Prof. Ciuca Cristina

Şcoala cu clasele I – VIII, Bâsca-Chiojdului, Com. Chiojdu, Jud. Buzãu

Obiceiurile calendaristice sunt grupate în patru cicluri care corespund celor patru anotimpuri: obiceiuri de primãvarã, de varã, de toamnã si de iarnã.

Cele mai importante dintre aceste obiceiuri, cunoscute si sub numele „obiceiuri de peste an”, se circumscriu în perioada celor doisprezece zile care marcheazã douã importante sãrbãtori: Crãciunul si Boboteaza.

Obiceiurile legate de sãrbãtorile de iarnã: colindatul de Crãciun, plugusorul de Anul Nou, sorcova si capra în primele zile ale anului, sunt pregãtite cu multã minutiozitate atât de cei mai mici si foarte tineri, dar si de flãcãii mai rãsãriti sau chiar de adulti care, încã din ajun colindã din casã în casã, cântând vestitul ,,Bunã dimineata la Mos-Ajun”. În seara de 31 decembrie, preîntâmpinând anul nou, se cântã ,,În seara de Sfânt Vasile, Toti boieri la curte vine…”, si formatii de tineri sau maturi, merg cu plugul mare, urând gospodarilor belsug si voie bunã pentru anul ce urmeazã. Sunt primiti în case si întâmpinati cu multã voie bunã. Sunt serviti de gazde cu vin, tuicã si prãjituri, prilej de glume si, eventual de vizitã la fetele cu care flãcãii sunt ,,în vorbã”.

Cei mici merg devreme cu plugusorul, primind din partea gospodarilor covrigi, mere, nuci si, uneori si bani pentru frumoasa lor urare:

,, Anul nou cel care vine,

Sã vã gãseascã cu bine,

Sã v-aducã mult noroc,

Spor în casã cu folos,

Câti cãrbuni sunt în cuptor,

Atâtea vite-n obor!

Anul fie cu belsug,

Pentru brazda de sub plug!

Busuioc verde pe masã,

Rãmâi gazdã sãnãtoasã,

La anul si la multi ani!”

O parte din colindãtori merg cu sorcova - de obicei merg fetele - ce învioreazã în prima zi din an sufletele gospodarilor.

În ceea ce priveste Mos Ajunul, acesta nu este un fenomen general românesc, fiind atestat pânã acum doar în pãrtile sudice si vestice ale tãrii. În privinta terminologiei, nici ea nu este deloc unitarã, aceastã formã de colindat fiind cunoscutã sub mai multe nume: Mos Ajunul – în Muntenia, Oltenia si Moldova sudicã; în alte pãrti ale României, precum Transilvania de Sud si în unele zone ale Banatului se numeste colindete sau colindeti; în alte pãrti ale Banatului si în Transilvania de Vest, dar si în unele pãrti ale Fãgãrasului si Sibiului se numesc pitãrãi sau pizãrãi.

Conform numelui generic, Mos Ajunul se practicã în ajunul Crãciunului si are aceeasi menire ca întreg obiceiul, de a asigura prin urarea fãcutã, ca si prin unele practici magice însotitoare, sãnãtate, belsug si prosperitate în gospodãriile colindate. În conceptia popularã, transformarea în realitate a acestor urãri, era cu atât mai iminentã cu cât ele veneau din partea copiilor, care asigurau prin puritate si inocentã, însãsi conditia puritãtii rituale a obiceiului. Poate cã din acest motiv colindatul copiilor precede ca timp de desfãsurare, toate celelalte forme de colindat. În zonele în care a fost atestat, colindatul copiilor cunoaste o participare masivã, mergând pânã la a-i include într-o ceatã pe toti copiii satului.

Din recuzita copiilor colindãtori nu lipsesc trãistutele destinate transportului darurilor primite, constând, de regulã, din colãcei de grâu si fructe. Prin Câmpia Transilvaniei, acolo unde fructele sunt mai rare, darurile primite erau colacii de grâu, astfel încât locul trãistutelor a fost luat de asa-numitele bote (bete de colindat) care serveau exclusiv la transportul colacilor. Ca si în cazul colindãtorilor mai mari, copiii colindã la fiecare casã, indiferent de conditia socialã a gospodarului. Acestia colindã afarã, în fata usii sau la fereastrã, abia pe alocuri si în casã, în special acolo unde urmau sã loveascã în scop de fertilitate busteanul de Crãciun (Banat).

Repertoriul de colinde era potrivit vârstei, mai redus decât în cazul colindãtorilor mai vârstnici, iar colindele sunt scurte, de un singur vers (pe alocuri), prin care copiii salutau gazda colindatã („Bunã dimineata la Mos Ajun!”). În alte locuri colinda copiilor cuprinde mai multe versuri, unele sunt destinate cererii imperative de daruri („Ne dati ori nu ne dati?!”), celelalte versuri cuprind urãri de belsug în animale sau grâne, ce erau estinate gospodarului („Atâti miei, atâti purcei/ Cu copiii dupã ei!”).

Bibliografie:

Pop, Mihai – Obiceiuri traditionale românesti, Editura Univers, Bucuresti, 1999;

toca, Ioan – Sãrbãtori religioase, datini si credinte populare, editura Allfa, Bucuresti.