Univers de copil

Privighetoarea

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un împărat foarte vestit şi puternic, de care toţi împăraţii se temeau, căci atunci când se supăra sau se mânia din te miri ce pricină, era varga lui Dumnezeu nu altceva. Toată ţara şi toate împărăţiile dn jur tremurau de frica lui.

Împăratul acesta avea o copilă, care, după ce a crescut mare, s-a făcut aşa frumoasă şi arătoasă, aşa de plăcută, că să fi umblat lumea de-a lungul şi de-a curmezişul, alta ca dânsa n-ai fi aflat. Ş-apoi, când omul e frumos, mai frumos de cum sunt ceilalţi oameni, nu se poate ascunde de ochii lumii, ca să nu-l vadă şi numănui nu-i poate opri să-i placă, dacă-i place. Şi faima despre frumuseţea şi gingăşia acestei copile, în scurt timp, s-a lăţit, cum merge vorba, peste nouă ţări şi nouă mări.

Cei mai voinici, mai vestiţi şi mai frumoşi feciori de împăraţi, cum prinseseră de veste cât de frumoasă şi fermecătoare este fata cutărui împărat, îndată alergară din toate părţile cu fel de fel de daruri scumpe, ca s-o peţească. Şi cum ajungeau la împăratul, tatăl copilei, i se închinau, îi sărutau mâna şi îi ziceau:

- Înălţate împărate, avere-ai parte de sănătate şi de o viaţă îndelungată! Am venit la Măria ta să-ţi cerem domniţa în căsătorie, căci frumuseţea ei cea rară ne-a fermecat, inima ne-a săgetat şi toată fericirea noastră stă într-un fir de păr, dacă n-om putea câştiga! Şi apoi, nici noi nu suntem oameni de respins şi alungat afară! Suntem feciori de împăraţi avuţi şi puternici, lumea ne ştie, lumea ne cunoaşte.

Împăratul, văzând că au venit nişte peţitori aşa de voinici, frumoşi, isteţi şi avuţi, îi râdea inima de bucurie şi fala cea mare şi răsucindu-şi mustaţa, şi netezindu-şi barba, în semn că sosirea oaspeţilor îi este foarte plăcută, chemă pe fii-sa la sine, rostindu-i nişte cuvinte foarte alese, precumpănite, dulci şi blânde:

- Ascultă, copila mea! Anii se strecoară pe nesimţite. Tu ai crescut acuma mare, ţi-a sosit timpul măritatului. Iată aici tineri voinici ca un făt-frumos, feciori de împărat ca şi mine care te cer de nevastă! Vei alege unul dintre ei?

Dar fata, când auzi acestea, a stat o vreme ca împietrită locului, apoi, începând a plânge şi a se ruga părintelui său, zicea:

- Tată, iartă-mă, dar  eu nu vreau să mă mărit acum. Eu socot că încă nu sunt de măritat. Mai este încă vreme!

Şi împăratul s-a văzut nevoit să trimită toţi feciorii peţitori la casele lor, cu făgăduiala că atunci când domniţa va socoti că este vremea îi va chema pentru a se face alegerea.
Şi timpul începu să curgă. Împăratul, de câte ori o întreba, crezând că ceea ce îi spunea fiică-sa e adevărat, n-o silea, ci-i da bună pace, aşteptând până ce şi-a mai lua seama. Dar n-a fost aşa cum îşi închipuia el. Fiica iubea de mult pe un tânăr şi din pricina aceluia pe toţi feciorii de împăraţi câţi sosiră şi voiră s-i ieie de nevastă îi respinse de-a rândul, zicând că nu i-a venit vremea de măritiş. Împăratul, în urma urmelor, văzând că fiica sa nu se hotărăşte, se mânie foc pe dânsa şi folosi toate mijloacele, ca să afle care este gândul ei şi din ce pricină nu vrea să se mărite.

Tânăra domniţă, se vede că s-a priceput ce voieşte să facă tatăl său, de aceea pentru ca să nu-i descopere secretul, căută să se întâlnească cu iubitul său noaptea, jurându-şi unul altuia credinţă până la moarte. Într-una din nopţi, însă, petrecând asemenea toată noaptea în grădina împărătească, colea, când s-a revărsat de zori, luându-şi feciorul fericit rămas-bun de la iubita sa, îi zice:

- Scumpa mea, acuma a sosit timpul ca să ne despărţim. Dar cum va trece ziua de astăzi şi va sosi noaptea, am să vin şi am să te fur şi atunci nimeni n-are să ne păzească şi vom petrece fără teamă împreună toată viaţa.

Dar degeaba! Nu e aşa cum vrea omul. Împăratul presimţi ceva şi porunci la toţi curtenii, ca în noaptea următoare să fie cu toţii treji, doară vor pune mâna pe înşelătorul fiicei sale. Cine nu va asculta ceea ce le-a poruncit, acelui să nu-i pară rău, dacă va fi pedepsit, cum n-a fost altul în lume. Curtenii n-aşteptară să li se mai spună încă o dată. Ei ştiau destul de bine cine e împăratul şi ce-i în stare să facă, dacă se mânie. Fiecare s-a pus, deci, la locul său şi aştepta cu nerăbdare, doar vor putea pune mâna pe înşelător.

Iată că, pe când începuse a se amurgi bine, tânărul nostru, socotindu-se omul cel mai fericit din lume, s-apropia pe vârful degetelor de curtea împărătească, de locul unde ştia el că-l aştepta iubita sa, voind să o fure pe aceasta şi, ducându-se apoi cu dânsa, cine ştie unde, în altă parte a împărăţiei sau chiar în altă împărăţie, acolo să petreacă în linişte toată viaţa. Şi aşa, cei care stăteau de pândă, îl prinseră, îl legară butuc şi-l duseră dinaintea împăratului.
Împăratul, de cum îl văzu, îl cuprinse o mânie aşa de mare şi înverşunată, că îndată porunci să i se taie capul. Şi cum a poruncit, aşa s-a şi făcut.

Tânăra domniţă, cum a văzut aceasta, şi-a pierdut minţile, că nu ştia singură pe ce lume-i de scârbă şi de durerea cea mare. Şi lui Dumnezeu milă i se făcu de păţania şi durerea fetei. Şi pe loc o transformă într-o păsăruică, care de atunci până în ziua de astăzi a rămas tot păsăruică şi cântă de la înserate şi până târziu noaptea, iară dimineaţa, de cum se zoreşte de iuă şi până ce răsare soarele, adică cam de pe timpul acela când şi-a luat iubitul său rămas-bun de la dânsa şi pe când a avut de gând s-o fure.
Şi fiindcă ea mai toată noaptea priveghează, de aceea s-a numit privighetoare.