PRINCIPIILE ÎNVĂŢĂRII INCLUZIVE PRIN COOPERARE

Prof. Popa Brînduşa-Georgiana

Liceul Tehnologic ”Mihai Busuioc” Pașcani

Educaţia incluzivă prevede schimbarea și adaptarea continuă a sistemului educaţional pentru a răspunde diversităţii copiilor și nevoilor ce decurg din aceasta, pentru a oferi educaţie de calitate tuturor în contexte integrate și medii de învăţare comună. Astfel, şcoala nu are doar o funcţie instructiv-educativă, ci, ea însăşi, este o formă de integrare socialăÎn acest context,  integrarea socială nu poate fi separată de integrarea şcolară şi nu se poate realiza doar după finalizarea procesului şcolarizării.

"Arta supremă a profesorului este de a trezi bucuria exprimării creatoare şi bucuria cunoaşterii"

Un profesor care se decide pentru aplicarea formală a lecţiilor de învăţare prin cooperare la nivelul unei clase incluzive trebuie să ia o serie de decizii. Integrarea lecţiilor de învaţare prin coopereare în structura activitaţilor desfaşurate la clasa incluzivă, alegerea conţinutului ce urmeaza a fi predat, prin utilizarea învăţării prin cooperare.

Pentru ca învăţarea prin cooperare să aibă o eficieanţă maximă trebuie să se desfăşoare într-un context general de coopereare şi suport reciproc. Încercarea de a aplica învaţarea prin cooperare într-o clasa în care izolarea, competiţia şi indiferenţa personală sunt considerate norme, are drept efect transmiterea unui mesaj contradictoriu elevelor, având un impact limitat asupra creării unei comunitaţi şcolare securizante şi incluzive. Pentru creearea unui asemenea tip de comunitate scolara este necesara formarea unor valori la nivelul clasei care sa puna accentul pe relatii si practici deschise, pe o comunicare totala cu privire la diferentele din cadrul clasei.

Un sistem educaţional incluziv recunoaşte dreptul tuturor copiilor de a fi educaţi împreună şi consideră că educaţia tuturor copiilor este la fel de important. Educaţia incluzivă a apărut ca răspuns la neajunsurile educaţiei integrate, care nu a reuşit să împiedice marginalizarea copiilor care prezentau diferenţe faţă de “norma” generală a populaţiei şcolare.
La Conferinţa Mondială “Educaţia pentru toţi; satisfacerea nevoilor de bază ale învăţării”, de la Jomtiem – Thailanda, 1990,  s-a elaborat o nouă strategie a educaţiei,   fundamentată pe paradigma “educaţia pentru toţi”, iar „educaţia incluzivă” a devenit parte integrantă a educaţiei pentru toţi. „Educaţia incluzivă”, ca sintagmă, apare prin 1990,  bazându-se pe principiul incluziunii care este mai cuprinzător decât cel al integrării.
„Incluziunea” se referă la faptul că oricine, indiferent de deficienţa sa sau de dificultăţile pe care le întâmpină în învăţare, trebuie tratat ca un membru al societăţii, iar diversele servicii speciale de care are nevoie, trebuie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi celelalte servicii puse la dispoziţia tuturor membrilor societăţii” (ap. Popovici D., 1999).
Astfel, incluziunea şi “educaţia incluzivă” pun accentul pe necesitatea ca sistemul educaţional şi şcolile/grădiniţele să se schimbe şi să se adapteze continuu pentru a răspunde diversităţii copiilor şi nevoilor ce decurg din acestea.

În Declaraţia de la Salamanca (1994) se stipulează: ”Principiul fundamental al şcolii incluzive este că toţi copiii trebuie să înveţe împreună , oricând acest lucru este posibil, indiferent de dificultăţile pe care aceştia le pot avea sau de diferenţele care pot exista între ei”.

Realizarea educaţiei incluzive presupune:

• existenţa şi aplicarea principiilor incluziunii: principiul drepturilor egale, principiul nondiscriminării, principiul egalizării şanselor în educaţie, principiul centrării pe copil, principiul intervenţiei timpurii, principiul educaţiei de bază pentru toţi copiii, principiul asiguării serviciilor de sprijin, principiul cooperării şi parteneriatului.
• punerea în aplicare a unei pedagogii incluzive, o pedagogie a diversităţii, care conţine în esenţa ei atributele de a fi: pedocentristă, progresistă,  personalizată, optimistă, socială, o pedagogie a iubirii.
• elaborarea unui curriculum “incluziv “, care să se definescă prin flexibilitate şi diversitate:  curriculum-ul  adaptat la nevoile copilului; diversitatea situaţiilor de învăţare şi a materialelor suportive;  metodologie didactică diversificată,  interactivă, adecvată stilurilor şi tipurilor de învăţare diferite ale elevilor; diversitate în evaluare: forme, metode, instrumente.
• crearea şi funcţionarea unui sistem de servicii de sprijin la toate nivelurile învăţământului: asistenţă psiho-pedagogică (psiholog, logoped), asistenţă socială, medicală, sprijin în învăţare (învăţător/profesor de sprijin).

Integrarea ca fenomen este fundamentată pe  ideea că relaţiile dintre indivizi sunt bazate pe o  recunoaştere a integrităţii lor, a valorilor şi drepturilor comune ce le posedă.
În viziunea actuală asupra integrării se exprimă relaţia fundamentală dintre mediul şcolar şi cel social. Astfel, şcoala nu are doar o funcţie instructiv-educativă, ci, ea însăşi, este o formă de integrare socială. În acest context,  integrarea socială nu poate fi separată de integrarea şcolară şi nu se poate realiza doar după finalizarea procesului şcolarizării. Integrarea se realizează treptat, pe măsura dezvoltării unui copil, a devenirii sale ca fiinţă umană, şcoala fiind din această perspectivă, un mediu şi un factor fundamental la vârsta copilăriei.  (Vrasmas, T., 2001).  Deci, integrarea nu poate fi doar o finalitate, ci un proces continuu de asimilare a individului în grupuri şi sisteme sociale din ce în ce mai largi,  prin adaptarea acestuia la condiţiile vieţii unei societăţi umane.

Bibliografie:

• Dumitrescu, Ioan - Adolescenţii-lumea lor spirituală şi activităţile educative – Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980;
• www.edu.ro