Poezii de toamna de Tudor Arghezi

Toamna
de Tudor Arghezi
Strabatem iarasi parcul, la pas, ca mai-nainte.
Cararile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fantani.
Doi ingeri duc beteala fantanilor pe maini.

Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.
Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.
Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.

Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa-i mangai ochii ...
Privirea intarzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui usure si-l iau sa i-l dezmierd ...
Orice vroiesc ramane indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange?
Apusul isi intoarce cirezile prin sange.
O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut

Dar bratele, din umeri, le simt ca mi-au cazut.

Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data
S-aplec la sarutare o frunte vinovata
Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua
Si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.

Si cum scoboara noaptea, altadata asteptata,
Imi pare veche luna si steaua ce se-arata,
Ca un perete de-arme, cu care-as fi vanat.
Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.

Tarziu de toamna

de Tudor Arghezi

Prin singuratatea lui brumar
Se risipeste parcul, cat cuprinzi,
Invaluit in somnul funerar
Al fumegoaselor oglinzi.

Caci prin mijloc, bolnav de mii de ani,
Intunecat in adancimi un lac e-ntins,
Si sangele, din vii si din castani,
Pe fata ruginie a undelor s-a prins.

Tristetea mea stravede printre arbori zarea,
Ca-ntr-un tablou in care nu-ntelegi:
Boschet sau asteptare opreste-n fund cararea?
Si linistea-i ecoul buchetelor pribegi.

Spital de intristare, de cainta,
In care-ti plangi iubirea ne-ntamplata
Si-ti amintesti cu dor, cu-o suferinta,
Faptura neintalnita niciodata.

Molifti, cativa, s-au intalnit departe,
Pe cand murmurul parcului se roaga ...
Se-nchide inserarea ca o carte
Si sufletul in foi, ca o zaloaga.

Niciodata toamna

de Tudor Arghezi

Niciodata toamna nu fu mai frumoasa,
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid asternut e sesul cu matasa.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca niste urcioare
Cu vin ingrosat in fundul lor de lut,
Stau in tarmu-albastru-al raului de soare,
Din mocirla carui aur am baut.

Pasarile negre suie in apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeste, scuturand in sus
Foile-n azur.

Cine vrea sa planga, cine sa jeleasca,
Vie sa asculte-ndemnul ne-nteles,
Si cu ochii-n facla plopilor cereasca
Sa-si ingroape umbra-n umbra lor, in ses.

Toamna de suflet

de Tudor Arghezi

Zilele albe, iata, au inceput sa plece,
Ca niste barci tacute, pornind fara lopeti.
In tarm ce face seara si steaua-n cerul rece
Pazeste cripta noptii cu candeli si peceti.

In sirul vietii noastre intreg, se face seara,
O seara fara sunet, nici vant, nici amintiri.
Ieri a plecat o barca, azi alte barci plecara,
Convoi de goluri strampte pe undele subtiri.

D-ar rasuna in lume macar un glas de goarna!
De s-ar clati pe lume un singur larg talaz!
Nu. Nemiscata-n margini, lumea se rastoarna
Si, ca sa cante, straja de sus si-a luat ragaz.

De-as fi un stei de pesteri, cioplit cu dalta-n lung,
As sta s-astept cu tihna, culcat pe-o muchie dreapta,
Cele din urma mute vecii sa le ajung,
Cu templul in spinare, carui slujesc de treapta.

Toamna

de Tudor Arghezi

O, tu aceea de-altadata, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea si-ai luat intr-insul locul mumii,
Femeie raspandita-n mine ca o mireasma-ntr-o padure,
Scrisa-n visare ca o slova, infipta-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cantec viata cu brate stranse de grumaji
Si m-ai oprit ca sa mi-o caut la tine-n palme si-n obraji
Pe care te-am purtat bratara la mana casnica-a gandirii.
Cu care-am nazuit alaturi sa leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, batut in cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece miscare pierzi cu-o petala cate-o stea.
Pamant figaduit de ceruri cu turme, umbra si bucate.

Tu care mi-ai schimbat cararea si mi-ai facut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurata dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si tarmii-mi cresc in jur cat noaptea, pe cat talazul mi se-ntinde
Si ai lasat sa rataceasca undele mele suferinte;
Unde ti-s mainile sa-ntoarca in aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale sa-mi caute-n cununa spinii?
Si soldul tau culcat in iarba, pe care plantele-l cuprind
Si-asculta-n sanul tau suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce-nfiori pe sesuri plopii cand treci din crestet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntalneste o plasa calda de racoare.
Tu ce scrutezi, scotandu-ti sanii pe jumatate din vestminte
Ca sa-i sarute focul gurii, cuprinsi de maini cu luare-aminte,
Pustia vremii, strabatuta de soimi de scrum si de nisip,
Carora vantul le-mprumuta o-nfatisare fara chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o sageata fara tinta,
Si frumuseatea ta facuta pare-a fi fost ca sa ma minta.
Dar fiindca n-ai putut rapune destinul ce-ti pandi faptura
Si n-ai stiut a-i scoate-n cale si-a-l pravali de moarte, ura;
Ridica-ti din pamant urechea, in ora noptii, cand te chem,
Ca sa auzi, o! neuitata, neiertatorul meu blestem.