Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768

Postmodernismul repere teoretice
Duminică, 08 Mai 2011 16:35

POSTMODERNISMUL – REPERE TEORETICE

 

Prof. Nedea Ramona

Colegiul Tehnic Buzău

 

 

Articolul de faţă îşi propune să prezinte câteva repere teoretice legate de postmodernism, termenul cel mai controversat dintre toate. Sunt prezentate, succint, unele dintre cele mai importante contribuţii teoretice ale unor teoreticieni ca Ihab Hassan, Matei Călinescu, Douwe Fokema, Brian McHale etc. Ca şi unele dintre trăsăturile specifice acestui concept.

Cuvinte cheie: postmodernism, modernism, simulacru, imanenţa, reduplicare, multiplicare

 

 

            ”Supramodernitate”, ”modernitate târzie”, ”sfârşitul modernităţii”, ”transitional thinking” sau ”transitional state”, ”timpuri hipermoderne”, sau ”postmodernitate”, termenul cel mai controversat dintre toate: atâţia termeni care, la sfârşitul secolului al XX-lea, caută să surprindă şi să circumscrie într-un cadru coerent schimbările care intervin în gândirea occidentală şi în raporturile individului cu sine, cu celălalt şi cu lumea. Între ”neîncredere faţă de metapovestiri”, individualism şi pluralism; între „admiraţia tehnicistă şi amestecul cultural”, ghilimelele se multiplică şi desenează trăsăturile unui timp deschis, strălucitor şi tulbure în acelaşi timp, ”straniu”.

            Înainte de al Doilea Război Mondial termenul ”postmodernism” este folosit sporadic. La începutul anilor 1960, este recuperat în Statele Unite, unde, iniţial, desemnează un nou val în arhitectură. Abia la sfârşitul secolului al XX-lea el cunoaşte un avânt remarcabil pe ambele coaste ale Atlanticului. În febra altor post- ( post - structuralisme, post - industrialisme, post – capitalisme, etc.), el mobilizează energii care vin din toate câmpurile lui a şti, vizând definirea schimbărilor intervenite în epistema modernă. Pentru sociologi (Daniel Bell, Gilles Lipovetsky, Michel Maffesoli), filozofi (Jurgen Habermas, Jean – Francois Lyotard, Gianni Vattimo), pentru criticii de artă (Douglas Davies, Guy Scarpetta) sau pentru criticii şi istoricii arhitecturii (Charles Jencks), termenul desemnează

At once a historical category and a systematic or ideal concept. A user may choose to focus on one or the other of these two semantic dimensions, depending on what he wants to do whit the term. But the apparent abscence of one of the two axes of maning does not entail the cancellation of its fonction: the hidden element continues to play its role in difining the ” field of tension” within which the term reorders, shapes, and structures the semantic materials to which it is applied.

            Propunerile lui Matei Călinescu  ating o problemă centrală în dezbaterea referitoare la postmodernism. Este vorba de deschiderea sa istorică şi de raporturile sale cu modernitatea. Prefixul post ar însemna după sau dincolo de modernitate? Vrea să însemne continuare, depăşire, ruptură a modernului? Postmodernitatea desemnează cu adevărat o epocă istorică separată? Sau nu este decât o ”modă”,  una în plus, care nu ar face decât să repete o mişcare esenţial modernă?

            Răspunsurile contradictorii şi dezbaterile în jurul acestor întrebări sunt nenumărate. Totodată, dincolo de ”divergenţe,  există un argument comun: existenţa unei practici artistice postmoderne nu este niciodată pusă la îndoială. Nu este foarte important vagul care pluteşte în jurul acestei noţiuni de postmodernitate; se distinge totuşi specificitatea unei astfel de practici ”.

            În eclectismul şi eterogenitatea lor, practicile sociale şi culturale de la sfârşitul mileniului par susţinute de o idee dominatoare: ”neîncrederea în ceea ce priveşte metapovestirile”. Acestea ultime se definesc ca fiind mari discursuri de legitimare asupra cărora se opreşte ştiinţa noastră istorică, ştiinţifică şi filozofică: dialectica spiritului, hermeneutica sensului, emanciparea subiectului etc. Originea lor se găseşte în filozofia Luminilor şi în Revoluţia franceză de la 1789. Ele sunt implicite şi ideologice, ancorate în subconştientul colectiv şi cu atât mai active în constituirea subiectului cu cât îi garantează coerenţa.

            La sfârşitul mileniului, umanitatea apare ca dezamăgită, dezabuzată. Emoţiile şi limbajul sunt uzate, în timp ce energiile şi speranţele sunt consumate. Totul a fost spus si totul a fost deja trăit. Originalitatea şi-a pierdut puterea provocatoare şi avangarda şi-a pierdut puterea, după ce a experimentat blancul şi tăcerea ca ultime avataruri ale rupturii şi negării. Nu mai rămâne decât straniul derizoriu al unei lumi în care totul este permis:

Dacă ar fi să caracterizez starea actuală a lucrurilor, aş spune că este aceea de după orgie. Orgia este momentul exploziv al modernităţii, cel al eliberării în toate domeniile. Astăzi, totul este eliberat, jocurile sunt făcute şi noi toţi ne regăsim în faţa întrebării cruciale: Ce facem după orgie?.

            Influenţat de dezvoltarea fără precedent a tehnicii şi a mass media, realul se transformă în hiperreal şi se risipeşte în simulacre şi simulări. Imaginile proliferează şi participă la desubstanţializarea lumii şi a individului. Milan Kundera vorbeşte chiar de o ”transformare progresivă, generală şi planetară a ideologiei în imagologie”. Aceasta mărturiseşte despre ”un timp oprit care nu este decât succesiunea sterilă, repetarea fetişistă a fantasmagoriei comerciale, întoarcerea lui << mereu acelaşi>>”. Ea corespunde, în ochii lui Fredric Jameson, la decăderea profunzimii ca şi categorie estetică şi ontologică şi aparenţei. Aceasta ultimă pune dinainte un model de subiect care nu mai este subiectul alienat modern, care mai are legături cu lumea exterioară, ci un subiect fragmentat şi gol de ”any kind of feeling”. În sfârşit, ”imagologia” rezonează cu o imaginaţie creativă care, la întâlnirea cu paradigmele premoderne şi moderne, nu mai reflectă nici lumina unei origini transcendentale, nici o lumină interioară, ci se oglindeşte narcisistic şi parodic (în) ea însăşi.

            În aceste condiţii, individul rătăceşte într-o lume de semne goale, dominată de non-locuri. Este vorba de spaţii non identitare, non relaţionale şi non istorice, care nu mai integrează locurile vechi. În stânsă legătură cu logica simulacrelor şi imaginilor, figurează importanţa decorului, a kitsch-ului. Idealurile şi Valorile nu pot decât să decadă. Structurile tradiţionale de sens şi discursurile ideologice devin obiecte ale consumului de masă, supuse hazardului modei, în timp ce  ele au funcţionat mereu conform logicii transcendenţei şi perenităţii şi în cultul sacrificiului şi devotamentului”. Ceea ce contează este căutarea ego-ului şi a interesului propriu, ”extazul eliberării << personale>>, obsesia corpului şi a sexului:”. În consecinţă, lumea postmodernă apare ca lipsită de substanţă şi deziluzionată. Aceasta înglobează destabilizarea eului şi sentimentul unei insecurităţi permanente. Scăpând de logica avansării lineare spre un viitor în mod necesar mai bun, umanitatea atomizată se afundă într-un prezent amnezic şi imaterial. Hic şi nunc reprezintă valoarea unică. Narcis devine figura tutelară a timpurilor noastre, simbolul trecerii de la individualismul ”limitat” la individualismul ”total”.

            În 1967, scriitorul american John Barth publică un eseu consacrat literaturii postmoderne, intitulat The Literature of Exhaustion unde constată epuizarea anumitor norme şi posibilităţi. În viziunea sa, fenomenul nu comportă nimic special; arta şi formele sale se înscriu în istorie şi, în imaginea oricărui organism viu, subiectele sale se înscriu în schimbare. Barth proclamă, nici mai mult nici mai puţin, decât epuizarea literaturii şi, mai ales, a romanului. Totul fiind deja făcut şi spus, scriitorilor contemporani nu le-ar mai rămâne decât să recicleze formele trecutului. În consecinţă, scriitura postmodernă ar apărea ca decadentă şi de un interes simptomatic minor.

            Treisprezece ani mai târziu, Barth revine şi îşi precizează poziţia într-un alt eseu intitulat The Literature of Replenishment, unde afirmă că precedenta sa intervenţie nu susţinea epuizarea limbajului şi a literaturii postmoderne, ci a esteticii moderne. În acest context al reînnoirii, postmodernul ar descrie o tendinţă pe care o împărtăşesc mai mult sau mai puţin, numeroşi scriitori occidentali din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi care vizează realizarea, într-o manieră individuală, nu a următoarei şi, implicit a celei mai bune faze a modernismului, ci a celei mai bune forme de după modernism.

            Între epuizare şi reînnoire, între ruptură şi continuare, literatura postmodernă, şi, mai ales, romanul, îşi asumă o etică, o estetică şi o epistemologie proprii.

            Criticul american de origine egipteană, Ihab Hassan, are o contribuţie importantă în identificarea parametrilor postmodernismului literar. Printre aceştia, el enumeră: indeterminarea, ruptura, ambiguitatea, fragmentarea, contestarea canoanelor, polifonia, autoreflexivitatea, insistenţa asupra ” unpresentable” şi asupra ” unrepresentable”, ironia, jocul, dialogismul, hibridarea genurilor, registrelor şi discursurilor, carnavalizarea, performanţa şi imanenţa.

            Tot Ihab Hassan este primul care alcătuieşte un inventar canonic al procedeelor textuale, al reţelelor semnificante şi al strategiilor hermeneutice, distingând între ”modernism” şi ”postmodernism”.

            După Douwe Fokkema, ”modernismul” și ”postmodernismul” sunt clar separate printr-o viziune distinctă asupra lumii. Scriitorul modern muncește să construiască modele coerente și ierarhice ale realității. La rândul său, scriitorul postmodern critică și parodiază pozițiile moderne. El se forțează să disloce realitatea, să  rupă continuitatea cu aceasta. El avansează o viziune asupra lumii care se sprijină pe principiul non ierarhiei sau al non selecției și pe ”a polemics against Modernism”.

            Douwe Fokkema interoghează trăsăturile semantice și sintactice care individualizează textele postmoderne în raport cu cele moderne. Reperul textual și diferențierile asupra cărora se deschide nu sunt lipsite de interes. În planul lexemelor, criticul olandez consideră că termeni ca ”oglindă”, ” labirint”, ”călătorie” (fără destinație), ”enciclopedie”, ”publicitate”, ”televiziune”, ”fotografie” și ”jurnal” prezintă o frecvență remarcabilă în textele postmoderne. În ceea ce privește câmpurile semantice, cele mai frecvente sunt cele ale:

a)      Asimilării, în sensul fuziunii formelor și al confuziei domeniilor. Ea se opune câmpurilor moderne ale discriminării și calificării;

b)      Multiplicării și al permutării. Ele repun în discuție problema unității și linearității moderne;

c)      Percepției senzoriale. Ea pune accent pe detaliile concrete, observabile și face pereche cu reducerea personajului la  o ”more perception without interiority”. Arta postmodernă coboară din sferele înalte unde o ridicase artistul modern în tentativa sa de a scăpa de contingența și mediocritatea existenței. Ea se cantonează adesea în imediat, în trivial și în concret. Adesea prin intermediul unui stil minimalist, ea aduce în scenă personaje care sunt anti-eroi sau ”mici”eroi, prinși într-un cotidian banal, fără istorie. Dacă apare ca o punere între paranteze a metafizicii, specific postmodernului, acest procedeu nu implică un abandon al profunzimii; el se revendică de la o estetică în care gravitatea se spune altfel, sub influențele platitudinii, a anodinului și minimalismului;

d)      Deplasării / mișcării, fie concret sau imaginar. Alături de câmpul precedent, el apare ca o reacție postmodernă la intelectualizarea impresiilor și sentimentelor tipic modernului și de asemenea detașării programatice a scriitorului modern;

e)      Mecanizării. Ea corespunde imaginii unei lumi industrializate și automatizate. Aceasta integrează câmpul semantic al science-fiction.

În ceea ce privește arhitectura frazelor, textele postmoderne prezintă, după Fokkema, structuri fragmentate. Ele sparg logica și delimitarea care prezidau construcția frazei moderne. Pentru acest lucru, ele exploatează tehnici ca agramatismul sintactic ( adică procedeul prin care scriitorul își lasă frazele neterminate, lasându-i lectorului sarcina să le termine), incompatibilitatea semantică.

În scrierile postmoderne, principiul non selectiei sau al selecției aleatorii informează de asemenea planul macrostucturii. El prezidează atât raporturile logice și sintactice între fraze, cât și construcțiile argumentative, naratologice și descriptive. Aceasta readuce în discuție orice intenție unitară, totalizantă și teleologică și se exprimă prin procedee ca: discontinuitate, redundanță, reduplicare, multiplicare, enumerație sau inventar, permutare. Printre acestea, reduplicarea, multiplicarea și permutarea sunt cele mai fecunde. În ceea ce privește reduplicarea, aceasta poate lua diverse forme: reduplicarea textelor (fie că este vorba de un hipotext sau de un palimpsest), a acțiunii, a personajelor, a clișeelor sau a actului de a scrie (autoreflexivitate) și interferența a două povestiri în interiorul aceluiași text (procedeu diferit de acel mise en abyme). Multiplicarea poate consta într-un melanj de sisteme semiotice sau de semne lingvistice cu alte tipuri de semne, în proliferarea finalurilor și a începuturilor posibile și în proliferarea intrigilor fără soluție (ceea ce critica numește intrigă labirintică).

De fapt, textul postmodern se joacă foarte mult cu tehnici ca juxtapunerea și colajul. El se prezintă adesea ca un ansamblu de elemente disparate, de informații, de povestiri, de discursuri și de forme eterogene ca: articole de jurnale, reviste, imagini publicitare, fotografii,  etc. Cultivând multiformele și formele kitsch-ului, el readuce în discuție atât puritatea și elitismul moderne cât și omogenitatea și hegemonia unui discurs unic și totalizant.

În același tip de text, proliferarea intrigilor neterminate mărturisește despre o fărâmițare/suspendare chiar a posibilității sensului. De fapt, în textele realiste și moderne, intriga este unitară și teleologică. Ea susține o evoluție pentru esențialul unitar al personajului. Eroul rezolvă o enigmă, se regăsește pe sine însuși sau înfruntă absurdul existenței. El descoperă sensul / nonsensul vieții sau locului său / absența locului în lume. De cealaltă parte, scriitorii postmoderni deconstruiesc adesea noțiunile tradiționale de intrigă și de căutare. Personajul este prins într-o rețea rizomatică de acțini și de planuri, care nu fac decât să se multiplice fără încetare și care nu duc nicăieri. Ideea însăși de acțiune este pulverizată. În Cite de verre, Paul Auster aduce în scenă un scriitor lipsit de ocupație, pe care un telefon greșit îl transformă în detectiv particular. Pentru a proteja viața clientului său, el îl urmărește pe cel care vrea să îl asasineze pe acesta. După ce i-a pierdut urma, se concentrează pe apărarea clientului său și îi urmărește locuința mai multe luni, ignorând faptul că presupusul asasin s-a sinucis între timp. Evoluția sa parodiază parcursul eroului tradițional. Ea se plasează sub semnul aleatoriului, al derizoriului și al imanenței, denunțând inutilitatea căutării  și fărâmițarea sensului.

Ultimul dintre procedeele sintactice descoperite de Fokkema este permutarea. Ea constă în interșanjabilitatea diverselor secțiuni ale textului, ale textului, ale contextului și ale unităților semantice. El se joacă cu  principiul non ierarhiei. De fapt, scrierile postmoderne abolesc logica lineară a povestirii, dacă nu chiar logica în totalitate. De exemplu, cele patru cărți care alcătuiesc  Lanark, romanul lui Alasdair Gray, sunt dispuse în ordinea 3, 2, 1, 4. În plus, autorul plasează undeva în mijlocul celei de-a patra cărți un epilog, în care invită lectorul să citească textul într-o anumită ordine, dar să îl gândească în alta. Un alt roman postmodern, The Unfortunates de B. S. Johnson, este compus din foi libere de paginație, a căror ardine de lectură este absolut aleatorie. După Fokkema, textul postmodern abolește anumite distincții care sunt în centrul ficțiunii moderne, cum ar fi realitate / ficțiune, adevărat / fals, realitate / parodie, mataforă / sens literal.

Ultimul dintre cele trei momente reținute pentru a ilustra deosebirile dintre poetica modernă și postmodernă este reprezentat de Postmodernist Fiction, opera publicată în 1987 de criticul american Brian McHale. Demersul său pleacă de la conceptul de dominantă, așa cum l-a teoretizat Roman Jakobson, și face o distincție între o dominantă epistemologică modernă și o dominantă ontologică postmodernă. După el, ficțiunea modernă situează scriitorul / naratorul / personajul ca agent însărcinat să prindă sensul unei realități complexe, dar unică și dată ca atare. În demersul său de cunoaștere, încearcă să răspundă la întrebări cum ar fi: cum pot să interpretez lumea căreia îi aparțin? Ce sunt eu în această lume? Ce e de cunoscut? Cum putem cunoaște și cu câtă siguranță?.  În lumina acestor considerații, el ajunge la concluzia că romanul polițist este genul modern prin excelență.

Conform lui McHale, ficțiunea postmodernă se caracterizează prin trecerea de la modurile de a cunoaște la modurile de a fi. Ea nu mai interoghează sensul unei realități unice sau posibilitățile de a o cuprinde. De altfel, pentru postmoderni, realitatea apare ca fracturată și plurală, confuză și iluzorie. În aceste condiții, creația postmodernă ridică problema modalităților conform cărora realități diferite radical pot coexista, intra în coliziune sau să se întrepătrundă. Ea încearcă să răspundă la întrebări cum ar fi: ce fel de lume este cea în care trăim? Ce este de făcut aici? Care dintre eu este chemat să o facă? Pe planul ontologiilor lumilor ficționale, aceste întrebări devin: ce este o lume? Cum se constituie ea, cum se deosebește de o altă lume? Ce se întâmplă când diferite lumi se confruntă sau când frontierele dintre lumi sunt încălcate?.

Ficțiunea postmodernă vrea să deposedeze lumea ficțională de stabilitatea sa ca lume, ca principiu finit, unitar. Pentru a face acest lucru, ea recurge la mai multe procedee, printre care multiplicarea vocilor narative, intertextualitatea, transficționalitatea și intercalarea (de texte, de citate). În acest ultim caz, alternanța între folosirea povestirii încadrate și denunțarea ulterioară a cadrului participă la un proces de autodeconstrucție a textului postmodern, căci, ceea ce îi este propriu unui text postmodern este să fie un ”work in progress”: ”el există atâta timp cât este perceput ca și mișcare”. El nu înseamnă, ci confruntă, dezvoltând un sentiment al acțiunii dramatice și capătă statutul unui eveniment ( happening) la care cititorul participă într-un mod activ.

Ceea ce McHale numește tehnica ”chinese – box worlds” sau povestiri intercalate duce si ea la o deconstrucție a personajului. Mereu fragmentat, acesta nu este efectiv niciodată, ci este mereu pe punctul de a fi. El este marcat de o nesiguranță ontologică: nu știe daca are unul sau mai mulți eu, dacă ceilalți există cu adevărat sau dacă ceea ce el percepe există într-adevăr. Identitatea sa este fracturată, incoerentă, contradictorie și confuză. Caracteristicile sale nu sunt niciodată confirmate, ci mereu contrazise. Numele proprii, acolo unde apar, sunt utilizate într-o manieră inconsecventă, în timp ce genurile gramaticale duc adesea la confuzie. Nesiguranța / incertitudinea ontologică a personajului postmodern este provocată de asemenea de coliziunea lumilor ontologice. Pornind de la Foucault, McHale introduce conceptul de heterotopie, pentru a desemna coexistența într-un spațiu imposibil a unui număr de lumi posibile sau fragmentate.

Între narcisismul exagerat și gratuitatea jocului de limbaj – semne, totodată, ale unei epuizări a literaturii - , romanul postmodern pune problema semnificației, a încărcăturii sale epistemice. În sfârșit, scriitura postmodernă este adesea acuzată de estetism, de elitism, de schizofrenie textuală, de neo manierism, de afazie, etc., fără a mai vorbi despre dezafectarea totală a publicului lector. După Janet M. Paterson,  romanul postmodern ar fi mai degrabă purtător al unei ”forțe liberatoare”.  Prin repunerea în discuție atât a discursurilor de autoritate cât și a tradiției literare, el refuză orice dogmatism și orice determinism social și filozofic. El ține astfel cont de o nouă paradigmă socială și reflexivă, articulată mai ales în jurul unei noi legitimări fondate pe recunoașterea eterogenității jocurilor de limbaj.

Postmodernismul acoperă un spectru larg de semnificaţii, fie având conotaţii pozitive, fie negative; aceste semnificaţii se completează sau se elimină una pe cealaltă, rezistând – ca şi termenul pe care îl denumesc – oricărei încercări de „captare”, de cuprindere/înţelegere coerente.

Dat fiind faptul că ambiguitatea este una dintre trăsăturile postmodernismului, este normal ca acest concept să îşi caute încă un sens precis.

 

Bibliografie:

Angenot, Marc,  D”ou venons nous? Ou allons nous? La decomposition de l”idee de progres, Trait d”union, Montreal, 2001

Auge, Marc,  Non-lieux. Introduction a une anthropologie de la surmodernite. Seuil, Paris, 1992

Barth, John The Literature of Replenishment, în The Athlantic Monthly, 1980 

Baudrillard, Jean,  La transparence du mal, Galilee, Paris, 1990

Baudrillard, Jean,  Simulacres et simulation, Galilee, Paris, 1981

Călinescu, Matei, ”Introductory Remarks: Postmodernism, the Mimetic and Theatrical Fallacies”, în Călinescu, Matei şi Fokkema, Douwe , International Comparative Literature Congress, Paris, 20-24

Călinescu, Matei,  Cinci feţe ale modernităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1995

Fokkema, Douwe, ”The Semantic and Syntactic Organization of Postmodernist Texts”, în Douwe Fokkema şi Hans Bertens,  Approaching Postmodernism. Papers presented at a Workshop on Postmodernism, 21-23 September 1984, University of Utrecht, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 1986,

Flax, Jane, Thinking fragments. Psychoanalysis, Feminism and Postmodernism in the Contemporary West, University of California Press, Berkely, Los Angeles, Oxford, 1990

Hassan, Ihab, The Postmodern Turn, Essays in Postmodern Theory and Culture, Ohio, The Ohio State University Press, 1987, August 1985, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/Philadelphia, 1987

McHale, Brian,  Postmodernist fiction, Methuen, New York and London, 1987.

Vattimo, Gianni,  La fin de la modernite, Seuil, Paris, 1987

 


Articole asemanatoare relatate:
Articole asemanatoare mai vechi:

Ultima actualizare în Duminică, 08 Mai 2011 16:46
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Revista cu ISSN

Calendarul olimpiadelor si concursurilor…

Calendarul olimpiadelor si concursurilor scolare internationale 2015   Vezi Calendarul olimpiadelor si concursurilor scolare internationale desfasurate in Romania si in strainatate pentru anul scolar 2014-2015, respectiv: activitatea, tara/localitatea si perioada.

Read more

Admiterea in invatamantul profesional de…

Admiterea in invatamantul profesional de stat 2014   Vezi Ordinul 3136/20.02.2014 cu privire la organizarea, functionarea, admiterea si calendarul admiterii in invatamantul profesional de stat cu durata de 3 ani – pentru...

Read more

Etude sur l originalite de la demarche a…

ÉTUDE SUR L’ORIGINALITÉ DE LA DÉMARCHE AUTOBIOGRAPHIQUE YOURCENARIENNE   Prof. Surdu Alina-Daniela Liceul Tehnologic Alexandru Vlahuță Șendriceni   Résumé : Marguerite Yourcenar a connu le succès mondial avec les „Mémoires d’Hadrien” et „L’Œuvre au Noir”, mais...

Read more

Necesitatea cunoasterii psihologice a el…

 NECESITATEA CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE A ELEVULUI (APLICAŢIE – ELEVUL ÎN CLASA PREGĂTITOARE)                                                                                                       Prof. înv. primar Oancea Adelina                                                                                         Şc. Gimnazială ,, I. C. Lăzărescu”- Ţiţeşti Structura - Şc. cu cl. I-IV Valea Stânii,...

Read more

Programul Sa stii mai multe sa fii mai b…

Programul „Să ştii mai multe, să fii mai bun!" 2013   Programul „Să ştii mai multe, să fii mai bun!” apare ca şi ANEXA la ordinul MECTS nr. 5635/31.08.2012 privind structura anului...

Read more

Studiu evaluarea initiala necesitatea si…

STUDIU - EVALUAREA INIȚIALĂ-NECESITATEA ȘI IMPORTANȚA EI ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ Înv. Marc Aurica Școala Gimnazială Cîmpeni Evaluarea inițială oferă elevului și profesorului o reprezentare a potențialului de învățare, dar și a...

Read more

Dantura impecabila un lux accesibil

Dantura impecabila, un lux accesibil Cand ne gandim la o dantura fara cusur, deja avem in plan multi bani, multa durere si multe hopuri peste care trebuie sa trecem. Nu este...

Read more

Reguli impuse copiilor

De ce trebuie să ţinem cont când impunem reguli copiilor?   Ce puteţi face pentru a evita „alunecările de teren” din viaţa de familie?     -         Fixaţi reguli adaptate vârstei copilului. -         Aveţi grijă ca...

Read more