STEREOTIPIA CA APĂ DE PORTOCALE

Prof. Bentz Teodora

Col. Nat. “Al. I. Cuza “ Focșani

Motto: Nu căuta să fii admirat, ci înţeles. (T. Vianu – Jurnal)

Lăsând în urmă noţiunile teoretice despre comunicarea didactică, deoarece se presupune că au fost asimilate, lucrarea de faţă îşi propune să descrie modalităţile prin care un profesor de limba şi literatura română reuşeşte să depăşească una dintre cele mai frecvente bariere educaţionale, stereotipia.

Comunicarea didactică este, cu precădere, una de tip interpersonal, între parteneri cu status – roluri determinate (profesori şi elevi). Scopul bine definit este informarea, atenţionarea, explicarea, descrierea, convingerea ş.a. Nu se poate atinge acest deziderat fără ca profesorul să-şi asume interacţiunea referenţială şi explicită la toate nivelurile: paraverbal (ton, volum, pauză . . . ), nonverbal (mişcările trupului, expresiile feţei, limbajul ochilor, îmbrăcăminte, parfum . . .), respectiv verbal (conţinutul transmis, receptorul, situaţia comunicării).

Să presupunem că un pedagog cu vocaţie reuşeşte să utilizeze eficient timpul, transmite o atitudine pozitivă clasei, ţine seama de particularităţile elevilor, selecţionează, organizează, personalizează (în funcţie de destinatar şi cadru) conţinuturile literaturii de specialitate, ghidat fiind de programa în vigoare şi de manualul pentru care a optat. O comunicare didactică reuşită aşadar ... până la un punct. Elevii susţin că mulţi profesori de limba şi literatura română nu pot împărtăşi discipolilor cunoştinţele vizate, pentru că, instinctiv, folosesc un limbaj stereotip, adică preţios, abstract, conceptual, bombastic, cum ar spune stiliştii. Această barieră comunicaţională se instalează la nivelul sistemului, în sensul că se identifică uşor la agenţii comunicaţionali (emiţător, receptor, respectiv codul inaccesibil folosit). Este negată funcţia metalingvistică a comunicării, fiindcă discursul profesorului de limba şi literatura română înregistrează deficienţe de transmisie şi recepţionare a informaţiilor prin alegerea unui limbaj neadecvat, stereotip din punctul de vedere al pregătirii de specialitate.

De exemplu, profesorul de limba şi literatura română predă, la clasa a IX-a, tema iubirii şi expune astfel problematica acestui sentiment: Orice dragoste care duce la creaţie îşi dobândeşte legitimitatea. Poţi admira ce nu ai înţeles cu totul, dar nu poţi iubi decât ce ai înţeles bine. O măsură sigură a caracterelor este sentimentul ce-ţi rămâne pentru un om după ce l-ai iubit: amiciţie sau dispreţ. Deşi nu devotamentul provoacă iubirea, fiind mai degrabă un efect, el este esenţial în menţinerea neştirbită a acesteia. În absenţa devotamentului, iubirea este expusă riscului degradării şi, în cele din urmă, dispariţiei. Iubim mai mult pentru ceea ce dăm decât pentru ceea ce ni se dă – şi, mai ales, pe aceia pentru care ne jertfim. Cea mai mare iubire din lume, a mamei pentru copil, nu are altă cauză. Iubirea cheamă iubire şi ea. Nu este important să fii iubit, cât să iubeşti tu – cu toată puterea şi cu toată fiinţa. Putem spune că iubirea nu reprezintă nici ea ceva liber, în sensul că noi nu ne putem îndrăgosti după propria voinţă, că iubirea noastră nu poate fi obiectul deciziei noastre conştiente… şi prelegerea continuă astfel, într-un limbaj ermetic, de natură filozofică.

Elevul de clasa a IX-a priveşte profesorul la început, fascinat, considerându-l un zeu al logosului. Treptat, datorită neînţelegerii, apar manifestările clare ale acestui tip de blocaj comunicaţional, dificultăţi în recepţionarea mesajului şi imposibilitatea urmăririi lui, oboseala, frustrarea, pierderea sau diminuarea atenţiei şi interesului pentru conţinutul comunicării, goluri în înţelegerea mesajului, plictiseala, neascultarea, indiferenţa, căutarea altor preocupări, chiar indisciplina.

Învăţat să se joace cu metaforele de tip abstract, profesorul de limba şi literatura română nu observă bariera de comunicare ce s-a instaurat între el şi elev. El face ce face demult, am spune parafrazând cuvintele codrului personificat (M. Eminescu – Revedere), fiind învăţat cu exprimarea aceasta frumoasă, dar stereotipică. Aşadar, bariera limbajului stereotip determină instaurarea barierei de înţelegere atât la nivelul emiţătorului (semantică, abilităţi de comunicare), cât şi la nivelul receptorului (probleme semantice, concentrarea, abilităţi de ascultare, cunoştinţe despre mesaj, receptivitatea la ideile noi). Nu este exclusă nici apariţia barierei acceptării, definite prin expunerea de credinţe şi valori de către emiţător, pe care însă receptorul nu le poate asimila datorită structurii de referinţă folosite.

Profesorul va fi nevoit să recunoască,până la urmă, lipsa puterii de autoselecţie şi conştientizare a diferenţelor educaţionale de vârstă, de stăpânire a limbajului. Nu a ţinut cont de factorul sociocultural şi s-a lăsat înşelat de efectul falsului consens sau efectul actor-observator, apreciind eronat comportamentul elevilor. Este evidentă, în acest caz, lipsa unui repertoriu comun între comunicatori şi ratarea înţelesului.

Pentru deblocarea acestei situaţii de criză este recomandat ca profesorul de limba şi literatura română să încerce explicarea noţiunilor şi clarificarea lor. E adevărat, însă, că detalierea poate duce la apariţia altei bariere de comunicare, supraîncărcarea, iar profesorul se prinde, fără să vrea, în cercul discuţiilor interminabile asupra semnificaţiei fiecărui cuvânt. Este indicată, în cazul luat în consideraţie, cunoaşterea de către profesor a comportamentelor individuale şi de grup, trezirea interesului elevului prin activizarea sa şi conştientizarea importanţei cunoştinţelor respective, adaptarea codului la particularităţile de vârstă şi individuale, folosirea unor metode de lucru în grup şi participative, cum ar fi dialogul permanent sau, pentru început, a brainstormingului. Elevul va exprima ceea ce-i vine în minte, după ce a ascultat acele reflexii despre dragoste şi se va încerca, prin dialogul profesor-elev, ordonarea impresiilor într-un sistem euristic.

Cu cât mai complexă va fi ideea, cu atât mai puţin vor dori elevii să o înţeleagă (principiul acceptanţei) şi profesorul se va trezi vorbind singur, îmbătându-se cu apă de portocale, cum ar spune Titu Maiorescu. Limbajul său elevat, folosit într-o manieră stereotipă, îl va îndepărta de elevul său şi de finalitatea comunicării didactice.