CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ CU PRIVIRE LA ROLUL COMUNICĂRII ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ

prof. Chiru Adelina

Şcoala Gimnazială ,,Înv. Clemenţa Beşchea” Căpăţîneşti, judeţul Buzău

De-a lungul vieţii, chiar din momentul în care copilul ţipă pentru a-şi exprima foamea, omul se angajează într-o interacţiune socială. De fapt, de fiecare dată când întâlnim o altă fiinţă umană, are loc o interacţiune socială, fie că mergem cu un autobuz şi plătim taxa pentru călătorie, fie că stăm de vorbă cu prietenii. Interacţiunile de orice tip depind de capacitatea noastră de a comunica cu alte persoane.

Fără o modalitate de transmitere a intenţiilor sau de semnalizare, nu am fi capabili de interacţiune socială.

Comunicarea umană este diferită de cea utilizată de către animale, datorită limbajului nostru foarte dezvoltat. Acesta ne permite să comunicăm idei sofisticate sau abstracte şi de asemenea să vorbim sau să scriem despre persoane sau obiecte în absenţa lor. Putem discuta evenimente trecute, putem elabora idei şi teorii despre posibile întâmplări viitoare şi putem chiar să ne imaginăm lucruri care nu există şi nu ar putea exista niciodată. Fără limbaj, nimic din toate acestea nu ar fi posibil. Comunicarea prin cuvinte este cunoscută sub denumire de comunicarea verbală şi ne permite să controlăm interacţiunea socială. De exemplu, putem alege cuvinte emoţionale pentru a descrie ceva, influenţând astfel atitudinea ascultătorului. Nu doar alegerea cuvintelor este importantă în comunicarea verbală, au importanţă şi tipurile de propoziţii pe care le formulăm şi felul în care le construim. Comunicarea prin intermediul limbii constă într-o succesiune de cuvinte prin care căutăm să suscităm idei şi raţionamente la auditor. Putem să evocăm fapte, evenimente sau să descriem obiecte, persoane, situaţii.

Comunicarea este mai dificilă când vrem să transmitem cunoştinţe noi, ori să completăm, să modificăm noţiuni deja însuşite. Pentru a fi înţeleşi trebuie să îmbinăm termenii noi cu multe idei deja cunoscute.

Teoria comunicării rezumă comunicarea la următoarele : emiţătorul traduce ideile în anumite cuvinte şi propoziţii sau, în cazul radioului, le transformă în impulsuri electromagnetice- proces ce poartă numele de codare. Semnalele sonore(în cazul vorbirii), ori sub forma undelor hertziene sunt transmise prin atmosferă la receptor ( în cazul telefoniei ele se transmit prin cablu). Mediul prin care ele se propagă poartă numele de canal. Receptorul decodează mesajul, adică traduce semnalele într-o succesiune de idei. Decodarea ca şi codarea presupun un repertoriu comun.Comunicarea verbală este simbolică pentru că, putem utiliza cuvinte pentru a vorbi despre obiecte care nu sunt prezentate sau care nici nu pot să existe în realitate. Cuvintele sunt flexibile, şi anume le putem combina în tot felul de modalităţi, pentru a produce variaţii subtile sau mai puţin subtile. Putem genera afirmaţii noi, care nu au mai fost spuse înainte, sau putem organiza uşor informaţiile în categorii diferite, deoarece avem un cuvânt care ne va rezuma conţinutul categoriei respective. Faptul că putem utiliza limbajul pentru a categorisi sau clasifica ne permite să acumulăm foarte multe informaţii şi să identificăm legătura dintre ele.

A comunica înseamnă „a fi împreună cu”, dar şi „punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri” (Charles Morres).

Comunicarea didactică se defineşte ca fiind „un demers axiomatic al activităţii de educaţie care presupune un mesaj educaţional elaborat de subiect (profesor), capabil să provoace reacţia formativă a obiectului/subiectului educaţiei (elevului), evaluabilă în termeni de conexiune externă şi internă”.

Fără nicio îndoiala, comunicarea reprezintă un proces relaţional, o tranzacţie între doi sau mai mulţi interlocutori care fac schimb de informaţii, se influenţează şi se înţeleg între ei.

Comunicarea reprezintă cea mai frecventă formă de interacţiune socială, îmbrăcând forma unei abilităţi pe care nimeni nu a învăţat-o intenţionat, dar de care nimeni nu se poate lipsi.

Comunicarea didactică se referă la activitatea profesorului faţă de: realizarea unui proiect pedagogic valabil cu sens curricular, redactarea mesajului educaţional ţinând cont de particularităţile de vârstă ale elevilor, îndreptarea mesajului educaţional asupra fiecărui elev şi asigurarea repertorului comun cu elevul prin intermediul corelaţiei subiect-subiect simultan la nivel de comunicare intelectuală – afectivă - motivaţională.

Realizarea competenţelor comunicative la elevi, din perspectiva comunicării didactice depinde de mediul şi condiţiile psihosociale ale şcolii, clasei, grupului, de relaţia profesor-elev în cadrul activităţilor didactice şi de mijloacele de influenţare a elevului prin intermediul grupului-clasă de elevi.

Comunicarea didactică are un efect de învăţare şi urmăreşte modificarea şi stabilirea comportamentului.

Comunicarea reprezintă un proces dinamic care se bazează pe activarea competenţei comunicative, unde unele strategii iau locul altora conducându-i pe interlocutori la deplasarea unuia spre celălalt. Comunicarea didactică reprezintă actul prin care una sau mai multe persoane transmit şi primesc mesaje care se întâmplă într-un anumit context, prezintă anumite efecte şi creează anumite oportunităţi de feed-back.

Abilităţile de comunicare sunt importante pentru iniţierea şi menţinerea relaţiilor cu ceilalţi.

Competenţele comunicative ale elevilor se realizează în special prin activitatea didactică de predare-învăţare a cunoştinţelor, de creare a capacităţilor de muncă intelectuală şi de comunicare interumană de unde reiese necesitatea învăţării interactive şi a cooperării interelevi cu scopul ca fiecare să înveţe de la fiecare.

Profesorul are rolul de a cunoaşte relaţiile interpersonale din grupul-clasă şi de a le dirija discret cu scopul de a îmbunătăţi statutele deficitare.

O învăţare eficientă se bazează pe înţelegerea materialului propus, şi pe logica prezentării materialului informaţional prezentat de cadrul didactic.

Simpla enunţare a materialului, fără niciun efort din partea profesorului nu va avea nici un efect benefic în procesul de învăţare.

O strategie de comunicare reprezintă un plan al succesului, nu un succes în sine.

Dacă o strategie de comunicare didactică a fost scrisă, dar nu a fost aplicată o putem considera un eşec chiar dacă a fost gândită şi scrisă bine.

Personalizarea comunicării didactice face ca acelaşi cadru instituţionalizat, acelaşi conţinut, acelaşi potenţial uman să fie explorat şi exploatat diferit şi cu rezultate diferite, de cadre didactice diferite.

O comunicare didactică eficientă a profesorului trebuie să fie adecvată la nivelul clasei cu care lucrează, iar limbajul (verbal şi nonverbal) trebuie adaptat în permanenţă la particularităţile elevilor cu care lucrează.

Fiecare comportament se bazează pe anumite maniere şi pe existenţa mai multor etape: dorinţa de a acţiona, aprecierea situaţiei de acţiune, acţiunea propriu-zisă la finalul acţiunii.

Formelor comportamentale le corespund anumite niveluri de comunicare: nivelul convenţional de comunicare, nivelul de manipulare, nivelul umanist şi nivelul spiritual.

Comunicarea didactică prin dialog apare ca un model interactiv, profesorul şi elevul fiind în acelaşi timp emiţător şi receptor, realizându-se între ei, o relaţie de schimb de idei şi cercetări.

Eficienţa comunicării este strâns legată atât de pregătirea şi aptitudinile de comunicare ale profesorului, cât şi de capacităţile intelectuale ale elevului.

Comunicarea didactică se autoreglează prin intermediul unor retroacţiuni – (feed-back şi feed-forward), înlăturând blocajele care se pot ivi pe parcurs.

Blocajele de comunicare didactică pot interveni atunci când: emiţătorul nu stăpâneşte textul, are o expunere neclară, vorbeşte prea încet sau prea repede, nu creează motivaţii, elevii nu au cunoştinţele necesare pentru a înţelege comunicarea sau acele cunoştinţe nu sunt bine fixate, influenţându-le negativ pe cele noi, prin producerea de interferenţe ce le modifică conţinutul.

Se cunosc o serie de bariere care afectează relaţia de comunicare eficientă: tendinţa de a judeca, recurgerea la ordine, oferirea de soluţii , folosirea ameninţărilor, evitarea abordării anumitor probleme, moralizarea, încercarea de a rezolva problema comunicării prin impunerea unor argumente logice proprii.

De-a lungul timpului s-au descoperit diverse modalităţi de îmbunătăţire a comunicării didactice:

a) Limbajul responsabilităţii reprezintă o formă de comunicare prin intermediul căreia propriile opinii şi emoţii sunt exprimate fără a ataca interlocutorul.

Acest model de comunicare didactică este un model ideal de evitare a criticii, etichetării, moralizării interlocutorului, îndreptând conversaţia asupra comportamentului şi nu a individului în sine.

Acest limbaj foloseşte trei aserţiuni:

- exprimarea propriilor emoţii şi sentimente ca o consecinţă a comportamentului interlocutorului („mă deranjează să …”, „m-aş bucura dacă…”);

- descrierea comportamentului („când nu îţi faci temele…”);

- formularea consecinţelor comportamentului asupra propriei persoane („pentru că nu ştie nimic de tine…”).

b) Exprimarea emoţională

A comunica eficient presupune a şti să-ţi exprimi emoţiile. Una din cauzele deficitare ale comunicării este teama de autodezvăluire, de a fi blamat sau etichetat.

Există diverse modalităţi de îmbunătăţire a exprimării emoţionale:

- exprimarea emoţiei printr-un limbaj adecvat, emoţia putând fi exprimată printr-un cuvânt („sunt supărat, nervos, curios…”) şi descrierea a ceea ce se întâmplă cu subiectul („tremur de spaimă…”);

- exprimarea emoţiilor într-un mod clar prin exprimarea frecventă a emoţiilor faţă de un comportament specific, prin evitarea exprimării emoţiei într-un mod codat, evitarea evaluării emoţiei „mă simt fericit”;

- acceptarea responsabilităţii pentru ceea ce simţi, această acceptare fiind o formă de validare personală (în loc de „m-ai supărat” se poate folosi „sunt supărat când faci acest lucru”)

c) comunicarea asertivă reprezintă rezultatul unui set de atitudini şi comportamente învăţate ce au drept consecinţe pe termen lung îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea încrederii în sine, formarea unui stil de viaţă sănătos, dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor.

În comunicare, asertivitatea reprezintă abilitatea de comunicare directă, deschisă, onestă care ne va face să avem încredere în noi şi să câştigăm respectul celor din jur.

Comunicarea didactică îmbracă trei forme:

- comunicarea didactică orientată la reproducerea materialului studiat, ce se bazează pe nivelul înalt al vorbirii monologate, predominând povestirea şi unde rezultă blocaje comunicative în situaţii noi

- comunicarea didactică de tip productiv se atinge nivelul înalt al vorbirii dialogate, intercomunicarea fiind eficientă

- comunicarea didactică de tip creativ ce are ca performanţe comunicative nivelul înalt al vorbirii monologate şi dialogate, nivelul înalt al compoziţiilor scrise, intercomunicarea fiind eficientă cu un nivel înalt de personalizare.

La rândul său, stilul comunicării didactice se împarte în:

- autoritar cu blocaje în realizarea comunicării verbale, comunicarea fiind neeficientă

- participativ cu un nivel înalt de comunicare productivă unde comunicarea este neeficientă cu aplicarea cuvintelor neliterare.

Actul de comunicare didactică are rolul de a produce anumite efecte, îl determină pe celălalt să creadă, să gândească, să acţioneze într-un anumit fel.

Clasa de elevi reprezintă un cadru social în care sunt foarte frecvente conflictele, acestea strecurându-se nu numai între colegii de clasă, ci din ce în ce mai mult se instalează între profesori şi elevi.

Elevii simt că nu sunt înţeleşi şi că nimeni nu se străduieşte să-i trateze ca pe nişte persoane demne de respectat.

Pentru dezvoltarea abilităţilor de comunicare, cercetătorii au descoperit metode care urmăresc realizarea unei comunicări eficiente înlăturând astfel situaţiile problematice sau de criză.

Tehnica teatrului se bazează pe găsirea unor modalităţi de colaborare prin diviziunea sarcinilor şi prin jucarea unor roluri. Pentru început, sarcina iniţială, este împărţită în mai multe subsarcini, cursanţii fiind instruiţi să execute una sau mai multe subsarcini.

După ce sarcina a fost dusă la bun sfârşit, produsele individuale sunt integrate în întreg, avantajul acestei tehnici fiind acela că ia în calcul diversitatea aptitudinilor individuale.

Tehnica „sus şi jos” cere subiecţilor să trateze problema nu din unghiul propriu, ci dintr-o poziţie ierarhică superioară sau inferioară faţă de cea proprie.

În comunicarea didactică acesastă tehnică se poate folosi în rezolvarea unei situaţii de criză cerând unui elev să privească şi să analizeze problema din punctul de vedere al cadrului didactic, apoi din punctul de vedere al celui mai slab elev din clasă, iar în final din punctul propriu de vedere.

La final, se vor aduna cele trei viziuni, într-un cadru problematic ce poate oferi un mod de rezolvare a problemei.

Jocul de rol se bazează pe faptul că însăşi comunicarea reprezintă un proces de exercitare de roluri, deoarece în viaţă jucăm roluri diferite, în funcţie de contextele în care ne aflăm.

Fiecare persoană joacă simultan mai multe roluri (rol de copil faţă de părinţi, rol de coleg la şcoală etc), care se învaţă pe parcursul experienţei de viaţă.

În comunicarea didactică, rolurile sunt înţelese diferit de unele persoane fapt ce afectează comunicarea.

Unele persoane consideră că rolul de profesor, de educator trebuie jucat în mod autoritar, în timp ce altele se gândesc la un rol cu o legătură colaborativă.

În comunicarea didactică, profesorii sunt judecaţi după modul în care îşi joacă rolurile. Un profesor poate fi apreciat drept bun deoarece explică foarte bine la clasă, în timp ce alt profesor poate fi judecat ca nefiind atât de bun, deoarece după încheierea orei nu acordă niciun minut pentru feedback.

Metoda jocului de rol se bazează pe trei aspecte ale jocului de rol: instructajul, jocul de rol propriu-zis şi discuţiile de concluzionare. Metoda jocului de rol oferă posibilitatea ca în comunicarea didactică elevii să se convingă şi chiar să exerseze o situaţie problematică şi complexă.

Această metodă cuprinde patru etape: descrierea situaţiei, repartizarea rolurilor urmată de distribuirea unei fişe pentru fiecare participant, role-playing-ul propriu-zis şi analiza activităţii şi reliefarea concluziilor.

Pentru rezolvarea unei probleme, profesorul poate utiliza cu succesaceastă metodă, deoarece fiecare echipă capturează ceea ce îi este dat să captureze, dar de fapt îşi protejează inamicul.

Definirea personală este o metodă prin care elevii trebuie să selecteze un obiect cu o importanţă şi un înţeles aparte pentru ei, să-l aducă în clasă, să-i expună povestea şi rolul în viaţa lor.

Ceilalţi elevi trebuie să adreseze întrebări şi să îşi descrie propria personalitate pe o jumătate de filă. La final, profesorul citeşte ce e scris pe file, fără a spune numele autorilor, lăsând elevii să facă presupuneri asupra persoanei descrise.

Tehnica „Obiecte găsite” reprezintă o tehnică producătoare de energie şi amuzament într-un moment în care grupul de învăţare are nevoie de aşa ceva. Profesorul cere elevilor să iasă din clasă şi să revină cu un obiect pe care l-au găsit în afara clasei.

Fiecărui elev i se cere să prezinte colegilor obiectul respectiv cu emoţie şi pasiune, încercând chiar să-şi convingă colegii să achiziţioneze obiectul respectiv.

Turul galeriei se desfăşoară prin împărţirea elevilor în microgrupuri ce lucrează la rezolvarea unei probleme controversate ce are mai multe soluţii.

Această tehnică este un motivator important pentru învăţare şi comunicare didactică, aducând o implicare majoră a elevilor. Membrii fiecărei echipe afişează rezultatul interacţiunii pe câteva foi mari sau flip-chart, ca într-o galerie de artă. Conduşi de un ghid, membrii fiecărei echipe citesc foile expuse, pun întrebări, notează comentarii, idei, critici şi soluţii.

Exerciţiile/jocurile de spargere a gheţii urmăreşte diminuarea barierelor inhibitorii în ceea ce priveşte contribuţia unei persoane la o activitate în grup, în scopul realizării unui climat de lucru relaxant şi reconfortant.

Cu ajutorul acestor exerciţii de spargere a gheţii, stările emoţionale se optimizează şi datorită complexităţii şi multitudinii de posibilităţi de reacţie a participanţilor alcătuiesc un pas important în construirea echipei educaţionale.

Tehnica „Adevărat şi fals” se bazează pe faptul că fiecare elev trebuie să spună trei afirmaţii despre sine, două false şi doar una adevărată, restul clasei având sarcina de a descoperi care afirmaţie este adevărată.

Această metodă este folositoare în comunicarea didactică deoarece ajută elevii să se cunoască mai bine.

Bibliografie

Abric J. C., Psihologia Comunicării, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

Ion Negreţ Dobridor, Ion Ovidiu Pânişoară, Ştiinţa învăţării, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

Elena Joiţa (coordonator), Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Ed. Arves, 2003