Ceaiuri si modalitati de preparare

Prozaica preparare a unui ceai medicinal reprezinta din punct de vedere stiintific o extractie a principiilor active din plante in mediu apos. Modul de preparare depinde, pe de o parte, de organul plantei din care se face extractia, iar pe de alta parte de principiile active a caror extractie este urmarita. Modalitatile de preparare au o interesanta corespondenta in practica medicala populara, fiind echivalenta cu “opareala”, iar decoctul cu “fiertura”.

Pentru partile din plante la care peretii celulelor sunt mai subtiri, respectiv florile, frunzele, partea aeriana (asa-umita “herba”), chiar si unele fructe, se recomanda infuzia. In acest caz, peste 1-2 lingurite de planta maruntita pusa intr-un vas smaltuit, recipiente de portelan sau faianta, se toarna 250 ml de apa clocotit. Se acopera si se lasa la infuzat circa 15 minute, dupa care se flitreaza prin presare pe o strecuratoare sau printr-un tifon.

Pentru radacini si coji, respectiv acele parti ale caror celule au membrane cu ingrosari secundare prin care difuziunea se face mai greu, se recomanda decoctul. Mai rar se recomanda a se prepara decoct si din flori, frunze, fructe, parti aeriene – cand se urmareste extractia unor substante a caror difuziuni se face mai lent. Decoctia se realizeaza introducand de la inceput planta maruntita in apa care se pune la fiert, lasandu-se dupa ce lichidul da in clocot, inca 20-30 de minute la foc domol. Concentratiile sunt aceleasi, respectiv 1-2 lingurite la cana. Decocotul se filtreaza fierbinte si se completeaza pana la volumul initial de apa cu apa fierbinte.

In unele cazuri, in care principiile active se extrag printr-un contact mai indelungat al plantelor medicinale cu apa, se recomanda maceratul la rece. Este cazul unor produse cu continut de mucilagii ca de exemplu radacina de nalba mare, semintele de in, precum si al frunzelor de vasc. Dupa o spalare prealabila, planta maruntita se lasa in apa la temepratura camerei timp de 6-8 ore, fara depasirea acestei durate, deoarece se pot dezvolta microorganisme. Practic, seara inainte de culcare, se pun plantele la macerat, iar a doua zi dimineata se face filtrarea.

Marii medici arabi ai evului mediu, indeosebi Messue, aveau preceptul ca medicamentul sa aiba gust agreabil, sa fie luat cu placere (desigur ca si azi se subscrie cu entuziasm la aceasta!). Ei sunt cei care au promovat utilizarea siropurilor medicinale, forma de administrare recomandata mai ales copiilor (dar nu numai lor!). Adaosul de zahar la solutiile extactive apoase concentrate (infuzii, decocturi, macerate) nu reprezinta numai un corectiv de gust, pentru produse amare sau astringente, ci si un factor de conservare (in cazul in care concentratia depaseste 640 g la 1 kg lichid).

Dar forma de administrare care se foloseste mai mult in uz farmaceutic, tincturile, se pot realiza cu usurinta si casnic. Tincturile sunt solutii extractive hidroalcoolice care isi gasesc si ele corespondentul in etnoiatrie, in asa-numita “plamadeala in rachiu” a unor plante. Ele se preteaza pentru acele principii active care sunt solubile in alcool si prezinta unele avantaje: faptul ca nu trebuie ingerata o cantitate mare de lichid (contraindicatie in acest sens avand unii bolnavi de maladii cardiace, de exemplu insuficienta cardiaca), precum si aceea ca se face economie de timp, netrebuind acel ritual al prepararii zilnice ca al ceaiurilor, pretandu-se totodata pentru deplasari, concedii, etc.