COMPETENȚA – O CONDIŢIE FUNDAMENTALĂ

A OREI DE LITERATURĂ

Marincaș Marinela Adriana,

profesor la Liceul de Arte ,,Regina Maria” Alba-Iulia

(Pornim demersul de la ideea potrivit căreia, în zilele noastre educația este extrem de îndoctrinată, ba mai mult, ea este unidirecționată și impusă elevului ca axă de prioritate, știrbindu-i-se acestuia dreptul de a se afirma, de a-și descoperi propriile competențe. Trist e faptul că orizontul de așteptare al elevului este și el sacrificat pe altarul dictaturii din educația actuală. Se poate vorbi astăzi, în contextul unei revoluții atitudinale atât de necesare, despre prioritatea sine qua non de a percepe corect, literalmente, termenul de competență, imperios necesar în educația integratoare. Pornind de la definiția corectă a termenului de competență, oferită de domnul profesor Ioan Vlașin, aș spune că, în semiotica sa, competența este mai mult decât o nevoie fundamentală a persoanei, este o nevoie de bază a grupului, devenind singura cale prin care omul ființă întru revelație și mister își poate recupera identitatea pierdută în noianul actualității.)

Se pune, negreșit, întrebarea, de multe ori retorică, Cum îi putem pregăti pe copii pentru secolul XXI? Speranțele se leagă, indubitabil, de particularitatea omului, aceea de a se constitui în singura fiinţă care se poate adapta la orice şi aceasta este, fără doar şi poate, cea mai bună definiţie a lui. Nu suntem străini nici de idealul absolut conform căruia omul trebuie privit ca un mister, nu ca un obiect care înregistrează mecanic. Omul este realmente pilonul de susținere a umanității, iar revoluția educației trebuie să purceadă din interiorul ființei, căci oamenii sunt păsări cu aripile crescute înăuntru, ei nu pot să se dezvolte din exterior, așa cum nici planta nu trăiește doar cu apă, ci se dezvoltă din sămânța ei. Dumitru Stăniloae opinia că „Omul este un infinit în virtualitate, omul este făcut pentru infinit, dar nu este infinit în sine. Devine infinit în legătura cu Dumnezeu.” De aceea, credem cu tărie că omul nu este o ființă solitară, ci el se naște, trăiește și se dezvoltă prin ceilalți, și, îndeosebi prin relația cu Dumnezeu. Nouă, profesorilor, ne revine dificila misiune de a stopa crearea de elevii ca versiuni finale ale unei producții în serie, așa cum educația actuală o face de mult timp, nouă ne revine sarcina de a ne coborî de pe înaltul piedestal al catedrei și de a deveni un pic mai …oameni, nouă ne revine misiunea de a a-i ajuta pe copii să se găsească și să se regăsească, așa cum NOI suntem cei care vom da socoteală pentru modul în care am ales să creștem copilul din interior și să cultivăm sămânța bună, și nu neghina. Nu mai este de ajuns însă, să dorim, mai trebuie să și dăruim, căci schimbarea vine de la fiecare ființă în parte, nu e corect să așteptăm un dictat care să ne spună ce și cum să facem și nu e timp pentru a aștepta, ci pentru a acționa. Importantă este abordarea integratoare a educației, dar și a vieții, prin aspirația spre un nivel cultural superior.

A vorbi ori a scrie despre cultură, pare a fi similar cu a vorbi sau a scrie despre educație ori despre sensul vieții, trei concepte strâns corelate în centrul existenței noastre. Cum ar arăta viața omului fără cultură şi cum ar putea exista cultura fără educație?! Aceste concepte sunt, pe de o parte, pline de substanță şi mister, iar pe de alta, par axiomatice. Chiar dacă la prima vedere poate fi descurajantă această situație ambiguă, ea este totuşi absolut firească şi incitantă. În acest sens, reamintim o afirmație celebră a nu mai puțin celebrului autor al teoriei relativității, Albert Einstein: „dacă afirmațiile noastre sunt sigure, ele nu spun nimic despre realitate, iar dacă spun ceva despre realitate, ele nu sunt sigure”. Conceptul de cultură este larg dezbătut în numeroase domenii, dând naştere unor construcții semantice hibride (cultura digitală, cultura opoziției, cultura maselor, cultura elitelor, cultură artistică, cultura populară, cultura națională, cultura organizației etc.) care nu de puține ori au fost folosite dincolo de aspectul corect al unui raționament coerent, făcând din termenul cultură aproape un termen ambiguu. În altă ordine de idei, termenul cultură prezintă o sensibilă interacțiune cu temeni ca: civilizație, mentalitate, rasă și identitate. Tocmai datorită acestor aspecte complexe şi controversate se cere o ierarhizare a nivelurilor culturale pe cinci trepte. Astfel, nivelul cultural 1 aparține celor care cred că viața este mizerabilă, omul situat pe nivelul cultural 2 particularizează și spune că doar viața lui este mizerabilă, nivelul cultural 3 se referă la o autosuficiență de sine a omului, căruia i se pare firesc să exclame – EU sunt grozav! Omul de pe nivelul cultural 4 se detașează de atitudinea egocentristă și se raportează în permanență la grup, având o atitudine altruistă și integratoare. Este lesne de înțeles că este mult mai facil să te simți grozav și autosuficient, decât prin raportare la grup, or, viața este mereu conectată la societate și omul este până la urmă, o verigă dintr-un sistem. Omul situat pe nivelul cultural 5 este omul superior care înțelege perfect mecanismele existenței și este de părere că viața este minunată. Ultimul nivel este cucerit de omul care conștientizează că viața nu are sens fără Dumnezeu și e conștient de aportul său la perfecțiunea Universului. Ar trebui să pornim așadar, de la participarea de calitate la grup, prin asumarea de responsabilității în domeniul în care dispunem de autonomie.

Astfel, în calitatea de profesor de limba și literatura română, îmi pare oportună abordarea tridimensională a termenului de competență, întrucât, în literatură triada Autonomie – Competență – Interconectare își află mereu aplicabilitatea în acest domeniu vast. Placajele culturale de care aminteam anterior, se reflectă și în literatură, ca și în viață, astfel Camil Petrescu, un romancier a cărui concepție artistică pornește de la ideeea de sincronizare a literaturii românești cu valorile europene, ne oferă o ilustrare elocventă a triadei mai sus amintite, prin personajul Ștefan Gheorghidiu. Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, scris de Camil Petrescu, surprinde singurătatea omului modern care nu poate înțelege lumea ca pe un sistem, și nu găsește un punct de comunicare durabil cu aceasta. Ca referent uman, personajul este înzestrat cu numeroase placaje culturale, el nu admite interconectarea, prin faptul că este un idealist și un cazuist extrem de lucid. Situarea pe nivelul cultural 3 îl face să sufere o reală dramă atunci când sesizează că tânăra sa soție, Ela este o materialistă care se dedă jocurilor și mondenităților vremii. Un Pygmalion renegat, personajul trăiește consumându-se în interogații uneori absurde cu privire la fidelitatea soției. Drama lui Ștefan este și drama incomunicării pe care o trăim cu toții de fiecare dată când ne considerăm superiori celorlați, fiind răspunsul societății la ceea ce oferim noi ca oameni – iubirea, emoția, atașamențul, siguranța etc. Pe același palier al discuției, autorul carții Competența - participarea de calitate la îndemâna oricui, domnul Ioan Vlașin, sublinia că este imposibilă comunicarea între doi oameni care se află în poziții egale. Cineva trebuie să fie mai tare, să aibă controlul, ori alt tip de ascendent. Cauza acestui lucru stă în aceea că imaginea de sine este prin raportare la exterior. Orice interacțiune este viciată de jocul poziției celuilalt – cine domină relația și cine ia hotărârile. Eul 1 este în exemplul de față Ștefan Ghiorgidiu, o natură umană care infectează totul cu dorințele lui de a fi respectat, eventual chiar adulat, pentru cunoștințele lui în materie de filozofie, fiind prețuit de specialiștii în domeniu și desemnat să țină un curs special studenților. Egocentrismul său este hrănit și de Ela care nu ezită să-și arate dragostea pentru intelectualul ei soț și participă la cursurile de matematică și filozofie cu toate că nu înțelege nimic din acestea. Eul 1 - Ștefan - nu știe, nu poate juca în echipă, este obsedat de propria persoană. Eul 2 – Ela - este o ființă inferioară lui, nu știe prea multe deoarece nu construiește un adevărat templu cultural pentru sine, așa cum face idealistul ei soț. Deși adesea îngropat sub agitația Eului 1, Eul 2 își cere dreptul la viață mai ales prin iubire. Făcut să lucreze în echipă, se desăvârșește numai prin iubire și atașament. Interesantă ni se pare precizarea că Ștefan, personajul central al acestui roman, s-a situat inițial pe nivelul cultural 4, în perioada căsniciei cu Ela, când parcă toată lumea conspira în favoarea iubirii lor perfecte. Drama personajului apare în momentul în care obiectul desăvârșirii în cunoaștere, Ela, se schimbă și își probează imperfecțiunea umană. Chiar el mărturisește tardiv în filele romanului că - lipsit de orice talent în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza - și am încercat-o - decât printr-o dragoste absolută. Trăind naufragiul iubirii, prăbușirea sa lăuntrică este cu atât mai grea cu cât i se rupe totodată și axa sufletească, încrederea în puterea sa de deosebire și alegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței sale. Drept pentru care, Ștefan decide să cunoască experiența de pe nivelul 4 ,și anume, perceperea realității prin raportare la ceilalți, înrolându-se voluntar în război. Această a doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei intelectualului. Personajul se victimizează, transformând orice întâmplare minoră în dezastru sufletesc, fiindcă nu suportă să fie contrariat: “Pot transforma însă mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu”. Este conştient de percepţia eronată a celorlalţi asupra caracterului său, intransigenţa fiind cea care îl face insuportabil în ochii cunoscuţilor: “Aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul cu care îmi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală”, “...mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter”.

Reprezentativ pentru triada model – atitudine – sentimente este și basmul Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă care, ca particularitate a expresivității epice, ilustrează afirmațiile anterioare, susținând prin imaginație și interpretare anumite forme ale competenței. Basmele depășesc limitele, transformând miracolul în niveluri superioare de Realitate. Copiii încep să fie preocupați de semnificația vieții, descoperă „destinul” cu oarecare detașare, la început din lectură și studiul literaturii române, apoi prin etape de pregătire și maturizare în grade diferite, până când descoperă importanța destinului. Noi – profesorii de limba și literatura română – trebuie să le îndrumăm evoluția individuală pe plan intelectual și spiritual prin alegerea celor mai semnificative opere literare din persepectiva metodologiei transdisciplinare, astfel mi se pare foarte potrivit basmul cult Povestea lui Harap-Alb. E fapt știut că basmele reprezintă, înainte de toate un joc de-a copilăria, care ascunde semnificații mult mai profunde. Atât în compunerea cât şi în citirea şi înţelegerea basmelor, paradigma speciei provoacă imaginaţia umană la confruntări cu propria inocenţă. Mentalitatea postmodernă pierde inocenţa şi uşurează accesul la sensuri noi mizând pe o lectură stratificată pe mai multe niveluri de înţelegere. Dincolo de o faţadă inocentă care pare o „poveste pentru copii”, hermeneutica basmului ascunde o serie întreagă de pereţi aparenţi ce maschează mereu o coerenţă superioară, la un alt nivel. Trăind ,aşadar, într-o epocă a inocenţei pierdute, credem că relectura basmelor poate accede la sensuri superioare de înțelegere a existenței. Condiția drumului, a parcursului este forma de acțiune divină prin participarea umană. Omul regenerat își manifestă credința între ceea ce este conceput și ceea ce este spus, înțelepciunea fiind drumul de căutare și iubirea, uniunea supremă cu Cunoașterea. Performanţa este modalizată de verbele a trebui, a vrea, a şti, a putea să faci. Să vedem cum se verifică aceste modalizări la eroul nostru: – eroul trebuie să fie agentul cel mai potrivit pentru a duce la îndeplinire contractul: pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste; tu eşti vrednic de împărat; fraţilor mei; nu de altă, dar ca să-mi încerc norocul; – eroul trebuie să ştie cum să ducă la îndeplinire contractul (prin ascultare): puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb; Harap-Alb face cum îi zice sfânta Duminică; – eroul trebuie să-şi dovedească aptitudinile: ştiu eu ce poate el (afirmă Spânul despre Harap-Alb); d-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? Numai de vrednicia lui, zise Spânul. Pentru a finaliza cu succes relaţia contractuală, eroul va fi ajutat de către adjuvanţi, dar, în acelaşi timp, opozantul va încerca să contracareze căutarea eroului. Călătoria este în fond, un labirint al vieții, în rcare ne regăsim cu toții într-un anumit moment al dezvoltării noastre. Motivul lumii pe dos este cât se poate de actual, la fel și omul care nu se poate maturiza decât prin experiențele la care îl supune viața. Elevii pot învăța din basme că viața este o călătorie de cunoaștere, pe care trebuie să o parcurgă într-un mod cât mai onest cu putință, așa cum și adulții pot să învețe că experiențele sunt pilde edificatoare pentru conținutul nostru sufletesc.

În final, ne hrănim cu convingerea că recluziunea în spaţiile privilegiate ale literaturii, dar şi validarea omului ca ființă infinită şi ca substitut enigmatic şi total al „înţelepţirii”, rămâne până la urmă, o urmă eficientă a unui principiu, pe care Mircea Eliade însuşi l-a formulat fără rest, și care își află actualitatea în comuniunea profesor – elev: „Nu contează decât ceea ce ne poate fertiliza. Niciun om, niciun peisaj, nici o carte nu mă interesează dacă nu mă sporeşte, unindu-se cu mine, ajutându-mă să devin mai fecund, mai puternic.”

Bibliografie:

1. Ioan Vlașin, Competența – participarea de calitate la îndemâna oricui, editura Unirea, București, 2013.

2. Emilia Boghiu, Lăcrimioara Mutoiu – Hermeneutică și naratologie aplicată, editura Eurocart, Iași, 2003.