Univers de copil

Povestea Capra cu trei iezi de Ion Creangă 

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau, iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: “Sunt cinci degete la o mână şi nu samănă toate unul cu altul”.

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:

– Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai duc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu.

Când voi veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa:

Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi!

Că mama v-aduce vouă:

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

În spinare,

Mălăieş

În călcăieş

Smoc de flori

Pe subsuori.

– Auzit-aţi ce-am spus eu?

– Da, mămucă, să n-ai nici o grijă, apucară cu gura înainte cei mai mari.

– Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele şi rămâneţi cu bine!
– Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarci cu bine şi să ne-aduci mâncare.

Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: “Păreţii au urechi şi fereştile ochi”. Un duşman de lup – ş-apoi ştiţi care? – chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.

“Bun! zise el în gândul său. Ia, acum mi-e timpu … De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş cărnoşi şi i-aş jumuli!” Cum zice, şi vine la uşă. Şi cum vine, şi începe:

Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi!

Că mama v-aduce vouă:

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

În spinare,

Mălăieş

În călcăieş

Smoc de flori

Pe subsuori.

– Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga!

– Ia! Băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu mâncare.

– Săracuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas. Glasul ei nu-i aşa de gros şi de răguşit, că-i mai subţire şi mai frumos!

Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar şi puse să-i ascute limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar:

Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi!…

Atunci iezii cei mari numai ce se repeziră la uşă să o deschidă, fără a-l lua în seamă pe cel mic care strigă cât putu el de tare că nici de data aceea nu era mămuca la uşă.
– Apoi, da! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap … Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţine mult şi bine pe mămuca afară. Eu unul mă duc să deschid.
Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichiciu şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. Asemenea cel mijlociu, iute sub un cherşin; se-nghemuieşte acolo cum poate, tace ca pământul şi-i tremură carnea pe dânsul de frică: Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!

… Însă cel mare se dă după uşă şi – să tragă, să nu tragă? – în sfârşit, trage zăvorul … Când iaca! … ce să vadă? ş-apoi mai are când vede? … căci lupului îi scăpărau ochii şi-i sfârâia gâtlejul de flămând ce era. Şi, nici una, nici două, haţ! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc şi-l mănâncă aşa de iute şi cu atâta poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot şi începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr, zicând:

– Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri?

Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar pace bună! Iezii nu-s nicăiri!

– Mă! … că mare minune-i asta! … dar nici acasă n-am de coasă … ia să mai odihnesc oleacă aste bătrâneţe!

Apoi se îndoaie de şele cam cu greu şi se pune pe cherşin. Şi când s-a pus pe cherşin, nu ştiu cum s-au făcut, că ori cherşinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat …

Atunci iedul de sub cherşin, să nu tacă?

– Să-ţi fie de bine, nănaşule!

– A! … ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el! Apoi ridică cherşinul binişor, înfăşcă iedul de urechi şi-l flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe-acela de-i merg petecele! … Vorba ceea: “Că toată paserea pe limba ei piere”.

Pe urmă se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar pentru că nu găseşte nimic, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi.

Când jălea el aşa, iacă şi capra venea cât putea, încărcată cu de-a mâncării şi gâfuind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete, cu dinţii rânjind, în fereşti.
– Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă văd!

Băieţii mamei, băieţi,

Frumuşei şi cucuieţi!

Bucuria caprei nu era proastă. Dar când s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se păinjinesc. şi ce era nu era a bine! … Ea însă tot merge pân’ la uşă, cum poate, crezând că părerea o înşală … şi cum ajunge, şi începe:
Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi …

Atunci iedul mezin sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mâne-sa şi cu lacrimi de sânge începe a-i povesti cum nănaşul lor, cumătrul lup, a venit şi i-a mâncat frăţiorii.

– Cine? Cumătrul meu? zise capra. El care s-a jurat pe părul său că nu-mi va spărie copilaşii niciodată? Ei las’, că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? Şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără plată. Ei, taci, cumătre, că-ţi vin eu de hac!

Aşa spune ea şi stă în cumpene, cum să dreagă şi ce să-i facă?

“Aha! ia, acum i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! că i-oi face eu cumătrului una de ş-a muşca labele!”

Aproape de casa ei era o groapă adâncă. Acolo-i nădejdea caprei.

Îşi pune ea poalele-n brâu, îşi suflecă mâncele, aţâţă focul şi s-apucă de făcut bucate. Apoi umple groapa cu jăratic şi cu lemne putregăioase ca să ardă focul mocnit. După asta aşază o leaşă de nuiele numai întinată şi nişte frunzări peste dânsa, peste frunzări toarnă ţărână şi peste ţărână aşterne o rogojină. Apoi face un scăuieş de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fearbă şi se duce prin pădure să caute pe cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă pe-o prăpastie grozavă şi întunecoasă şi pe-o tihăraie dă peste lup.

– Bună vreme, cumătro! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici?

– Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura … Ia, nu ştiu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crâmpoţit, de le-am plâns de milă!

– Da’ nu mai spune, cumătră!

– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, şi datoria ne face să le căutam de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic, după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumătre, ca să mă mai mângâi …

– Bucuros, dragă cumătră, zise lupul şi porniră amândoi spre casa caprei.
Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pân-acasă la cumătră!

– Ia poftim, cumătre, zise ea luând scăuieşul şi punându-l deasupra groapei cu pricina, şezi colea şi să ospătezi oleacă din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!

Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte.

Atunci lupul nostru începe a mânca hulpav, şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât. Şi cum ospăta el, buf! cade în groapa cu jăratic, căci scăunaşul de ceară s-a topit, şi leaşa de pe groapă nu era bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
– Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mâncat! Cu capra ţi-ai pus în cârd? Capra ţi-a venit de hac!

– Văleu, cumătră, tălpele mele! Mă rog, scoate-mă că-mi arde inima-n mine!

– Ba nu, cumătre, c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei!

După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân ş-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat. Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da’ şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi păgubaşă să fie.

Şi auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare le-a mai părut bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghiu şi unde nu s-au aşternut pe mâncate şi pe băute, veselindu-se împreună …
Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am încălecat iute pe-o şea, ş-am venit de v-am spus povestea aşa, ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată. Şi unde n-am mai încălecat pe-o capşună şi v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună!