Teorie privind natura si structura caracterului

Va vom prezenta o teorie, poate cea mai veche, mai populara si mai extinsa cu privire la natura si structura caracterului. Am putea-o numi teorie trasaturilor (virtutilor). Ea trebune insa de la inceput sa fie supusa unui examen critic, daca nu chiar eliminata. In limitele acestei teorii, o individualitate poseda un caracter numai daca se comporta in diversele sale actiuni potrivit ideilor infatisare de virtuti. Omul de caracter este omul virtuos. Cu cat idealul de manifestare al individului cuprinde mai multe virtuti, cu atat caracterul sau este mai superior si mai bogat.

Atata vreme insa cat aceste virtuti se considera in afara de trairea subiectiva individuala si de situatiile mediului extern de viata, apare cu necesitate urmatoarea problema: Daca virtutile (de exemplu, curajul, onestitate, rabdarea, generozitatea, loialitatea, mila, etc.) sunt elemente constitutive ale caracterului, cine le da semnificatia etica si umana si care este modul lor de integrare in viata psihica? Dupa o observare mai atenta a faptelor, ne dam usor seama ca virtuti ca persistenta, rabdarea, etc. se pot intalni atat la cetateanul integru cat si la raufacatorul de profesie. Haiducii nostri “jefuiau” pe cei bogati pentru a imparti apoi ajutoare celor saraci … Sunt crime care se executa numai datorita unui curaj si a unei rabdari neobisnuite. Astfel ca nu virtutea in sine creeaza caracterul, ci mobilurile interioare, scopurile generale si particulare care se gasesc la temelia activitatii individuale. Mobilul interior si scopul activitatii este asadar criteriul manifestarilor de caracter. Trasaturile virtuoase sau virtutile sunt numai unelte in serviciul mobilurilor pentru atingerea unor scopuri. Fara aceasta precizare esentiala, scrie Hortshorne, suntem inclinati sa acceptam anumite afirmatii salbatice, ca cea care sustine ca razboiul este bun pentru ca se cultiva curajul – virtutea virtutilor – si sacrificiul propriei persoane.

Trasaturile reprezinta numai abstractiuni ale comportarilor, motivarea si semnificatia acestor trasaturi fiind determinata de structura mobilurilor interioare si de ansamblul scopurilor.

Din aceasta categorie ramane deschisa chestiunea organizarii trasaturilor intr-o configuratie psihica unitara si viabila, intrucat ea ne lasa impresia ca structura caracterului este o simpla colectie de virtuti mai mult sau mai putin independente.

Neajunsul cel mai mare insa al teoriei trasaturilor o constituie faptul ca ea implica o conceptie statica si intelectuala despre viata psihica. Virtutile se considera drept entitati universale, absolute, in functie de care se fasoneaza activitatea indivizilor. Pe de alta parte, nu exista decat doua posibilitati, fara nuante graduale: sau esti sau nu esti virtuos. Se uita, prin urmare, ca viata individualitatii evolueaza, se transforma necontenit – in totalitate si in parti – atinge anumite echilibre si planuri spirituale care se modifica si ele neincetat. Odata cu aceasta evolutie se modifica nu numai directia tendintelor, ci si conceptia generala de viata in care se cuprind si virtutile. Caracterul nu poate fi o colectie statica de trasaturi sau o structura de obisnuinte, ci e ceva mult mai viabil si mai complex organism.