PROFESORUL - PRINCIPALUL AGENT EDUCAŢIONAL
ÎN REALIZAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE CALITATE
Profesor Constantinescu Rozica
Liceul Tehnologic Economic ”Elina Matei Basarab” Rm. Sărat
Motto: A fi împreună este un început. A rămâne împreună este un progres. A lucra împreună este un succes!
Metodele active pentru a învăţa
Când recitim un text, subliniem ideile sau copiem informaţiile, facem de fapt o treabă foarte uşoară. Practic, ne rezumăm să luăm contactul cu informaţia, să ne obişnuim cu ea şi să o recunoaştem. Din cauză că nu necesită un efort psihic susţinut, aceste metode sunt mai plăcute şi mai căutate de elevi (în plus, cât timp reciteşti, mintea îţi poate zbura în voie la lucrurile care chiar te interesează).
Precum intuieşti deja, metodele eficiente sunt de fapt opusul celor facile: solicită mai mult efort psihic şi mai multă implicare din partea ta. Sparg iluzia învăţării şi te fac să-ţi vezi lacunele în cunoaştere. Nu-i dau voie minţii să fugă, ci îţi solicită concentrare deplină.
Cele mai eficiente metode de învăţare sunt cele care se bazează pe testarea informaţiilor reţinute. După ce citeşti un text scrie din memorie ce ai reţinut şi apoi verifică cu textul iniţial în faţă. Astfel, vei observa ce ai înţeles, ce nu ai înţeles de fapt şi ce idei ai uitat. Reciteşte textul, punând accentul pe părţile pe care nu le-ai înţeles, şi apoi testează-te iar. Fă asta până când poţi explica cu cuvintele tale toate ideile din text.
Precum vezi, această metodă nu are în sine nimic special, ci este chiar veche şi banală. Însă asta nu înseamnă că nu e extraordinar de eficientă! Ea (şi variantele ei) te obligă să te implici activ în actul de a învăţa şi nu te lasă să o iei pe scurtăturile care creează doar o iluzie a învăţării.
Iată câteva variante ale acestei metode:
• Să explici materialul cuiva care să fie suficient de curios ca să iscodească dacă ai înţeles bine.
• Să îţi faci bileţele cu subiecte posibile din materia de învăţat şi apoi să extragi aleatoriu biletele şi să spui ce ştii despre fiecare subiect.
• Pentru definiţii sau date exacte să îţi faci bileţele cu 2 părţi: pe o parte scrii cuvântul care trebuie definit şi pe cealaltă parte scrii definiţia corectă. Extragi cuvântul, spui din minte definiţia şi apoi întorci bileţelul pe partea cealaltă, ca să verifici dacă ai spus bine.
• Explică cu cuvintele tale de ce unele informații sunt adevărate. Astfel, faci mai ușor legătura între ceea ce știi deja și noile informații.
• Fă analogii între informaţiile nou învăţate şi cele pe care le ştii, din alte domenii. Cu ce seamănă lucrul despre care trebuie să înveţi? La ce te duce cu gândul această informaţie?
• Dă exemple de situaţii în care îţi este de folos să ştii informaţiile noi. Când şi cum te poate ajuta să ştii aceste lucruri? Ce poţi face cu informaţia nou aflată?
Fă analogii între informaţiile nou învăţate şi cele pe care le ştii, din alte domenii. Cu ce seamănă lucrul despre care trebuie să înveţi? La ce te duce cu gândul această informaţie?
Dă exemple de situaţii în care îţi este de folos să ştii informaţiile noi. Când şi cum te poate ajuta să ştii aceste lucruri? Ce poţi face cu informaţia nou aflată? Fă analogii între informaţiile nou învăţate şi cele pe care le ştii, din alte domenii. Cu ce seamănă lucrul despre care trebuie să înveţi? La ce te duce cu gândul această informaţie?
De exemplu, E. Stan (2004), menţionează că unii (profesori) se angajează meticulos în predarea lecţiei..., altora le lipseşte spiritul organizatoric, dar vrăjesc clasa prin entuziasmul cu care predau. Altora le lipsesc aceste calităţi, dar sunt sensibili la nevoile copiilor şi capabili să le câştige încrederea. Adică se poate afirma că un anumit profesor poate avea o atitudine prietenoasă faţă de elevi sau dimpotrivă, una glaciară, de indiferenţă; se poate manifesta calm, echilibrat şi cu blândeţe faţă de ei sau dimpotrivă – exploziv, necontrolat şi agresiv.
Se afirmă că profesorii eficienţi trebuie să fie (Bergin, 1987): prietenoşi, veseli, înţelegători, sociabili, să întreţină relaţii personale bune. După Ausubel D. Robinson F. (1981), profesorii trebuie să fie: plini de viaţă, stimulatori, inventivi şi entuziaşti faţă de materia pe care o predau. Concomitent se menţionează şi faptul că profesorii dispun şi de resurse de putere care le permit a se impune în clasa de elevi, care se consideră un abuz. Profesorul trebuie să-i ajute pe elevi în preluarea următoarelor valori: toleranţa şi libertatea, importanţa creativităţii, emoţiilor şi intuiţiei (Stan, 2004).
Unele caracteristici ale profesorilor competenţi: Profesorii competenţi sunt devotaţi elevilor şi învăţării realizate de aceştia: îi tratează în mod echitabil, înţeleg modul în care elevii se dezvoltă şi învaţă. Profesorii competenţi cunosc disciplinele pe care le predau şi modalitatea de predare, dezvoltă capacităţi analitice şi critice cu privire la cunoştinţele predate.
Profesorii competenţi sunt responsabili, toleranţi, onești, respect faţă de diversitate;adaptează procesul de predare la noile cerinţe.
Profesorii competenţi sunt membrii ai unor comunităţi care învaţă, contribuie la eficacitatea şi eficienţa şcolii, cunosc resursele comunităţii care pot fi contactate pentru a acţiona în beneficiul elevilor, colaborează efectiv şi creativ cu părinţii.
„O educaţie viabilă nu poate fi decât o educaţie integrală a omului.” - Rene Daumal
O paradigmă educaţională trebuie gândită obligatoriu în corelaţie cu paradigma culturală în contextul căreia se construieşte. Prin urmare, orice demers de reflecţie asupra educaţiei, ca proces, trebuie să fie coerent (în strictă relaţie de interdependenţă) cu trăsăturile paradigmei culturale respective. Considerăm că un demers de sine stătător asupra educaţiei (independent în raport cu contextul cultural mai larg căreia aceasta i se înscrie) este irelevant, aleatoriu, nociv şi fără eficienţă reală.
Paradigma culturală din perspectiva căreia este construită viziunea asupra educaţiei, în studiul de faţă, este aceea a cosmodernităţii (transdisciplinarităţii). Cele ce urmează reprezintă doar o schiţă, liniile de forţă care ar trebui să configureze un nou (alt) mod de a gândi educaţia.
Înţeleasă la modul cel mai general, educaţia (faptul de a educa) este una dintre formele acţiunii sociale. Dar dacă a acţiona la modul veritabil înseamnă, de fapt, a crea, atunci acţiunea în plan educativ trebuie să fie şi ea o creaţie. A educa înseamnă nu a forma, ci a crea oameni. Educaţia integrală este educaţia prin care se creează oameni deplini.
Am putea spune atunci, ţinând cont de schema de mai sus, că învăţarea transdiciplinară (ca miez al procesului educaţional) presupune: a învăţa să fii, a învăţa să cunoşti, a învăţa să faci (fiecare raportate le cele trei niveluri de existenţă: individuală, socială şi cosmică) şi trans-relaţia dintre ele, care reprezintă de fapt terţul inclus (elementul care dă sens şi valoare existenţei, cunoaşterii şi făptuirii). A învăţa să fii - „Ştim cum să existăm, dar cum învăţăm să fim?” Numai cel care a învăţat să fie, poate fi cu adevărat şi împreună cu ceilalţi. Căci normele sociale care stau la baza bunei convieţuiri trebuie admise din interior (acceptate ca norme interioare) şi nu suportate sub formă de constrângeri dinafară. A trăi împreună cu nu înseamnă simpla tolerare a celuilalt, ci „a te recunoaşte pe tine însuţi în chipul celuilalt” (B.N., 1999, p.158). Dar această recunoaştere înseamnă, de fapt, recunoaşterea în fiinţa interioară a celuilalt, a nucleului său.
A învăţa să cunoşti - înseamnă, de fapt, a învăţa o cale de acces inteligentă la cunoştinţele epocii noastre. Scopul cunoaşterii nu este nici pe departe asimilarea unei mase enorme de cunoştinţe ştiinţifice. Imaginea calculatorului care să ştie foarte multe dar nu înţelege nimic.
A învăţa să cunoşti însemnă a învăţa să înţelegi.
– Capacitatea de a stabili punţi între diferitele cunoştinţe, între cunoştinţe şi semnificaţiile lor în viaţa de zi cu zi, între cunoştinţe, semnificaţiile lor şi posibilităţile noastre interioare.
Înţelegerea leagă astfel pe a şti, de a fi şi de a face. A şti nu rămâne astfel ştiinţă goală, ci este o cunoaştere care se exprimă totodată prin atitudine, comportament, acţiune şi comunicare (în plan social, dar şi cosmic).
A învăţa să faci înseamnă învăţarea creativităţii, în sensul definit mai sus. Învăţarea unei meserii nu trebuie să se rezume la specializarea excesivă (deşi ea trece în mod obligatoriu printr-o specializare): „în viitor, orice meserie ar trebui să fie un adevărat război de ţesut, o meserie care a r fi legată, în interiorul fiinţei umane, de firele ce o leagă de alte meserii. Nu e vorba, bineînţeles, de a dobândi mai multe meserii în acelaşi timp, ci de a construi în interiorul nostru un nucleu flexibil, care permite rapid accesul la o altă meserie
Concluzii:
1. Profesorul este principalul agent educaţional în realizarea învăţământului de calitate;
2. Profesorul actual este competent, însă mai puţin creativ;
3. Este necesar a lucra mai insistent privind modernizarea actului de predare/învăţare/evaluare (aplicarea metodelor activ – participative, diversificarea formelor de lucru cu elevii);
4. Rămâne a lucra şi la capitolul răbdare şi obiectivitate.
Profesorul de vis - Abilităţi de a preda interesant, obiectiv, un bun psiholog, politicos, modern, deştept.
BIBLIOGRAFIE
B.N., 1999 – Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, traducere de Horia Mihail Vasilescu, Iaşi, Ed. Polirom.
2002a – Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, traducere din limba franceză de Vasile Sporici, Iaşi, Ed. Polirom.
Ciolan, Lucian, Învăţarea integrată, fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Iaşi, Ed. Polirom, 2008.
Mândâcanu, V. Profesorul maestru, Pontos, Chişinău – 2009;
Nicola, I. Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti, EDP, 1996;
Stan, E. Pedagogie postmodernă. Iaşi: Institutul European, 2004.
Articole asemanatoare relatate:
|