REGRESIVITATEA TERMENULUI LITERAR SUPERREALIST

Ştefan Lucian MUREŞANU

Cuvinte cheie: regresivitate, superrealism, incandescent, senzaţii, rostire, lumină, divin, originalitate, urâţeşte.

            M-am străduit întotdeauna ca prin cuvântul meu scris să nu lezez existenţa niciunui prezent, să caut să fiu prevăzător dar ascuţit în observaţii, când inimile lor dădeau să izbucnească incandescent lava vulcanului urii. În momentul acela apăreau vuind eului meu dureri ce îmi voiau înăbuşirea, sufocându-mi în imaginar cuvintele, care se zbăteau să procreeze dorul existenţial. 

Ce înseamnă regresivitate a termenului literar şi ce poate duce la dureri mai mari ca viaţa în umbra răutăţi profane? Cuvântul, de când şi-a marcat existenţa, a ars umanul dând dureri fără margini, a secat teluricul şi s-a întins roditor spre înaltul cerului, coborând cu savoare spre nimicirea entităţii om. Cuvântul este rodul ideilor noastre şi unul dintre cele mai puternice fermentări de distrugere a semenului, cu dureri de neînchipuit.

Unii dintre noi îl folosesc pentru mângâierea inimilor bolnave, a alinării durerilor fizice sau sentimentale, alţii îl au ca sprijin în a-şi declina favoruri sau dorinţe pierdute. Cuvântul este instrumentul sensibilizării, al curtoaziei dar şi al distrugerii maxime a omului, când este exprimat de o minte secată de vârtejul întunecat al secetei de iubire, cuprinsă de furia neîmplinirilor lui şi invers proporţional cu ceea ce gândim. Este regresiv pentru că într-un fel se rosteşte şi într-un alt fel se discern simţirile pornite din străfundul interiorului nostru.

Cuvântul împlineşte senzaţii de bine sau rău, străpunge adâncurile neştiute ale sufletului umed de lacrimi sau zâmbitor de radiaţii venite din semnul existenţial al semenului. Cuvântul muşcă sau sărută pătimaş obrazul celui căzut în vraja deochiului care se lasă purtat, cu picioarele goale, pe pietrele încinse ale drumului vieţii. Îngenuncheat, vlăguit şi hăituit de faptul că niciunul, dintre cei prezenţi, nu a înţeles rostul cuvântului său, robul rostirii elevate geme înroşind cu sângele scrierilor sale slovele, din care picură neîncetat sacra substanţă a vieţii cărţilor lui. Le strânge la piept şi le udă cu lacrimi cerându-le profanilor înţelegerea cuvenită a mersului ideii ca umbră deusiană nevăzută pe pământ. El este cel care rosteşte un cuvânt din care se rup două constituente sacre ale vizionarului corupt de legea minunii conceptului. Se înalţă vizionarul, ridicându-se cu greu din mijlocul zombian al celor care devorează cuvinte fără idei şi mestecă ducându-şi pe picioare cimitirele trupurilor lor.

Într-o zi mărginită a unui semen de-al meu l-am întrebat dacă valoarea are limite? Dacă poate să îşi măsoare starea de sine când gândurile îi pornesc spre una dintre business-urile sale şi dacă îl doare mâna când cineva îl loveşte peste ea? S-a uitat lung la mine, a clătinat din cap şi mi-a spus doar atât: limitele la mine se măsoară în bani, iar banii sunt valoarea cu care măsor importanţa celui cu care vorbesc. Tu ai banii?... s-a întors, mi-a făcut un semn de lehamite cu mâna şi, fără să se mai uite la mine, a spus: voi literaţii, ai să mori cu ideile agăţat de lună… Am zâmbit, i-am urmărit mersul săltat cu care se depărta grăbit de mine şi mi-am simţit ochii umezi. Aerul rece al suflării lui îmi făcuse ca ochii mei să lăcrimeze pentru că eu simţeam, iar el nu.  

Am revenit în lumea mea, la masa-mi de lucru, plină de înscrisuri şi de cărţi ale celor care au fost şi a celor de astăzi, care au suferit zâmbind, la fel ca şi mine, schismelor profane ale unor semeni de-ai mei. Deschid o carte, îmi aşez tacticos ochelarii, citesc rânduri şi pagini, o închid, deschid o alta, citesc şi din ea, meditez asupra unor sintagme, compar idei şi mă simt uşurat că în acest spaţiu sunt eu. Mă apuc şi scriu. Scrisul este alinarea literatului, stăpân deplin peste tot ceea ce aşterne peste pagina albă ce îl face nemuritor  El alege personajele, le distribuie şi le dă posibilitatea să se exprime şi să se manifeste. Le caută îmbrăcămintea, trăsăturile feţei şi le face să concorde timpului pe care tot el îl alege ca reprezentativ dorinţei sale de viaţă.

Romanul se naşte din dorinţă, o dorinţă acută a frământărilor interioare ale scriitorului, o introvertire mascată, neînţeleasă de lumea profană. Când doi romancieri se întâlnesc, de fapt, nu sunt doi oameni, ci două entităţi majore ale timpului joc, ale creaţiunii telurice, două malaxoare în care destinele corelează cu maximum de randament fiinţa nefiindă, existenţa ireală a tipului om. Romancierul se naşte odată cu geneza creaţiei sale şi o dezvăluie când aceasta ajunge la maturitatea deplină a facerilor, când din ea se înalţă mesaje energetice ale căutărilor profane, în adâncul necunoscut al tainelor. El, de fapt, creează pentru a fi înţeles însă mulţi se apleacă spre lucrarea lui, vorbesc, nu destăinuie nimic şi pleacă vorovind.

Romanul se culege din sufletele călătoare, din timp, cu măsură, iar acţiunea lui se aşează la dospit vreme îndelungată. Personajele din zilele noastre trebuie să fie legate cât mai mult de viaţa tumultuoasă şi schimbătoare a lumii, să fie singure şi introvertite, pentru a fi uşor manipulate, să nu aibă cultură, ci doar dorinţa de a şti ce să facă în fiecare zi pentru a mai putea trăi. Locul de muncă, dacă există, să fie singurul mijloc de legătură între semeni, rupţi de adevăr şi de familie. Unde este celula familială e şi gândire, şi cerinţe mai mari şi, atunci, creierul trebuie să producă şi să constate cine e devină de viaţa lor amară şi de bolile care le sapă şi zdruncină existenţa. Constatând, profanul abia atunci se uneşte cu un altul, vorbeşte şi, când nu mai poate se răzvrăteşte…împotriva cui? Râsul izbucneşte din toată puterea înţelepciunii scriitorului şi scrie. Degeaba. Profanul nu înţelege că legile sunt făcute de oameni să fie încălcate de cei care au puterea. Scriitorul iar râde iar profanul nu înţelege de ce mojicii, cu bani şutiţi din buzunarele lor, nu respectă legea. Să fie o greşeală a firii? Să fie o lipsă de înţelegere că toţi aceia care au avut norocul şi şiretenia de a lua cu japca din avuţia…aşa-zisa…colectivă, se cred altcineva decât ceea ce sunt?

Timpul scriitorului suspină cu lacrimile picăturilor de ploaie, care, din senin, au început să cadă pe trotuarul prăfuit şi bacterizat. Dumnezeu mai spală din tot ceea ce creaţia lui lasă vizibil să i se scurgă din existenţa murdară şi plină, foarte plină de păcate. În timpul acesta, tăcut şi şovăitor, scriitorul nu mai are clipele de răgaz, pentru a-şi nota în jurnale momente principale de viaţă. Nici puterea de a mai fi subiectiv în creaţia sa pentru că, semenul care îi trece în fiecare secundă prin faţă, este mult mai real decât aparenţa de a fi introvertit. A cunoaşte omul personajului, pe care romancierul şi-l doreşte în acţiunea scrierii sale, este începutul a ceea ce ar putea fi numit perfecţiune însă a-i lumina, cu lumina divină, simţămintele şi dorinţele eroului cărţii prin mâna guvernată de creier şi străfulgerată de puterea deusiană am putea defini împlinirea perfecţiunii. Creaţia superrealistă, pe care noul romancier al secolului al XXI-lea o doreşte, este un joc al mutărilor de destine, murdar şi ineficient pentru un intelectual, care se pierde într-o lume viciată, nu lipsit de inteligenţă, de şcoală ascunsă a iniţierii, chiar dacă se lasă purtat şi zbenguit în lumea profană, care îl doreşte pentru ideile şi sclipirile minţii perpetue spre gândiri înalte, satisfăcându-le plăcerea. Profanul rumegă materia ce îi cancerizează interiorul şi îi urâţeşte tot ceea ce puterea minţii observă la el, fizicul i se sfârşeşte şi moartea latentă îi sugrumă zilele; odată mort profanul devine anonim. Literatul tresaltă şi se mişcă odată cu ideile ce îl chinuiesc, purtând în labirintul elevat al imaginaţiei portretele pătate ale lumii înconjurătoare. Aceste imagini îl obosesc şi îl supun la munca obositoare de sortare de destine, de caractere, de real zăcut în mantia grea a timpului sau de plăsmuiri umbroase ale firilor corpurilor lor energetice. În mai toate întâlnirile sesiunilor ştiinţifice sau a reuniunilor, să zicem amicale, internaţionale ale scriitorilor, romanul românesc şi, mai toată scrierea noastră este trecută cu vederea, numiţi fiind de către acei internaţionali copiatori, un fel de inspiratori, negându-se originalitatea lucrărilor noastre. Se vorbeşte în continuu de multiculturalitate însă toţi aceştia slăvesc, nu europenizarea, ci naţionalizarea culturilor altora cu culturile lor. E drept, se cere, în acest secol ridicol de fapte şi vicii, o deschidere şi întrepătrundere mai mult a răului decât a binelui, o sexoerologie singulară a entităţii om, fără coloană de susţinere, într-o lipsă totală de afecţiune familială, simpli producători de embrioni, ei iar ele purtătoare de viitoare greşeli genetice. Dintr-o astfel de teorie romancierul nou a zămislit romanul superrealist. A văzut că nimic nu este important în timpul acesta îndrituit decât mascarada, atunci a apărut durerea sentimentală a literatului şi compătimirea dureroasă a profanului. Două dureri, fizică şi sentimentală au început să mişte din temelii intelectualitatea adevărată şi să se întrebe dacă se mai poate continua cu lipsa de durere. Au observat regresivitatea cuvântului martor la aberaţiile vorbirii şi au început să stopeze schimonosirea termenilor, care continuă să se întindă rugători în plan vizual şi auditiv, de către pseudointelectualii profani, legaţi la ochi de mâna balanţei justiţiare pentru a nu vedea şi nu auzi gemetele puternice ale umbrelor nopţilor în care trăiesc, urmăriţi de jale şi dezgust.

Din aceste umbre tenebroase se aleg personajele dureroase ale vieţii noastre de astăzi, multe şi greu definite. În casele lor se simte mirosul infernului, al oaselor putrezite înainte de vreme ale celor cărora minţile lor bolnave i-au condamnat la torturi de viaţă mojică şi, nu uitaţi…sunt semeni de-ai lor. Aceste putreziciuni cu bani şi conace sunt umbre ale romanului nou, ale vremurilor pe care suntem nevoiţi să le trăim ca răbdători şi aşteptători ai ultimului ceas.

Conceptul de suprarealism iniţiat de André Breton (1896-1966) suferă modificări majore în arta pe care superrealismul, dejucat ca mod de reprezentare a prezentului, ca fapt istoric, îl dă ca posibilitate de redeschidere a unui cult faţă de realul înţelept al trăirilor, al unei lupte continue faţă de nedreptate dar şi de afirmare şi reconsiderare a intelectualului adevărat. Scriitorul superrealist caută să modifice întregul comportament al societăţii faţă viaţă, de cultură, de cuvântul nobil care sugerează, neindicând locul profan al identificării. Romanul se întinde pe pagini şi înfiripă momente ale trăirilor neîncetate ale oamenilor adevăraţi înălţaţi de către semeni pe trepte superrealiste de viaţă. Peste noapte, fără remuşcări psihosociale, profanul ajunge licenţiat, masterat şi, de ce nu, doctor în ştiinţe, un super real al bunăvoinţei celor din jur însă nu un intelectual. Rămâne un obscur cu toate diplomele lui reale, pătate de rugina minţii, care îi împrăştie praful înecăcios al delirului neputinţei şi a desconsiderării adevăratei valori a diplomei. Trăim într-o lume reală pe care o împărţim adesea în nevoiţi şi nevoiaşi. Dacă ar fi să definim aceste două concepte superrealismul le-ar diseca coordonatele înţelesului pur cooptând nevoiţii pentru durerea fizică iar nevoiaşii pentru durerea sentimentală, scriitorului rămânându-i dorul existenţial. Superrealismul nu se ataşează doctrinelor, le acceptă atâta timp cât trebuinţele lor se rezolvă în timp, după care urmează isteria căutării altor idei care să le satisfacă intenţiile libere de majoritate. Primul deceniu al secolului douăzeci şi unu a fost şi va mai rămâne şi în continuare un timp istoric al omului singur. Romancierul nu se izolează de etnia om decât atunci când creează. La jumătatea celui de-al treilea deceniu al secolului XX, iniţiatorul suprarealismului, André Breton, spunea că este credinţa în realitatea superioară a unor forme de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii. Foarte adevărat însă superrealismul, pe care îl disec în acest eseu, este un bluf al vizualizării a ceea ce se poate întâmpla, o erecţie a minţilor străfulgerate de inconştienţă conştientă a îngâmfării, a distrugerii valorii printr-o manifestare reală, sfidarea, parafrazându-l aici pe Salvador Dalí (1904-1989), care spunea: Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia. Eu, în schimb - nu sunt nebun.

Superrealismul pizmuieşte înţelesul cuvintelor, le întoarce şi le joacă în roluri, le agaţă în gurile strâmbe ale personajelor, care, în fapt, nici nu ştiu dacă ei înşişi le folosesc. Tonul perfect al muzicii dansului frenetic dă umbrele ce tresaltă nebune pe paginile înscrisurilor romancierului. Totul pare a fi normal însă de normalitatea acesteia singurul conştient este scriitorul. El este cel care gândeşte şi se luptă în tăcere cu acţiunile personajelor, le dă frâu liber şi le lasă să se destăinuie câteodată mizerabil, în faţa cititorului, prea mult realism pentru durerile multora înăbuşite în paginile unei cărţi: Eminenţii noştri bărbaţi, cu studii în ţările ce aveau în stare de cristal matur configuraţiile spirituale care la noi erau vagi ori inexistente, au creat şi pentru uzul românesc metafizicile de întemeiere care să ne facă sincroni.[1]

Scriitorii supermoderni, sau dacă ar fi să-i definim printr-un curent literar superrealişti, dislocă trăirea de faptul în sine al normalităţii reflectând distanţa pe care omul contemporan lui este rupt, în fapt, de realitate. Personajul trăieşte într-o viaţă imaginară, dureroasă şi inimaginabil de vulcanică. Barierele, care i se interpun dorinţei lui, sunt de netrecut şi, de aceea, devine un neînţeles refugiat într-o lume vulgară, reală animalităţii. Eroii superrealişi nu au credinţă în vreo existenţă exterioară existenţei lor şi mult mai puternic energetică, entităţile superioare deusiene; pentru el gestul prezent este definit prin personalitate, uzează de tot ce este vulgar pentru a-şi masca incapacitatea de a se defini. Este un copiator al moravurilor uşoare, al viciilor şi al excitaţiilor majore care îl rup de obiectul existenţei şi importanţei lui, un manipulat, un introvertit al răului, un nimic considerat de cei din jur pentru că şi el însuşi, la rândul lui îi consideră la fel. Să-i spunem un dezavantajat al acestei vieţii din urma căreia rămâne părerea de rău că există.

În scrierea superrealistă vom urmări un conflict psihologic nerezolvat al personajului, o umbră a tăcerii schingiuite şi lăsate perpetuu libertinismului. Nu o psihanaliză ca în romanul modern, în care autenticitatea era esenţa noului şi prin care se conferea o originalitate profundă, o vitalitate suferindă pe faţă: Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic, mărturisea la un moment dat scriitorul Camil Petrescu (1894-1957). Creaţia literară modern-realistă a începutului de secol XIX a apus odată cu marile schimbări care au avut loc după anul 1989, în întreaga lume europeană. Liniile sincronizării s-au intersectat scurcircuitând relativismul, care reieşea din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiaşi obiect, aceluiaşi concept, aceleiaşi norme morale. Intelectualul dispare ca personaj adjudecat de licenţiaţii viciaţi. Romanul superrealist este o dictare liberă a imaginaţiei, a tot ceea ce ochiul a văzut şi observă, întâmplările succedându-se una după alta, trăite sau nu de romancier, scrise fără menajamente literare într-o regresivitate vizibilă a cuvântului în dialog sau chiar în descrierea acţiunii. În superrealism ochiul este cel care defineşte imaginaţia în imaginarul scriitorului, stabilind formele şi normele de lucru.