SUB SEMNUL CREATIVITĂŢII

Prof. înv. primar Gligor Dana

Şcoala Gimnazială Cîmpeni, jud. Alba

Scopul esenţial pe care îl urmăreşte învăţământul este dezvoltarea gândirii. Prin urmare nu se reduce doar la latura informativă, ci, prin predarea acestei discipline, se realizează mai mult dezvoltarea raţionamentului şi a spiritului de receptivitate, a spiritului de observare şi a spiritului analitic, dezvoltarea principiilor şi deprinderilor de gândire logică, de definire clară şi precisă a noţiunilor, de adaptare creatoare la cerinţele actuale şi de perspectivă ale vieţii sociale, într-un cuvânt de formare a spiritului ştiinţific.

În sens mai larg, creativitatea se referă la găsirea de soluţii, idei, probleme, metode care nu sunt noi pentru societate dar la care s-a ajuns pe cale independentă (exemplu: creativitatea manifestată de elevi în şcoală).

Dar nu este suficient să dispui de aptitudini dacă acestea nu sunt orientate prin motivaţie şi atitudini către descoperirea şi generarea noului de valoare, de originalitate. există persoane inteligente dar prea puţin creative, întrucât nu sunt incitate de aventurile fanteziei şi sunt în general conformiste şi conservatoare. În schimb, prezenţa vectorilor creativi este de natură să dea efecte creative deosebite şi la persoane care nu dispun de aptitudini extraordinare.

Pentru a stimula capacitatea creatoare a elevilor este nevoie ca profesorul să manifeste o conduita creativă prin utilizarea întrebărilor deschise care conduc spre atitudinea de explorare şi dezvoltă curiozitatea. de folos este şi atitudinea pozitivă faţă de creativitatea copiilor, prin promovarea unei relaţii deschise, asertive, empatice, cooperante, persuasive, credibile între elev – profesor. Cadrul didactic trebuie să folosească unor metode active, participative de instruire ce pun accent pe activitatea elevului, cum ar fi : conversaţia euristică, discuţiile şi dezbaterile, problematizarea, învăţarea prin descoperire, modelarea, experimentul didactic, rezolvarea de probleme, studiul de caz, simularea; metode ce determină pe elevi să caute, să exploreze, să gândească, să implice motive intrinseci pentru o învăţare creativă. Nu trebuie uitată utilizarea unor tehnici specifice de stimulare şi cultivare a creativităţii, descoperite de psihologi de marcă ai domeniului, ca: brainstormingul sau asaltul de idei, sinectica – bazată pe analogia dintre elemente complet diferite; metoda morfologică ce îşi propune să cerceteze totalitatea soluţiilor unei probleme. În învăţarea şcolară este indicat ca accentul să nu cadă exagerat pe competiţie sau pe cooperare şi să nu se acorde încredere absolută factorului raţional cu desconsiderarea funcţiei imaginaţiei, critica prematură a ideilor elaborate.

Scopul esenţial pe care îl urmăreşte învăţământul este dezvoltarea gândirii. Prin urmare nu se reduce doar la latura informativă, ci, prin predarea acestei discipline, se realizează mai mult dezvoltarea raţionamentului şi a spiritului de receptivitate, a spiritului de observare şi a spiritului analitic, dezvoltarea principiilor şi deprinderilor de gândire logică, de definire clară şi precisă a noţiunilor, de adaptare creatoare la cerinţele actuale şi de perspectivă ale vieţii sociale, într-un cuvânt de formare a spiritului ştiinţific.

Creativitatea este concepută ca fiind un proces care duce la un anumit produs, caracterizat prin originalitate sau noutate şi prin valoare sau utilitate socială.

În sens mai larg, creativitatea se referă la găsirea de soluţii, idei, probleme, metode care nu sunt noi pentru societate dar la care s-a ajuns pe cale independentă (exemplu: creativitatea manifestată de elevi în şcoală).

Dar nu este suficient să dispui de aptitudini dacă acestea nu sunt orientate prin motivaţie şi atitudini către descoperirea şi generarea noului de valoare, de originalitate. există persoane inteligente dar prea puţin creative, întrucât nu sunt incitate de aventurile fanteziei şi sunt în general conformiste şi conservatoare. În schimb, prezenţa vectorilor creativi este de natură să dea efecte creative deosebite şi la persoane care nu dispun de aptitudini extraordinare.

De multe ori creativitatea întâmpină obstacole. conformismul este unul dintre ele: dorinţa oamenilor ca toţi cetăţenii să se poarte şi să gândească în mod obişnuit. cei cu idei neobişnuite sunt priviţi cu suspiciune şi chiar cu dezaprobare. O altă piedică o reprezintă rezistenţă la schimbare, rigiditatea algoritmilor anteriori. şi teama de a nu greşi, de a ne face de râs sau graba de a accepta prima idee (fiindcă rareori soluţia apare chiar la început) reprezintă un blocaj în calea creativităţii. Altă eroare este descurajarea rapidă, dat fiind că munca de inovare este dificilă, solicită eforturi de lungă durată.

Pentru a stimula capacitatea creatoare a elevilor este nevoie ca profesorul să manifeste o conduita creativă prin utilizarea întrebărilor deschise care conduc spre atitudinea de explorare şi dezvoltă curiozitatea. de folos este şi atitudinea pozitivă faţă de creativitatea copiilor, prin promovarea unei relaţii deschise, asertive, empatice, cooperante, persuasive, credibile între elev – profesor. Cadrul didactic trebuie să folosească unor metode active, participative de instruire ce pun accent pe activitatea elevului, cum ar fi : conversaţia euristică, discuţiile şi dezbaterile, problematizarea, învăţarea prin descoperire, modelarea, experimentul didactic, rezolvarea de probleme, studiul de caz, simularea; metode ce determină pe elevi să caute, să exploreze, să gândească, să implice motive intrinseci pentru o învăţare creativă. Nu trebuie uitată utilizarea unor tehnici specifice de stimulare şi cultivare a creativităţii, descoperite de psihologi de marcă ai domeniului, ca : brainstormingul sau asaltul de idei, sinectica – bazată pe analogia dintre elemente complet diferite; metoda morfologică ce îşi propune să cerceteze totalitatea soluţiilor unei probleme. În învăţarea şcolară este indicat ca accentul să nu cadă exagerat pe competiţie sau pe cooperare şi să nu se acorde încredere absolută factorului raţional cu desconsiderarea funcţiei imaginaţiei, critica prematură a ideilor elaborate.

Climatul de lucru trebuie să se caracterizeze prin atmosferă permisivă, nonautoritară, în care elevii să-şi poată manifesta liber curiozitatea, spontaneitatea, iniţiativa, gândirea divergentă. Rigiditatea abordării ideilor, descurajarea, intimidarea, timiditatea, resemnarea, inhibiţia în faţa autorităţii şi prestigiului cadrului didactic, absolutizarea gândirii convergente frânează creativitatea. învăţătorul trebuie să stimuleze toţi elevii şi pe cei timizi în găsirea unor soluţii originale la problemele date. superficialitatea nu este în măsură să determine o atitudine creatoare.

Studiul matematicii are o deosebită valoare educativă. Elevii se obişnuiesc cu exactitatea şi precizia, cu răbdarea şi stăruinţa, cu căutarea şi perseverenţa, cu ordinea şi efortul.

Compunerea de probleme are un rol deosebit de important în stimularea şi dezvoltarea creativităţii. Această activitate contribuie la dezvoltarea flexibilităţii spontane, a originalităţii, a creşterii interesului pentru problemele reale ale vieţii, la dezvoltarea gândirii divergente şi a formelor variate sub care se prezintă imaginaţia creatoare.

Compunerea problemelor este o activitate care se desfăşoară, de obicei, paralel cu rezolvarea lor. Totuşi, primul contact cu noţiunea de problemă îl au elevii cu prilejul compunerii de probleme, şi nu rezolvând probleme date.

Exersarea capacităţii creatoare a elevilor se realizează prin găsirea a cât mai multe variante la o problemă şi prin obţinerea a cât mai multe probleme după aceeaşi formulă literală, folosind procedee de imaginare a unor idei noi pornind de la o problemă dată, ca: analogia: (Cu ce altă problemă se aseamănă?, Alcătuiţi o problemă asemănătoare!), modificarea (Îi putem da o formă nouă?, Găsiţi şi alte întrebări adecvate enunţului!), multiplicarea (Ce putem adăuga? Transformaţi problema simplă în una compusă!), diminuarea (Ce se poate sustrage?, Reduceţi una din datele problemei pentru a simplifica rezolvarea ei!)

Pentru activitatea de compunere de probleme se pot folosi mai multe procedee: compuneri de probleme după o poveste, o acţiune, după desene, după modelul unor probleme rezolvate anterior, completarea de către elevi a datelor care lipsesc, compunerea de probleme prin completarea întrebării, alcătuirea de probleme după întrebări date, compunerea problemelor cu indicarea operaţiilor matematice ce trebuie efectuate, compunerea de probleme după un plan de rezolvare dat, compuneri de probleme cu început dat, cu sprijin de limbaj sau doar indicarea domeniului de activitate, cu mărimi date, cu valori numerice date, compuneri de probleme după formulă numerică, după formule literale, după scheme date, compuneri de probleme cu modificarea treptată a datelor, cu întrebare probabilistică. Valoarea activităţii de compunere de probleme constă nu în numărul mare de probleme compuse ci în efortul mintal solicitat.

Integrarea jocului didactic matematic în cadrul lecţiilor de matematică şi-a dovedit utilitatea şi necesitatea. Prin utilizarea de jocuri didactice, însuşirea cunoştinţelor se face mult mai uşor elevii manifestând mai mult interes şi plăcere la lecţie, cu toate că aceste nu sunt altceva decât exerciţii şi probleme prezentate însă într-o formă mult mai atractivă. Tot jocul didactic este cel care constituie un bun mijloc de prevenire a oboselii, cunoscută fiind capacitatea redusă de efort a şcolarilor mici. Am observat că chiar şi copiii mai slabi la învăţătură au obţinut rezultate mai bune în joc deoarece a fost înlăturată teama de greşeală, timiditatea, descurajarea. Unele jocuri au presupus activitate pe echipe; întrecerea a sprijinit colaborarea între elevi care şi-au stimulat forţele colective în vederea obţinerii unui loc în clasamentul echipelor. S-a dezvoltat spiritul de echipă, s-au format deprinderi de comportare civilizată iar noţiunile introduse sau consolidate cu ajutorul jocului au fost mai accesibile.

În căutarea soluţiilor gândirea trebuie lăsată liberă, să iscodească, să încerce, chiar dacă porneşte pe cărări fără şansă de reuşită. Această acţiune a căutării are o eficienţă formativă mult mai bogată decât dirijarea elevului către soluţie, care-l scuteşte de efort şi de bucuria descoperirii. Dacă în primele clase elevul este dirijat şi îndrumat aproape în tot ceea ce face, către clasele terminale ale ciclului primar el are tot mai multe disponibilităţi pentru iniţiativă şi creativitate. Această libertate nu trebuie să fie îngrădită pentru că, cu cât îi vom dirija mai „strâns”, cu atât se va îngusta mai mult câmpul manifestării iniţiativei şi a independenţei, a libertăţii în activitatea de învăţare. Puşi în situaţia de a compune probleme, li se dezvoltă în mod nemijlocit independenţa de a gândi.

Bibliografie:

Bontaş, I., Pedagogie , Ed. All, Bucureşti, 1994

Dumitriu, Ghe., Sistemul cognitiv şi dezvoltarea competenţelor, E.D.P., Bucureşti, 2004

Roşca. Al., Creativitatea generală şi specifică, Ed. Polirom, Iaşi, 1991