STUDIU ASUPRA COMPINIRILOR

OBLIGATORII ALE VERBULUI

Raluca-Nicoleta Iancău, profesor limba română

Şcoala Generală nr. 6 Iacob Mureşianu, Braşov

     Studiul prezintă o paralelă între Gramatica limbii române din 1966 şi Gramatica limbii române din 2005. Noua gramatică aduce explicaţii suplimentare faţă de ediţia din 1966, dar şi numeroase modificări atât la nivelul sintaxei, cât şi la cel al enunţului. Verbul, deşi rămâne nucleul comunicării, este privit ca insuficient în enunţ, de ori câte ori există obligativitatea existenţei, alături de el, a unui complement. Studiul oferă, pe baza exemplelor, explicaţii utile în favoarea separării unor funcţii sintactice de altele (complementul direct şi cel secundar; complementul indirect şi cel prepoziţional; complementul comparativ şi cel circumstanţial de mod sau atributul pronominal în dativ posesiv şi complementul posesiv).

La peste cinci ani de la publicarea noii Gramatici a limbii române, stăruie încă întrebarea dacă noua gramatică a Academiei Române simplifică sau complică modalitatea de descriere a structurii gramaticale a limbii române atât din perspectivă teoretică, cât şi sub aspect practic.

Răspunsul indirect la întrebare este că structura actualizată a gramaticii rezolvă nişte inconsecvenţe ale tradiţiei limbii. Spre exemplu, subiectul era definit ca parte principală de propoziţie, asemenea predicatului, însă propoziţia subiectivă, obţinută prin extensia subiectului era considerată o propoziţie secundară. Acelaşi aspect este de semnalat şi cu privire la numele predicativ, inclus sintactic în componenţa predicatului, în timp ce propoziţia predicativă, corespondentulul său propoziţional, este privită ca un tip de subordonată.

În gramatica din 1966 (p. 94) părţile principale de propoziţie, subiectul şi predicatul, sunt definite ca cele care constituie minimul necesar pentru existenţa unei propoziţii. Dacă am accepta încă acest aspect, am putea afirma fără nicio reţinere că şi unele tipuri de complemente, complinirile obligatorii ale verbului (complementul direct, cel indirect sau cel prepoziţional), sunt părţi principale de propoziţie. Faptul că predicatul este singurul care nu poate fi multiplu (în această situaţie propoziţia se transformă în frază, iar elementul de coordonare al verbelor, devine element de coordonare între propoziţii de acelaşi fel), pe când toate celelalte funcţii acceptă acest statut (subiect multiplu: Andrei, Marius şi Cosmin vor veni pe la mine; nume predicativ multiplu: Profesorul meu este tânăr şi simpatic. etc), demonstrează importanţa verbului în fiecare enunţ.

Este acum clar, că structura limbii române este de tipul verb + subiect + obiect direct + obiect prepoziţional. Din acest punct de vedere, se observă o importanţă deosebită acordată verbului, pentru ca celelalte funcţii sintactice să fie dependente de acesta (chiar dacă în unele situaţii, este cazul subiectului sau al numelui predicativ, dependenţa este reciprocă). Trecerea unui nominal, prin pasivizarea verbului, de la clasa subiectului la cea a complementului de agent şi de la clasa complementului direct la cea a subiectului, este un argument solid în favoarea susţinerii punctului de vedere conform căruia subiectul este un tip de complement al verbului, un complement special,  „privilegiat”.

Ex. Tatăl meu citeşte ziarul în fiecare zi. – diateza activă

Ziarul este citit de tatăl meu în fiecare zi. – diateza pasivă

Din acest punct de vedere, noua gramatică structurează într-o altă modalitate ordinea intrărilor, ordine bazată pe importanţa aspectului analizat în limbă. Pentru exemplificare, voi apela la cel de-al doilea volum, atât al gramaticii tradiţionale (Sintaxa), cât şi al celei noi (Enunţul). În gramatica din 1966 ordinea intrărilor este aceeaşi pe care o vedem încă în manualele şcolare: subiect, predicat (de observat că numele predicativ nu apare ca funcţie sintactică distinctă), atribut, complement, element predicativ suplimentar. Gramatica apărută în 2005 prezintă o altă organizare structural-ierarhică: predicatul şi predicaţia (numele predicativ, complementul predicativ al obiectului şi predicativul suplimentar constituie aspecte ale predicaţiei), subiectul şi relaţia cu predicatul, complemente, circumstanţiale, atributul, apoziţia.

Tot în scopul clarificării dilemei expuse la începutul lucrării, se poate apela şi la competenţa autorilor noii gramatici (evident că această afirmaţie nu exclude calităţile înaintaşilor) pentru că, dacă avem în vedere doar volumul al doilea al fiecărei expuneri, diferenţa cantitativă este frapantă: Sintaxa – 588 de pagini; Enunţul – 1036 de pagini (diferenţa nu are la bază doar noutăţile intervenite în limbă, ci cantitatea sporită de explicaţii însoţite de exemple elocvente).

Dacă opiniile expuse mai sus nu constituie suficiente răspunsuri la întrebarea cu care am deschis lucrarea, voi preciza de la începutul demersului de interpretare că susţin opinia conform căreia este mai uşor de reţinut ceea ce este clar, ceea ce este înţeles, decât ceea ce este puţin. În acest sens, voi exemplifica faptul că numărul mai mare de funcţii sintactice din noua gramatică nu îngreunează în niciun fel înţelegerea unui enunţ, ci chiar simplifică interpretarea acestuia pentru că sunt aduse suficiente argumente în favoarea separării unor funcţii sintactice de altele (complementul direct şi cel secundar; complementul indirect şi cel prepoziţional; complementul comparativ şi cel circumstanţial de mod sau atributul pronominal în dativ posesiv şi complementul posesiv).

De exemplu, complementul direct este definit ca o funcţie actanţială, impusă de un verb obligatoriu tranzitiv care impune nominalului selectat ca termen subordonat restricţii de formă (acuzativul neprepoziţional sau marcat prin prepoziţia pe), precum şi anumite roluri tematica.

Ex. Eu citesc un roman.

Nu  l-a văzut pe prietenul lui de două zile.

Spre deosebire de complementul direct, complementul secundar apare doar în structuri ternale din care fac parte centrul grupului verbal şi, obligatoriu, un complement direct.

Ex. Profesorul îl ascultă pe elev lecţia la geografie.

Un tabel în care să fie expuse principalele diferenţe dintre complementul direct şi cel secundar ar clarifica obţiunea pentru două funcţii sintactice diferite:

Separarea funcţiilor sintactice de CD şi CS pare acum, după prezentarea diferenţelor, motivată. Se rezolvă astfel şi o nelămurire care nu-şi găsea explicaţia în gramatica tradiţională. Este vorba despre lipsa unei discuţii care să clarifice dacă ambele complemente directe, cel al fiinţei şi cel al lucrului, puteau deveni subiecte în construcţii pasive. Prin separare, devine clar faptul că cel direct acceptă schimbarea calităţii din CD în SB, pe când cel secundar nu.

Dacă ne îndreptăm atenţia asupra celeilalte separări de funcţii apărute în noua gramatică, complementul indirect şi complementul prepoziţional, observăm numeroase puncte comune cu ceea ce deja am explicat. Argumentul principal este, şi în acest caz, „principiul unicităţii”: un verb atribuie o singură dată o anumită poziţie sintactică în enunţ (de aici şi imposibilitatea coordonării unui CD cu un CS sau a unui Ci cu un CP:

Ex. *Profesorul îi întreabă pe elevi şi lecţia.

*Copilul îi povesteşte mamei şi despre vis. – în ambele construcţii şi nu este conjuncţie coordonatoare, ci semiadverb).

Astfel, complementul indirect este definit ca un constituient obligatoriu al grupului verbal, adjectival sau, mai rar, adverbial, dar poate apărea şi ca un constituient facultativ al grupului în vecinătatea unor regenţi care nu-l implică în mod necesar.

Ex. Ei au vrut să se substituie legii. – *Ei au vrut să se substituie.

Băiatul acela îmi este simpatic. – Băiatul acela este simpatic.

În ceea ce priveşte complementul prepoziţional acesta era considerat în vechea gramatică, complement indirect în cazul acuzativ. Acele verbe, des enumerate când se vorbea despre elementele regente ale complementului indirect (a se plictisi de, a se sătura de, a se gândi la, a se pricepe la, a fugi de, a se îndrăgosti de), cer acum prezenţa obligatorie a unor complemente prepoziţionale.

Din nou un tabel în care să fie prezentate principalele diferenţe dintre cele două funcţii sintactice distincte, CI şi CP, ar clarifica în mare parte obţiunea pentru separare:

Tot acum, se clarifică o altă problemă cu care ne confruntam destul de des, în trecut. Nominalul precedat de prepoziţia simplă la este complement circumstanţial de loc sau complement indirect în structurile:

El a participat la festivitatea de sfârşit de an şcolar.

El m-a căutat la festivitatea de sfârşit de an şcolar.

În cazul primului enunţ nu este niciuna dintre funcţiile între care exista confuzie. La festivitatea îndeplineşte în enunţ funcţia sintactică de CP pentru că verbul a participa are regim prepoziţional obligatoriu (a participa la), nominalul având un caracter neomisibil.

Ex. *El a participat.

În cel de-al doilea caz, nominalul precedat de prepoziţie, la festivitatea, nu este cerut în mod obligatoriu de verbul regent, putând fi suprimat.

Ex. El m-a căutat.

În totalitatea ei, cartea are o structură clară, urmărindu-se prezentarea acelor aspecte care pot pune probleme. Se observă că autorii noii gramatici insistă asupra aspectelor care făceau de cele mai multe ori obiectul unor confuzii. Noua gramatică se bazează pe explicaţii logice, însoţite de exemple, astfel că întreaga lucrare pare un lung text argumentativ. Sunt aduse suficiente argumente încât să acceptăm că, atât complementul secundar cât şi cel prepoziţional, sunt poziţii sintactice separate de clasele care le încadrau (CD, respectiv CI).

Recomandată mai ales studenţilor, care au de susţinut examene la limbă română contemporană, Gramatica limbii române este o lucrare normativă, la care, vor apela şi profesori, profesionişti din presa scrisă şi audio-vizuală sau specialişti în domenii conexe.

În concluzie, noua gramatică este un ghid complet de elemente teoretice bine explicate şi exemplificate, care a devenit sau va deveni în curând manualul unui cadru didactic care are nevoie de informaţii şi lămuriri în legătură cu noile aspecte ale limbii române.

Bibliografie

Gramatica limbii române, vol. I şi II, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966

Gramatica limbii române, vol. I şi II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005

Bărbulescu, Violeta, Gramatica limbii române, Ed. S. C. Terathopius – S. R. L., Craiova, 1995

Pană-Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Ed. Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003