BAUDELAIRE – DESTINUL MODERNITǍŢII

Stanca Șovagǎu

profesor de limba francezǎ la Liceul de Arte Vizuale Romulus Ladea, Cluj-Napoca

T.S.Eliot: Inventarea unui limbaj nou este suficientǎ pentru a face din Baudelaire o piatrǎ de hotar în poezie.

Poetul francez se sustrage definiţiilor limitative ale unei şcoli, se situeazǎ la rǎscrucea romantismului, parnasianismului şi simbolismului. Nu îşi grupeazǎ elementele doctrinei într-un sistem, gândirea lui evoluând tot timpul. Baudelaire depǎşeste experienţa romanticǎ, ridicǎ la realizǎri superioare teme cultivate de romantism: evaziunea, fantasticul, satanismul. Înnoieste romantismul pentru cǎ îl de-romantizeazǎ; va tinde spre un romantism nou, reînnoit, infinit schimbǎtor, perfectibil.

Din Florile rǎului pornesc toate tendințele poeziei sale. Poetul aspiră la o carte de artă pură, de poezie pură, vrea să evoce tragedia existenței umane. E tragedia omului dedublat, creatură decăzută și obiect perpetuu al unui conflict între cer și infern. Arta lui Baudelaire este fructul acestor două postulări contrare și simultane: dezgustul de viață și extazul vieții, durerea care fascinează și plăcerea care ucide. Acest conflict explică și secreta compozițe a operei.

În prima parte a ciclului Spleen și ideal, vrând să-și ferească sufletul de plictis, Baudelaire se adresează poeziei și iubirii, incapabile să înlăture definitiv spleenul, care zdrobește sufletul. Spleenul lui Baudelaire este metafizic, e starea ce conduce la distrugerea sufletului. Poetul se îndreaptă spre spectacolul orașului, spre paradisul artificial, viciul fiind el însuși o modalitate de evaziune.

Învins, poetul se adresează lui Satan, în ciclul Revoltă. Poetul se ridică la acel satanism intelectual, vrea să guste bucuria amară a răului, a tulburărilor de conștiință. Marele voiaj către altă lume e ultima soluție: Moarte.

În ciclul Spleen și ideal, poetul se prezintă ca un dezmoștenit printre oameni, postulează ideea că durerea e unica noblețe. Dumnezeu permite artistului să acceadă la lumea superioară a Frumuseții, reflex al perfecțiunii divine. În universul nostru decăzut, poetul e acela al cărui spirit nu se complace decât în sferele înalte ale idealului. Astfel, el pătrunde în domeniul corespunderilor între material și ideal. Are revelația accederii la o lume superioară, ce îl sustrage spleenului. Evaziunea din real îl salvează pe poetul ce vrea să comunice și altora viziunea extatică a Frumosului.

Baudelaire a avut intuiția misterelor analogiilor universale: corespondența. «Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc/ Și scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață;/ Prin codri de simboluri petrece omu-n viață/ Și toate-l cercetează cu-n ochi prietenesc». (Corespunderi)

Baudelaire și simboliștii stabilesc corespunderi între natura exterioară și om, între lumea materială și spirituală. Rolul poetului e să sesizeze intuitiv aceste misterioase corespondențe, să sesizeze astfel splendori. Echivalențele între datele oferite diferitelor simțuri sunt sinesteziile. «Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund». Sarcina poetului e să perceapă aceste analogii prin intuiția sa.

Astfel, natura e văzută nu numai ca un templu, ci ca o pădure de simboluri, poetul având sarcina să revele aceste simboluri. Între microcosmos și macrocosmos există un limbaj intermediar, limbajul analogiilor și simbolurilor, limbaj care permite revelarea. Față de înaintași, Baudelaire are conștiința acestor corespunderi. Ele se stabilesc de la lumea naturală la lumea spirituală. Asemeni albatrosului, poetul evoluează solitar în lumea contemplării datorită facultăților sale spirituale.

Există o corespondență perfectă, toate trăsăturile păsării sunt trăsăturile poetului. Albatrosul planează și sfidează furtunile, pasărea căzută e neputincioasă și comică, devine ținta ironiei marinarilor: «Poetul e asemeni cu prințul vastei zări/ Ce-și râde de furtună și prin furtuni aleargă/ Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări/ Aripile-i imense-l împiedică să meargă».

Cu Baudelaire începe procesul de deschidere al operei, cultivarea unei poetici a sugestiei, teoria și practica fragmentului, aspectul fragmentar al creației, elemente ale operei deschise.

Bibliografie:

Baudelaire, Charles, Florile Răului, Introducere şi cronologie de Vladimir Streinu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968.

Baudelaire, Charles, Oeuvres poétiques, Nouvelle Librairie de France, Paris 1999.