Cella Delavrancea vorbind despre tatal sau Barbu Stefanescu Delavrancea

Prenumele ei aminteste de un instrument, iar numele de familie de scriitorul care i-a fost tata.

“Sensibilitatea artistica innascuta in temperamentul lui Barbu Delavrancea a impletit in acelasi fir puterea epica si vibratia lirica. Toata opera lui este strabatuta de acest izvor de creatie. In preferintele sale literare si muzicale se afirma acelasi puls. Adora pe Dante despre care spune intr-o scrisoare adresata doctorului Alecu Ureche in 1893: «Nici un poet n-a fost mai activ, mai energic, mai erou in imensa lui melancolie». Venera simfoniile lui Beethoven, in special simfonia a V-a si a VII-a. Cand studiam la pian, venea, asculta, imi facea observatii intotdeauna juste si-mi spunea adesea: «cand vrei sa-ti faci sufletul, sa canti sonate de Beethoven». Inzestrat si cu darul picturii, era un cunoscator neintrecut in aceasta arta, iar cand calatorea in Occident se ducea sa viziteze muzee zilnic. Pentru Mona Lisa, celebrul portret al lui Leonardo da Vinci, avea o adevarata dragoste si la Paris o vizita in fiecare zi, stand pe vorba cu dansa, cum ar fi stat cu o fiinta vie. Acel suras enigmatic al Giocondei i-a inspirat zguduitoarea drama A doua constiinta, care n-a fost reprezentata niciodata, fiindca eroina trebuia sa semene cu Mona Lisa si tipul acela feminin nu s-a putut gasi printre actrite.

Crescut in graiul popular, ascultand povesti framantate de veacuri, visand la stele cand se intorcea din oras cu tatal sau, Stefan pe nume, in caruta golita de granele pe care le vanduse la targ, Barbu, copilul mezin, si-a adunat in suflet ritmul magic al sintezei, eleptica verbului care sageteaza melodia graiului popular cu nuantarile bogate …

Incarcat cu bogatii izvorate din geniul autohton, si-a plamadit dragostea de popor cu vitejia unei inimi care n-a incetat de a bate pentru dreptate, mila si arta …

Caracterul parintelui meu era asemenea marii, in vesnica ei miscare. Nervos, impresionabil, generos, frematand vesnic in apararea unei cauze pe care o socotea demna de a i se sacrifica, nu-si precupetea niciodata avantul si nu se preocupa de oboseala fireasca a unui organism care traia intr-o vesnica tensiune“.

Cella Delavrancea – Tatal meu; Tribuna, an II, 1958, nr. 15 (62), 12 aprilie, p. 1 si 10