COMPETENȚELE – EXPRESIE A REZULTATELOR ȘCOLARE

Vultur Daniela Maria, profesor  învățământ primar

Școala cu clasele I-VIII, Dudeștii Noi, Timiș

            În sistemul românesc de învățământ, conceptul de competență este relativ nou, preluarea și utilizarea lui fiind legată de perspectiva curriculară de organizare a învățământului. După cum precizează profesorul Dan Potolea, competențele sunt componente ale curriculumului: ,,Curriculumul formează un ansamblu pedagogic compus din competențe generale, valori și atitudini, competențe specifice, unități de conținut”. Într-o manieră sintetică, competența poate fi definită ca un ansamblu de ,,savoir-faire” și ,,savoir-etre”, care permite buna realizare a unui rol, a unei funcții sau a unei activități.

            Deci, învățământul modern trebuie să își asume creșterea autonomiei celui care învață, în așa fel încât diferențele dintre lumea educației, a școlii, a procesului didactic și lumea reală (socială, profesională) să se reducă sensibil.  

            Lumea în care trăim se caracterizează printr-un ritm alert al schimbărilor, adesea imprevizibile, ceea ce face ca societatea și sistemele de învățământ să caute mijloace de a pregăti mai bine elevii pentru a li se adapta lor și pentru a le depăși.

            Individul format prin școală trebuie să fie capabil să se manifeste activ și creativ în diversitatea de situații cu care se confruntă. Sunt calități umane pe care învățământul formativ le promovează, astfel că atât procesele de predare-învățare, cât și cele de evaluare, își propun ca obiective prioritare competențele.

            Acest obiectiv prioritar al educației, devenit în ultimul timp o preocupare a specialiștilor, generează un nou model de proiectare curriculară, care își propune următoarele scopuri:

-         Focalizarea pe achizițiile finale ale învățării;

-         Accentuarea dimensiunii acționale în formarea personalității elevului;

-         Definirea clară a ofertei școlii în raport cu interesele și aptitudinile elevului, precum și cu așteptările sociale.

Modelul modern al proiectării curriculare este centrat pe competențe. Această orientare produce mai multe categorii de efecte:

-         decentrarea de pe modelul tradițional al curriculumului, în care structura era dată de

teme, conținuturi care trebuiau parcurse într-un anumit număr de ore și care a însemnat centrarea pe predare și asimilarea de cunoștințe;

-         focalizarea pe obiective cadru și obiective de referință, fiind adusă în plan principal învățarea, care nu se mai rezumă la asimilarea de cunoștințe, ci își propune mai ales formarea de capacități și atitudini;

-         elaborarea și introducerea în programele școlare a standardelor curriculare de performanță pentru ciclul primar și gimnazial, asigurându-se astfel legătura dintre curriculum și evaluare.

Modelul de proiectare curriculară centrat pe competențe este menit să eficientizeze atât structura internă a curriculumului, cât și procesele de predare-învățare și evaluare. Ca urmare, la toate nivelurile se operează cu aceeași unitate, competența, în măsură să orienteze demersurile tuturor ,,actorilor” implicați în procesul de educație.

În sistemul românesc de învățământ, conceptul de competență este relativ nou, preluarea și utilizarea lui fiind legată de perspectiva curriculară de organizare a învățământului. După cum precizează profesorul Dan Potolea, competențele sunt componente ale curriculumului: ,,Curriculumul formează un ansamblu pedagogic compus din competențe generale, valori și atitudini, competențe specifice, unități de conținut”.

J. Cardinet plasează capacitatea undeva între ,,a ști să faci” și ,,a ști să fii”. Unii autori admit că o capacitate este o abilitate cognitivă transversală, ceea ce înseamnă că ea poate fi reutilizată la infinit în contexte diferite. Alții, dimpotrivă, o consideră o abilitate cognitivă puternic contextulizată, ceea ce înseamnă că este greu să fie transferată în contexte noi dacă acestea nu au fost și ele învățate. 

Pentru ca profesorul să poată forma capacități metodologice comune, trebuie să rezolve problema ,,transferului”, ceea ce înseamnă, din punct de vedere ideal, să construiască în permanență situații de contextualizare – decontextualizare – recontextualizare, pentru a ajunge să activeze la nivelul educabilului un potențial de genul ,,a ști să facă abstract”, adică să dezvolți capacități.

Citând mai mulți specialiști în domeniu, D. Ungureanu sintetizează o serie de caracteristici specifice pe care le evidențiază competența în orice domeniu s-ar manifesta:

-         o anumită constanță relativă, care se sesizează prin repetarea în timp a unor performanțe de aproximativ același nivel și tip;

-         o anumită steoritipie și chiar relativă rutină;

-         compatibilizarea cu indicatori indirecți (indicatori de performanță);

-         cuantificarea mediată a competenței prin raportare la standarde de performanță;

-         evaluarea tot mai frecventă a competenței prin probe de lucru;

-         previzibilitatea semnificativă a competenței într-o situație nouă din punct de vedere acțional;

-         pretarea la stabilirea unui nivel minim acceptabil de competență.

Definirea competențelor minimale înseamnă prioritatea competențelor fundamentale din domeniile lecturii – comunicării, matematicii și științelor, și totodată ,,a ști să fii” ca voință de a depăși dificultăți și deschidere spre inovație.

Rezultând din accentuarea formativului în educație, competențele evidențiază mai pregnant rolul proceselor de predare-învățare ca perspectivă a formării și dezvoltării lor, cât și al proceselor de evaluare corelate cu acestea.

Deci, învățământul modern trebuie să își asume creșterea autonomiei celui care învață, în așa fel încât diferențele dintre lumea educației, a școlii, a procesului didactic și lumea reală (socială, profesională) să se reducă sensibil.  

Bibliografie:

1.      Păun, E., Potolea, Dan, (coord.), Pedagogia. Fundamente teoretice și demersuri aplicative, Ed. Polirom, Iași, 2002.

2.      Cardinet, J., Evaluation scolaire et practique, Bruxelles, De Boeck, 1988.

3.      Ungureanu, D., Teroarea creionului roșu, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2001.