RELAŢIA DINTRE SUPORTUL SOCIAL ŞI SIMPTOMATOLOGIA PSIHOSOMATICA LA COPILUL INSTITUŢIONALIZAT

Autor: psih. Pop Petronica

Profesor consilier şcolar/CJRAE Cluj

Rezumat

Deoarece în ţara noastră au existat puţine preocupări pentru realizarea unor studii care să scoată în evidenţă importanţa suportului social în menţinerea sănătăţii mentale şi a rolului său de „tampon” împotriva stresului la copiii instituţionalizaţi, acest studiu constituie un început în acest sens. Creşterea numărului de boli şi tulburări psihice în rândul acestor copii, nevoia acestora de comunicare eficientă, dar şi îmbunătăţirea condiţiilor de adaptare şi socializare, necesită tragerea unui semnal de alarmă în acest sens.

Cuvinte cheie: sănătate somatică, suport social, acuze somatice, echilibru psihosomatic

Fundamentare teoretică

Studiile realizate în întreaga lume pe diferite eşantioane de subiecţi au pornit de la nevoia cercetătorilor de a explora în adâncul fiinţei umane cu scopul de a evidenţia care sunt factorii care-i influenţează pe oameni să apeleze la suportul social al semenilor lor. În principal toate studiile au pornit de la întrebări simple, mai apoi s-au transformat în studii amănunţite care au generat rezultate spectaculoase.

Pornind de la definirea conceptuală a suportului social făcută de Cobb în 1976, care susţine că acesta reprezintă informaţia ce determină individul să creadă că este iubit, stimat şi că ceilalţi îl apreciază la justa lui valoare, s-a tras concluzia că suportul social se încadrează astfel, într-o reţea de comunicare şi obligaţii reciproce.

Barrera (1986), Cohen& Wills, (1985) fac o presupunere care încă este valabilă şi astăzi, că persoana care are mai multe legături sociale, va avea şanse mai mari de a primi suport social. Rămâne însă de văzut dacă numărul de legături sociale disponibile reprezintă sau nu un indiciu valid de suport. Cu toate acestea este însă neclar care aspecte ale suportului social sunt cele mai importante pentru copii sau dacă, într-adevăr, aspectele identificate, valabile la adulţi sunt aplicabile şi în cazul copiilor.

În 1967, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat că sănătatea este o stare totală de bunăstare fizică, mentală şi socială şi nu în principal absenţa bolii sau a unei infirmităţi.

Sănătatea este în concluzie acel proces în care toate aspectele din viaţa unei persoane lucrează laolaltă, într-un mod integrat. Nici un aspect al vieţii nu funcţionează izolat. Organismul, mintea, spiritul, familia, comunitatea, cultura, locul de muncă, educaţia şi convingerile sunt toate inter-relaţionate. Modul în care aceste aspecte se intersectează contribuie la îmbogăţirea vieţii unei persoane, fapt care ajută la determinarea caracterului de unicitate al persoanei cât şi la sănătatea acesteia.

Conceptul de suport social nu are o istorie precis identificată în timp. Termenul însa a fost cunoscut şi folosit încă din cele mai vechi timpuri ca fiind legat de maternitate, paternitate, familie, iubire, entităţi de care a depins şi încă depide întreaga existenţialitate a omenirii.

Somatizarea a fost considerată mult timp ca fiind o problemă clinică frecventă şi încurcată. Acest lucru a fost dovedit prin faptul că multe persoane care merg să se trateze împotriva simptomelor somatice, au o boala neânsemnată sau neidentificabilă asociindu-se astfel cu numele de „somatizaţi”. Liporvski (1968) a definit somatizarea ca „tendinţa de a experimenta, conceptualiza şi/sau comunica stări psihologice sau conţinuturi precum senzaţii corporale, schimbari fiziologice sau metafore somatice”. Această definiţie a pus accentul pe interpretarea simtomelor de către pacient. Definirea somatizării este aşadar un lucru complex. Termenul a fost un „cuvânt umbrelă” pentru concepte diferite şi suprapuse, iar cercetarea de specialitate a folosit adesea definiţii diferite ale somatizării. De Gucht & Fischler (2002) evidenţiază faptul că există două concepte ale somatizării, distincte din punct de vedere teoretic, care cartografiază aproximativ cele două definiţii date mai sus. Prima trasează o legatură cauzală între experienţa suferinţei psihologice şi forma simptomelor somatice, văzând simtomele somatice ca o expresie alternativă a suferinţei psihologice. Cea de-a doua defineşte somatizarea pur şi simplu ca pe apariţia unor simptone medicale neexplicabile, fără a se trage concluzia că există vreo tulburare psihiatrică sau o problemă psihologică.

Recent multe studii au folosit date statistice ale suportului social parental, ca indicatori ai suportului social al copilului (OZGrady & Metz, 1987; Wertlieb et al. 1987). De exemplu, Vertlieb a cerut unor părinţi să completeze un chestionar referitor la evenimentele de viaţă, o listă cu tipuri de comportament ale copilului şi un chestionar de evaluare a suportului în cadrul familiei. Deşi rezultatele au sugerat că suportul social a intensificat în mod semnificativ acomodarea copiilor la stres, autorul a notat că toate măsurătorile au fost obţinute de la mamă şi că percepţia suportului social al acesteia s-ar putea să nu fie un indiciu valid al suportului social perceput de copil. Autorul acestei cercetări, precum şi alţii (Cauce & Strebnic, Compm, 1987), au susţinut că este nevoie de un chestionar completat de către copiii înşişi pentru a măsura suportul social al acestora, măsură ce a început să fie dezvoltată recent şi care cu toate acestea nu reuşeşte să evidenţieze aspectele potenţiale fie ele şi diferite ale suportului social al copilului.

Cert este faptul că există o reţea de suport social, copilul dispune sau nu de această reţea, însă numărul total de membri care oferă fiecare un tip de suport diferă în funcţie de legăturile sociale pe care copilul le-ar avea cu aceste surse.

Acestea sunt motivele pentru care studiul de faţă încearcă să scoată în evidenţă care sunt sursele de suport social ale copilului din familie şi ale celui instituţionalizat, în societatea noastră, dacă aceste surse au sau nu legătură cu sănătatea psihosomatică şi cu percepţia copilului. Pentru o mai bună evidenţiere a rolului suportului social, cel mai important lucru este să descoperim sursele de suport social, aşa cum sunt ele percepute de copil. Dacă acestea au sau nu legătură cu anumite aspecte legate de simptomatologia tulburărilor prezente la copil rămâne de văzut. Cert este faptul că toate cercetările care privesc dezvoltarea copilului şi menţinerea sănătăţii acestuia sunt direct relaţionate cu familia.

Totuşi specialiştii privesc aceste definiţii, ca şi altele referitoare la sănătate, ca fiind incomplete. Dar ce gândeşte un copil când i se pune această întrebare?

Chiar dacă, există la nivelul instituţiilor de ocrotire, echipe pluridisciplinare, formate din profesionişti încearcă să găsească o rezolvare a problemelor cu care se confruntă copiii din instituţiile lor (adaptare, comportamentale, de sănătate, afective), nu s-a pus niciodată problema identificării surselor de suport social percepute de către aceştia. Consider astfel, că situaţia copiilor instituţionalizaţi trebuie explorată şi dincolo de principii, realităţi şi percepţii subiective care nu fac altceva decât să accepte unele neajunsuri, să caute explicaţii critice în cauzele necazurilor acestor copii, firească fiind o apreciere obiectivă a nevoilor acestor copii şi a susţinerii lor.

Ipotezele cercetării

● Ipoteza 1.

Ne aşteptă să existe diferenţe semnificative statistic între grupul de copiii instituţionalizaţi şi copiii din familii naturale la scorurile Scalei de Suport Social al Copilului ( SSSC)

● Ipoteza 2.

Ne aşteptă să existe diferenţe semnificative statistic între grupul de copii instituţionalizaţi şi copiii din familii naturale la scorurile Chestionarului HBSC

● Ipoteza 3.

Ne aşteptă să existe corelaţie semnificativă statistic între scorurile obţinute de cele două grupuri la Scala de Suport Social şi chestionarul HBSC- The Health Behaviour in School)

Instrumentele de cercetare

Pentru evaluarea suportului social, s-a folosit Scala Suportului Social al Copilului (SSSC) formată din trei subscale, fiecare reprezentând un potenţial aspect al suportului social :

1. Scala Comportamentelor Disponibile (Scale of Available Behaviors, SCD)

2. Scala de Apreciere Subiectivă a Suportului Social (Social Support Appraisals Scale, APR)

3. Grila de măsurare a Mărimii şi Identităţii reţelei de suport a copilului (RET)

Pentru evaluarea simptomelor psihosomatice s-a folosit o scală de măsurare extrasă din „The Health Behaviour în School – Aged Children” (HBSC), realizată de World Health Day (WHD), menită să evalueze atât acuzele psihosomatice, cât şi consideraţii privind starea de sănătate percepută de copil.

Caracteristice psihometrice

Indicele alpha al lui Cronbach pentru scala SCD cu 38 de itemi a fost de .94, cu corelarea totală a itemilor depăşind .30 ( p < .02 ). Pentru a se evalua consistenţa internă a CDS, s-a făcut mai întâi o analiză a principalelor componente în funcţie de variabilele maxime. Cei trei factori (suportul emoţional, informaţional şi tangibil) au avut valori cuprinse între 11.42 şi 11.55. Validitatea procedurii test- retest la interval de două săptămâni a fost de – 74, validitatea subgrilelor variind de la .61 la .69.

Indicele alpha al lui Cronbach pentru grila APR conţinând 31 de itemi a fost de .88, cu o corelare totală a itemilor depăşind .20 ( p< .01 ). Validitatea procedurii test- retest la interval de 3-4 săptămâni a fost de .75, validitatea subscalelor variind între .166 şi .73.

Pentru grila RET, rezultatul ei fiind numărul de persoane listate ca oferind suport, validitatea procedurii test-retest la interval de 3-4- săptămâni a fost de .54 pentru suportul emoţional, . 54 pentru cel tangibil şi .52 pentru suportul emoţional.

Procedura de lucru

Procedura de lucru a presupus în prima fază încheirea parteneritului cu unitatea şcolară şi obţinerea din partea părinţilor a unui consimţământ informat, astfel încât copiii să fie incluşi în studiu. Şedinţele de testare au fost ţinute la o săptămână una de alta, pentru a se evita posibilitatea unor efecte de ordine care ar fi putut influienţa rezultatele testării. Copiii instituţionalizaţi au completat scala şi chestionarul în cadrul instituţiilor de ocrotire din care făceau parte.

Anliza datelor cercetării

Făcând o analiză generală a celor două grupuri luate ca întreg observăm ca procentul general în funcţie de vârstă diferă cu 1,6% , copii în vârstă de 11 ani fiind mai mulţi decât cei de 14 ani. La grupa de vârstă 12-13 ani procentul este la fel, această categorie de vârstă are grupuri egale de copii. Toate vârstele (11-14 ani) sunt reprezentate în procente aproximativ egale ( 21, 7%- 27,7%).

Pentru subscala de măsurare a suportului informaţional/ emoţional, valoarea obţinută pentru z (cal) este z = 8,72. Deci diferenţele sunt semnificative la un prag de p ‹ 0,01. Deci cele două grupuri prezintă diferenţe la nivelul suportului informaţional.

La subscală de suport emoţional observăm cum percepe copilul ajutorul primit din partea celor din jurul lui.

Valoarea lui z (cal), în cadrul acestei subscale, este de z = 6,98 , ceea ce implică diferenţe semnificative la un prag de p ‹ 0,01.

Analizând itemii observăm că diferenţele cele mai seminificative sunt la:

« Cât de des găseşti pe cineva care să fie cu tine când nu te simti bine? »

« Cât de des îţi ia cineva apărarea ? »

“Cât de des eşti ascultat dacă ai vreo idee pe care vrei să o comunici?”

La aceşti itemi, mediile răspunsurilor sunt de m = 2,35 la copiii instituţionalizaţi şi m = 4, 87 la copiii din familie.

Există însă şi un itemi la care media răspunsurilor este aproximativ egală. La itemul « Cât de des se bucură ceilalţi pentru tine când faci ceva bine?”, media scorurilor celor două grupuri este de m =2,65 şi m =2,95.

Analizând tabelul de mai jos şi calculând diferenţa între medii în ceea ce priveşte suportul tngibil s-a obţinut cea mai mare valoare a lui z (cal) , respectiv z = 11,54. Această diferenţă este semnificativă la un prag p ‹ 0,001.

Fiind cea mai mare diferenţă dintre medii, se impune o evaluarea a răspunsurilor la itemi a subiecţilor din cele două grupuri. Se observă că la aproape toate răspunsurile subscalei diferenţele între cele două medii sunt extrem de mari.

Acest lucru se explică prin faptul că mediul instituţional nu oferă posibilitatea copilului să experimenteze astfel de comportamente. Cele mai mari scoruri s-au obţinut la itemii care fac referire la:

“Cât de des mergi în vacanţă sau în excursii cu familia?”

“Cât de des primeşti recompense?”

“Cât de des primeşti bani de la cineva când vrei să-ţi cumperi dulciuri sau altceva? „

“Când vrei să vinzi ceva unor cunoscuţi (prajituri, dulciuri sau alte lucruri), cât de des cumpară ei de la tine? „

Mediile obţinute de cele două grupuri la aceşti itemi se includ între m = 1.33 şi m = 3,87,.

Constatăm cu surprindere din analiza itemilor că există şi în acest caz medii aproape egale la unul dintre itemii subscalei. “Cât de des îţi dau ceilalţi ceva ce nu le mai trebuie?” este întrebarea la care putem spune că răspunsurile au fost aproximativ la fel.

La subscala de evaluarea a suportului prietenilor, mediile obţinute de cele două loturi sunt aproximativ identice, ceea ce presupune că atât copilul instituţionalizat cât şi cel din familie se bucură de suportul prietenilor.

Valoarea lui z(cal) pentru diferenţa dintre mediile celor două grupuri, este de z = 0,40, ceea ce dovedeşte că diferentele sunt semnificative pentru cele două grupuri.

Analiza itemilor in ceea ce priveşte suportul prietenilor scoate în evidenţă răspunsuri diferite dar surprinzătoare în favoarea copilului instituţionalizat. Itemi ca:

“Eşti luat peste picior de către prietenii tăi?”

“Te simţi apropiat de prietenii tăi?”

“Crezi că prietenii tăi ţin la tine?”

au medii care avantajează răspunsurile copiilor instituţionalizaţi.

Calculând diferenţa dintre cele medii la subscale de măsurare a suportului familiei, valoarea calculată a z (cal) este de z .=4,307. Diferenţa mediilor celor două grupe este semnificativă la un prag de p‹0,01.

Evaluând sprijinul profesorilor s-a scos în evidenţă medii aproximativ egale, valoarea z(cal) = 2. 86 având o valoare nedemnificativă. Profesorii pot fi percepuţi astfel ca sursă de suport social în mediul şcolar. Pentru copiii instituţionalizaţi profesorii pot fi cei care îi ajută în situaţiile de criză de la şcoală, ei le oferă ajutor şi speranţa că pot să meargă mai departe şi că de fapt nu sunt diferiţi, sunt ca toţi ceilalţi (Houssaye, 1992).

La scala de evaluare RET, cele două grupuri au răspuns la întrebarea care făcea referire la suportul emoţional astfel:

Suport emoţional

“Cine te ajută când simţi nevoia să vorbeşti despre sentimentele tale?”

● copiii din familii naturale au răspuns că “bunica”-11copii, “alte personane”-10, “un prieten”-13 şi “fratele”,”nimeni”-2

● copiii instituţionalizaţi au atribuit acest ajutor „alte persoane”-27 şi copii şi doar 2 copii au afirmat că nimeni nu-i ajută;

Suport tangibil

„Cine îţi oferă lucrurile de care ai nevoie sau care îţi plac şi pe care nu le ai?”

● copiii din familie au spus că „tata” şi „mama” sunt persoanele care oferă acest tip de suport- 24 şi respectiv 22; scoruri nule au obţinut „bunica”, „bunicul”, „nimeni”

● copiii instituţionalizaţi au afirmat că acest ajutor îl primesc, 24- „ alte persoane”şi 11 copii de la „tata” şi „frate”;

Suport informaţional

„Cine te ajută când ai nevoie să fii sigur de ceva?”

● copiii din familie o numesc pe „mama”- 17 copii şi pe „tata”- 13 copii ca fiind persoanele care îi ajută la nevoie, „bunicul” şi „nimeni” obţinând doar câte 2 atribuiri;

● copiii instituţionalizaţi au afirmat că „alte persoane”-19 copii, sunt cele care îi ajută când au nevoie;

Concluzii

Chiar dacă familia, considerată a fi principala sursă de suport social, trebuie percepută ca mediul în care copilul îşi desfăşoară întreaga activitate. În lipsa acesteia, întreg sistemul individual al copilului se schimbă, şi odată cu el întreaga lui percepţie. Copiii părăsiţi de părinţi trăind adevărate traume emoţionale, au nevoie de cele mai multe ori de ajutor specializat pentru a face faţă problemelor cu care se confruntă. La fel se întâmplă şi cu copiii instituţionalizaţi, care trăind în mediul instituţional, poartă cu ei povara rupturii de familie, universul lor suportiv schimbându-se radical. Sănătatea mentala a acestor copii, dezvoltarea psihosociala şi şansa lor de a depaşi adversitaţile legate de instituţionalizare depind de organizarea şi calitatea vieţii lor de zi cu zi în instituţie. De multe ori pentru ei, şcoala este structura socială care le dă posibilitatea să se afirme şi să-şi facă prieteni, atât printre colegi cât şi printre profesori.

Dar copiii instituţionalizaţi sunt privaţi de mediul familial, orizontul lor psiho-emoţional fiind foarte îngust, de cele mai multe ori ei nu au cui să ceară ajutor, cine să le ia apărarea sau cine să se bucure alături de el. Aşadar copiii instituţionalizaţi nu au parte de mediul securizat matern, ca cei din familie naturală, nu au părinţi care să le ia apărarea, nu au mamă căreia să-i spună fără jenă că nu se simte bine, dar totuşi recunosc că sunt personae în jurul lor care se bucură pentru ei când fac ceva bine.

Putem interpreta rezultatele bazându-ne pe studiile de cercetare care au descoperit în mod constant că factorii familiali influenţează dezvoltarea şi stima de sine a copiiilor (de ex. Consiliul de Cercetare Nationala & Institutul de Medicina, 2000; Collins, Maccoby, Steinberg & Hetherington, 2000; Miller, 1998; Kirby, 1999). Cercetari considerabile arată că părinţii sunt foarte importanţi pentru dezvoltarea stimei de sine a copilului şi că tipurile de influenţă pe care părinţii le au sunt extinse şi au loc pe tot parcursul copilariei (Borkowsky, Ramey & Bistol – Powers, 2000).

Mai putem interpretastudiile făcute de Losk şi Fosson (1989), care motivează că simptomele somatice sunt un mod de a exprima emoţiile negative, putem pune pe seama acestui lucru diferenţele obţinute. Spunem astfel când analizăm grupul de copiii instituţionalizaţi că aceşti îşi pot exprima emoţiile negative prin aceste forme, din dorinţa de a atrage atenţia celor din jur. Nu putem afirma însă că acest lucru este valabil doar la această categorie de copii. Având în vedere posibilitatea existenţei şi în familie a unor probleme psiho-sociale şi aceşti copii pot exprimă astfel de emoţii. Concluzia este că, acelor copii cărora le vine greu să conştientizeze şi să-şi exprime emoţiile, vor putea învaţa în schimb să-şi manifeste starea de discomfort psihic prin simptome corporale. Această exprimare poate fi învaţată de către copil şi prin propria experienţă de boală sau prin observarea acesteia în imediata conexiune socială.

Aşadar, instituţiile de ocrotire sunt cele considerate ca fiind surse de suport. Nimeni nu contestă acest lucru, dar ele nu vor putea înlocui niciodată familia copilului, oricâte condiţii materiale vor oferi acestora. Acest lucru se evidenţiază prin faptul că, în situaţii de conflict interior sau instituţional al acestor copii, ei au tendinţa să migreze între familie şi instituţie (grup de apartenenţă – grup de referinţă) tocmai din nevoia de suport social. Această migrare, este şi rezultatul unor conflicte interioare, a unei labilităţi emoţionale şi a incapacităţii acestor copii de a face faţă unor situaţii stresante, dar şi a incapacitatăţii aduţilor angajaţi ai acestor instituţii, de a gestiona conflictele copiilor.

Bibliografie

1. Adler, A., Cunoaşterea omului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
2. Ardelean E., Factori de risc socio-medicali ce determină intrarea în leagănul de copii, Cluj-Napoca; 1996
3. Barrera, M., Models of social Suport and Life stress, Life envents and psychopogycal funcţioning: Teoretical and Methodological Issues, 211-236, 1998
4. Bocancea C., Neamţu G., Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 1999
5. Bowlby J., A secure base: parent child attachement and healthy human developement, Basic Books, New York, 1988
6. Brugha S. Traolach, Social supportand Psychiatric Disorder, Research Findingsand Guidelines for Clinical Practice, 2004
7. Caplan, G. The family as support sistem; New York, 1976
8. Fleming P., Braum A, Social Support and stress : The buffering efectts of frends, Springer New York, 1986
9. Schaffer A.R., Studies in mother- infant interaction, Academic press London, New York University, Glasgow, Scotland, 1977
10. Vaux A., Social support and reserch for Clinical Practice, New York, 2006