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie reglatorie intrapersonală şi interpersonală. Datorită regulilor de afişare/expresie (coduri nonverbale), învăţate de participanţii la comunicare de la cea mai fragedă vârstă, expresia facială constituie un limbaj secundar, prin care se comunică intenţionat şi explicit celuilalt stările emoţionale, atitudinile şi intenţiile noastre. Elementele mobile ale feţei (sprâncenele, ochii, gura) se pot mişca într-o varietate de combinaţii care au semnificaţii distincte.

Afectele fundamentale (surpriză, furie, bucurie etc.) sunt exprimate în mod reflex, prin mecanisme neuromusculare înnăscute, comune tuturor oamenilor dar, pe măsură ce e dezvoltă abilităţile cognitive ale copilului (percepţie, gândire) el învaţă şi devine capabil să exprime emoţii complexe (prin controlul conştient al musculaturii faciale) în sensul intensificării, atenuării, neutralizării sau chiar compunerii deliberate de expresii emoţionale.

Privirea

Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context importante pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii poate indica interesul sau intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt şi ele sugestive în privinţa trăirilor şi intenţiilor. Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul atenţiei pe care ţi-o acordă celălalt şi avertizează asupra formei de interacţiune ce va urma (eventualele intenţii agresive, faptul că doreşte să-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă un răspuns).

Frecvenţa şi durata contactului vizual.

Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi durata ei pot fi semn de simpatie, de atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă reciprocitatea trăirii, pe câtă vreme într-un context negativ, frecvenţa mare sau durata excesivă a privirii pot fi interpretate ca semne de agresivitate şi provoacă scăderea atracţiei.

Chiar în contexte pozitive sau neutre, este greu de suportat o privire insistentă, de aceea interlocutorii alternează, pentru scurte perioade de timp, direcţia privirii de la ochii celuilalt la spaţiul înconjurător, fără ca acest lucru să creeze impresia de nesinceritate. Nu „intercalarea” contactului vizual cu pauze este cea care dă impresia de nesinceritate, ci frecvenţa prea mare a alternanţei sau durata prea mare a pauzelor în raport cu aşteptările interlocutorilor în situaţia dată şi în contextul relaţional concret.

III.             CONCLUZII

Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează, într-o manieră implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a fi tratat în conformitate cu această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare. Cunoaşterea particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este esenţială pentru o persoană din exterior care doreşte să comunice eficient cu membrii săi.

BIBLIOGRAFIE:

1. Doron, R., Parot; F., Dicţionar de psihologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
2. Schaub, H., Zenke, K. G., Dicţionar de pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2001
3. Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
4. Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
5.