Intoarcere la Eminescu

“De cate ori deschid volumul de Poeme al lui Eminescu am impresia ca ma intorc acasa, dupa o calatorie lunga. Calatoresc asa de o viata intreaga de-a lungul poeziei europene si printre propriile mele versuri. De la Keats la Victor Hugo, pana la Anna de Noailles, de la Goethe la Shelley, pana la Edgar Poe, la Baudelaire, la Mallarme, la Valery, calatoresc zilnic intr-un bogat univers poetic, plin de minuni, de forme si de ganduri.

Si totusi pe Eminescu nu-1 pot uita. Confruntat cu marii mantuitori de lira, Eminescu nu scade, ci creste. L-am inteles tot mai adanc, pe masura ce sporea experienta mea poetica. Ma intreb acum: in ce sta puterea poetului nostru? Cum se explica statornicia dragostei pe care i-o pastrez, in ciuda contactului permanent cu atatia mari lirici anglosaxoni, germani, italieni, francezi?

Gandirea poetica a lui Eminescu am intalnit-o, fragmentar, la multi dintre premergatorii sau contemporanii lui. Nostalgia lui, melancolia lui, conceptia lui tragica despre viata si lume, toata comoara lui de sensibilitate adanca si de patrunzatoare viziuni in infinit, si-au aflat o expresie asemanator de vie la alti mari poeti. Temele fundamentale din poezia lui Eminescu sunt, in sfarsit, temele eterne ale lirismului.

Si totusi Eminescu ramane nou si tanar, cu toate analogiile si afinitatile ce-i descopar. Acest sentiment de noutate si de tinerete pe care mi-1 inspira, mi se pare mai doveditor pentru calitatea lui poetica de alt orice demonstratie. Cineva ar putea incerca sa dovedeasca, inarmat cu argumente savante, ca ... gandirea poetica a lui Eminescu este perfect originala: i s-ar putea raspunde cu alte argumente, tot asa de savante.

In cazul cel mai fericit s-ar naste o controversa. Caci fiecare demonstratie poetica duce obisnuit la o contraversa, fara solutie sigura si definitiva.

Eu dispun insa pentru edificarea mea personala, de un instrument mai perfect decett orice demonstratie: eu dispun de convingere sentimentala, de intuitie directa. Eminescu imi vorbeste de la suflet la suflet, imi vorbeste cu autoritate absoluta, asa cum imi vorbeste Keats sau Baudelaire. Nu numai temele, dar nici continutul rational nu ma uimeste la Eminescu sau la Baudelaire; ci o putere mai presus de gand, mai presus de simtire, o putere misterioasa ce apartine unei lumi aparte, pe care o simt, de care ma bucur, fara s-o pot explica sau dovedi.

Lumea lui Eminescu este lumea lirismului inalt si adanc. Acolo legile fizice, logice, psihologice isi pierd virtutea. Alte legi stapanesc lumea lirismului poetic si muzical. Sunt legi despotice si simple, revelate sensibilitatii noastre, dar nedefinite pentru inteligenta. Asa se explica in mare masura ca marii lirici, indeosebi Eminescu, raman intraductibili.

Ceea ce geniul a construit, iscusinta nu poate reconstrui, iar geniul lui Eminescu si-a adapostit lumea lui personala intr-o cladire romaneasca. Intre poezia lui Eminescu si limba romaneasca exista afinitati asa de stranse, incat a incerca sti le desfacem una de alta inseamna aproape un sacrilegiu. Va veni poate o vreme cand neamul nostru se va impune stainilor cu destula forta pentru ca acestia sa consimta a ne invata limba, dupa cum noi invatam englezeste pentru a citi pe Byron. Atunci va intra cu adevarat Eminescu in circulatia europeana, caci poezia lui mandra si autentica desfide indiscretia laborioasa a traducatorului: mi se pare acesta un semn al adevaratului lirism.”

Elena Vacarescu