POTENŢAREA EMPATIEI. O ABORDARE SINERGOLOGICĂ

Prof. Eugen Bartic-Bogdan

Şcoala Onişcani, com. Filipeşti, jud. Bacău

Amiază de 23 mai, anul nu contează. La a cincea oră din program, după formalităţile preliminare care-şi fac reclamă în debutul oricărui proiect didactic, profesorul de matematică introduce cu abilitate studiată o nouă temă, actualizând în concordanţă cu uzanţele didacticii moderne câteva procedee de stimulare a energiilor latente în elevii pe care îi are în faţă, convins aproape sută la sută că le va revela un secret al universului. Aşa şi este. Rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare a stat la baza introducerii noţiunii de determinant iar germenii teoriei determinanţilor se găsesc în scrierile lui Leibnitz... În pragul hierofaniei elevii îi răspund neverosimil printr-o tăcere perfectă, cu o simfonie de gesturi nestudiate (adică sincere) lăsându-şi subconştientul în pielea goală în faţa cui o putea-o remarca. De cealaltă parte, aflat la poalele unui nefericit exerciţiu de decodificare, profesorul de matematică întrezăreşte nedumerit unităţi semnificative din clasicul căscat despre care experienţa - nu neapărat la catedră – îi face o scurtă dar precisă expunere, câteva sprijiniri ale capului cu mâinile transformate în proţap, scărpinături scurte în vârful monumentelor capilare aparţinând celor doi emo, la baza nasului, pe frunte, pe ceafă, la spate, jocuri de picioare, bălăngăneli cefalice, atingeri fugare ale anumitor organe ale căror denumiri vor fi trecute sub tăcere, în sfârşit clasa colcăie imperceptibil. Pe baza informaţiilor culese (numai) din studiul căscatului profesorul trage o concluzie nefastă despre interesul partenerilor săi în procesul educativ şi pe fondul unei prezenţe libertine a colegilor în instituţie le oferă curtenitor un intermezzo fotbalistic, lăsându-şi procesul de conştiinţă pe seama unui viciu de procedură. Nesperatul expedient goleşte rândurile cu câteva excepţii. Vreo cinci elevi care prezintă evident nişte probleme, se holbează contrariaţi şi aparent imobili în timp ce colegii lor deja şi-au înscris reciproc câte un gol. Procesul de conştiinţă se re-activează înţepător în forul intern al profesorului iar nelămurirea din ochii celor rămaşi substitue martorii, judecătorul, sentinţa şi pedeapsa.

Ce exprimă gesturile şi posturile oamenilor? Gestica femeilor (fetelor) este diferită de cea a bărbaţilor? Poţi ghici gândurile interlocutorilor tăi în funcţie de gesturile pe care le fac? (Turchet, Philippe – Sinergologia. De la limbajul trupului la arta de a citi gândurile celuilalt Ed. Polirom, Iaşi, 2005) Un fost actor, regizor şi director al unei companii de teatru, Philippe Turchet şi-a pus în minte să răspundă acestor întrebări, să studieze şi să tragă unele concluzii despre felul în care se manifestă cele două laturi ale fiinţei: cea brută, instinctivă şi cea educată, rafinată, ghidându-se după principiul foarte util de altfel din perspectiva educaţiei, conform căruia nu doar cuvintele ci şi corpul se ascultă. Ipoteza unei pervertiri a naturaleţei infantile, a sincerităţii urletelor bebeluşului şi a spontaneităţii acestuia de către etapele succesive ale educaţiei formale şi informale prin care corpul învaţă sau se vede nevoit să înveţe tactici de a (se) minţi astfel încât să devină eficient este din acest punct de vedere demnă de o atenţie sporită. Sinergologia, ştiinţa care permite decriptarea minţii umane prin intermediul limbajului corporal poate preveni ratarea unor astfel de ore de curs şi poate influenţa performanţa printr-o profilaxie ingenioasă încă din stadiul incipient al regresului afectiv al elevilor. Cu cât subiectul este mai apropiat prin vârstă de puritatea originală cu atât rezultatul filtrării sinergologice este mai uşor de acceptat chiar dacă unele concluzii pot deveni disponibile şi prin denunţarea gesturilor aruncate de către elev pe piaţa comunicaţională în mod voit pentru a transmite o anumită predispoziţie, pentru a contracara focalizarea magistrului asupra sinelui sau pentru a-şi confirma adeziunea (fundamentată sau nu) la problematica aflată pe ordinea de zi. Însă după cum statorniceşte dl. Turchet, dincolo de orice condiţionare, dorinţa ascunsă în inima fiecăruia lasă să transpară prin toţi porii ceea ce ne străduim cu atâta ingeniozitate să ascundem (sau să dezvăluim am adăuga noi) cu ajutorul cuvintelor şi gesturilor. Empatia trebuie fără doar şi poate să elimine sau măcar să limiteze glisarea care se crează involuntar între interes şi dezinteres, între concentrare şi distragere, între adeziune şi aversiune şi lista polarităţilor ar putea continua nestingherită mult timp dată fiind complexitatea emotivă a unei ore de curs. În sprijinul ei ar fi nimerită o întregire a mecanismelor de discernere a personalităţii elevului atât în cadrul circumstanţei cât şi diacronic şi luarea în seamă a instrumentelor sinergologiei sau ale grafologiei pentru a vedea dincolo de măşti, în ciuda faptului că uneori apetenţa pentru sondarea interlocutorului se poate dovedi nocivă (profesorul se poate încărca cu energia negativă a elevilor sau poate deveni ţinta vampirilor emoţionali care tentează reversul procesului).   

Corpul spune deci cu voce tare ceea ce spiritul gândeşte în şoaptă. Dar care sunt hieroglifele comportamentale asupra cărora trebuie să se aplece atenţia profesorului? Care sunt uşile pentru care sinergologia se declară o apreciabilă cheie? Care părţi ale corpului emit semnale pertinente? Am pomenit la începutul acestui comentariu expresia simfonie gestuală şi nu fără motiv pentru că toate organele de simţ precum şi membrele superioare sau inferioare, spatele, gâtul, fruntea sunt tot atâtea instrumente, sau puncte strategice de pe harta sentimentală a fiinţei. Corpul poartă în sine trei straturi de stări afective: sentiment, emoţie, pulsiune. Profesorul iniţiat în sinergologie decriptează aceste trei stări prin postură (amprenta corporală a sentimentelor), atitudine interioară (amprenta corporală a emoţiilor) şi micromişcare (amprenta corporală a pulsiunilor). Acestea din urmă îmbracă trei forme: microfixările (atitudini exprimate în absenţa mişcării), microatingerile şi micromâncărimile. Microfixările transmit concentrarea totală, situarea imuabilă pe un fir cognitiv la care profesorul se poate găsi într-o primă conjunctură – preferabilă - conectat ca sursă seductivă prin discurs sau într-o a doua (sic!) pur exterior, elevul fiind deja transpus într-un univers paralel, complet deconectat de la tensiunea actului educativ care este surprins într-o flagrantă stenahorie. Depăşirea momentului sau prezervarea lui fac obiectul exclusiv al iscusinţei şi al spontaneităţii cadrului didactic în exerciţiu. Microatingerile nu reprezintă decât simboluri stilizate ale plăcerii iar reperarea lor mărturiseşte starea de bine pe care profesorul o inoculează auditoriului semn clar că strategia abordată este una de succes sau care se îndreaptă vertiginos spre împlinirea obiectivului propus. În sfârşit, micromâncărimile sau furnicăturile subtile ce reclamă atenţie aproape inobservabil prin scărpinări fulgurante reprezintă după spusele aceluiaşi Philippe Turchet un răspuns senzorial la o vasodilataţie a muşchilor sau a părţilor corpului pe care am dori să le activăm şi pe care suntem obligaţi să le controlăm pentru ca emoţiile să nu se exprime prea violent sub impactul reacţiilor hormonale. Elevii acţionează subliminal cu ajutorul corpului în concordanţă cu felul în care ar face-o în absenţa restricţiilor unanim acceptate sub sceptrul bunului simţ. Ei pot aborda deci posturi semnificative, pot încuviinţa demersul conlocutorului sau îl pot amenda apelând la atingerea anumitor organe de simţ care se aprind asemeni unor becuri roşii de semnalizare şi din care, conform unghiului în care ne-am situat, cel educaţional, profesorul trebuie să tragă imediat concluzii şi să acţioneze.