Chemarea muntelui

“Mi-e dor de munti … de Caraimanul

Pe veci acoperit de nori.” (St. O. Iosif)

Impunator, masivul Bucegi domina tulburatoarea vale a Prahovei. Dar culmea maiestuoasa si mandria sa e batranul varf al Caraimanului, fumegand de nori ca un vulcan si strapungand imensitatea cupolei azurii. Oamenii il stiu deodata cu istoria. Vechi strajer a arcului carpatin, el vegheaza neclintit legendele acestui pamant.

Nici o furtuna si nici o urgie nu au reusit sa-o aplece fruntea si sa-i clinteasca padurile. Pentru cei ce nu cunosc si nu iubesc muntii, Caraimanul ramane un simplu element geografic, fara valoare de simbol. Dar pentru cei care simt chemarea, adevarata chemare a muntilor, el devine o tulburatoare simfonie a naturii, faltuita in piatra si in timp. Acolo unde muntele e calcaros, se inalta metereze uriase, simuland cetati fantastice de piatra, de-a lungul unor coridoare colosale, sapate de apele raurilor. La poale, padurile de brazi si stejari se ridica drepte, neclintite, ca niste armii din vremuri stravechi. In unele locuri, padurile sunt atat de dese si linistea e atat de mare, incat se aude cum se taraste ceata printra lancile brazilor. Mai sus, spre inaltime, peisajul devine mai salbatic, de o grandoare care te infioara. Jnepii si ienuperii se agata de colturile stancilor, supravietuind urgiilor ce vor sa-i doboare. Nici apele nu mai cuteaza sa urce printre galeriile de stanci, ci se revarsa involburate, sarind peste bolovani, spumegand spre linia dulce a coastei. De aici incolo doar o mana de verdeata mai coloreaza tabloul salbaticiei, ca un sentiment al solidaritatii cu singuratatea muntelui. Iar ceata, ca infiorata de raceala atingerii stancii, se intoarce inapoi si iar il invaluie si iar se intoarce, ca-ntr-un ciudat si misterios dans. Si din cand in cand, razele soarelui tivesc o dunga de lumina pe fundalu incetosat, aratand privirii lacome plaiuri de legenda si vis. Aici un brad solitar, dincolo peretele abrupt al prapastiei. Si ceata ce le acopera – sfetnic credincios la ceas de seara. Si in decorul acesta cu jocuri de lumini si umbre se aude la ora amurgului jalnicul fluier de pastor, coborand liniste si pace pe plaiurile carpatine.

Vaile alburesc in zare si intunericul urca tiptil din adancul haurilor. Apele tac si ele, obosite de zbuciumul contenit al zilei. Chiar si Luna a atipit intra raristile de brazi. Doar Caraimanul mai vegheaza inca. Si daca ai sa asculti bine, ai sa-l auzi povestindu-si legendele. Egendele pe care le inalta spre cer legenda ciocarliei. Caci nicaieri ca aici nu poti sa sorbi mai bine nemarginirea din cupa cerului, purificandu-ti sufletul si inima …

Si daca vei intelege glasul inaltimilor, vei ramane pentru totdeauna legat de destinul acestor colosi de piatra …

Si te vei intoarce mereu, ca pasarile calatoare ostenite, sa-ti alini oboseala si sa simti pe frunte cea de pe urma sarutare a soarelui, mangaiat de varful Caraimanului … Caci te-a vrajt chemarea muntilor …