PLEDOARIE PENTRU MESERIA DE ÎNVĂŢĂTOR

Prof. înv. primar  Daniela Iosim

Şcoala Gimnazială Nr. 4 ,,Fraţii Popeea”, Săcele, jud. Braşov

Being a teacher is beautiful, is hard , is interesting, is a challenge. A teacher is always near his children with all his soul, with all his knowledge. He learns all his life, he laughs and cries with each child, and never gets old or tired. He has enough time for everything. Knows to listen and to speak, to laugh and cry, to share and to receive. He is the best friend of small children! Is an honor for all the teachers to be  teachers!

În condiţiile marilor transformări care au loc în societatea noastră cresc exigenţele faţă de activitatea şi conduita oamenilor  în toate împrejurările, în societate şi în profesie. În educaţie,  atitudinea şi conduita profesorului în sistemul educativ trebuie să se ridice la cota cea mai înaltă. Învăţătorul este persoana care realizează o misiune de importanţă majoră, de formare şi dezvoltare a personalităţii tinerei generaţii, precum şi de instruire profesională în cadrul instituţiilor de învăţământ în concodanţă cu necesităţile vitale socioprofesionale, morale şi cetăţeneşti. Prin aceste activităţi învăţătorul contribuie la realizarea celui mai important produs al societăţii – omul. El trebuie să fie instruit, calificat, capabil să se integreze prin activităţi social-utile, contribuind astfel la progresul societăţii. Cadrul didactic este principalul factor al educaţiei şi instruirii tinerilor. Având rolul de îndrumător, acesta contribuie la pregătirea omului pentru  activitate şi  creaţie independentă. În învăţământul contemporan învăţătorul are un rol din ce în ce mai important, este  fundamentul formării personalităţii umane. Personalitatea sa reprezintă factorul decisiv pentru reuşita elevilor, filtrul care imprimă direcţii şi finalităţi nuanţate întregului demers educativ.

Învăţătorul şi calitatea predării

Ceea ce face să crească importanţa rolului şi personalităţii învăţătorului în şcoală şi în societate sunt cele două tipuri fundamentale de activităţi pe care el le desfăşoară zi de zi: activitatea şcolară şi activitatea extraşcolară. În şcoală dascălul este conducătorul activităţii didactice ce se desfăşoară în vederea realizării obiectivelor prevăzute în documentele şcolare. El este cel care imprimă un sens şi o finalitate educativă tuturor premiselor şi condiţiilor, obiective şi subiective, participante şi implicate în procesul de învăţământ. Privite în sine, informaţiile cuprinse în programele şi manualele şcolare constituie doar premise latente din punct de vedere al formării personalităţii umane, ele capătă, însă, valenţe educative ca urmare a prelucrării şi transmiterii lor de către învăţător. Tot aşa se întâmplă şi cu mijloacele de învăţământ. Oricât de performante ar fi ele, numai utilizarea lor de către învăţător prin integrarea lor într-o situaţie de învăţare le asigură valenţele educative scontate. Sunt un ajutor pentru cadrul didactic dar el rămâne cel care conferă acestor mijloace un sens pedagogic prin modul cum le foloseşte şi prin rezultatele la care ajunge. Relaţia pedagogică rămâne, oricât s-ar tehniciza, o relaţie umană. Învăţătorul prin personalitatea sa amplifică valenţele educative ale tuturor cunoştinţelor transmise. Rolul conducător al dascălului în activitatea didactică rămâne una din coordonatele de bază ale misiunii sale. Pentru a-şi îndeplini rolul, învăţătorul trebuie să fie permanent în mijlocul elevilor, să constituie pentru fiecare dintre ei o personalitate dinamică, entuziasmată. În viziunea lui J. H. Pestalozzi educaţia trebuie să ajute natura umană să se dezvolte respectând particularităţile individuale. Rolul educaţiei este de a stimula impulsul de afirmare, adică de a activa dezvoltarea, de a face ca ,,ochiul să vrea să vadă, urechea să vrea să audă, piciorul să vrea să meargă, iar mâna să apuce...La fel inima vrea să creadă şi să iubească, spiritul vrea să gândească”. Învăţătorul este cel care descoperă metode şi procedee eficace în formarea fiecărui copil în parte. Calitatea educaţiei oferite de unitatea de învăţământ depinde de prestaţia peedagogică a cadrelor didactice, de atitudinea lor faţă de schimbare, de calitatea metodelor interactive şi procedeelor didactice practicate. În condiţiile actuale, educaţia de calitate rămâne în totalitate pe seama cadrelor didactice.

Învăţăm mereu şi niciodată nu vom şti tot! Talentul de dascal ne permite să le insuflăm copiilor dorinţa de a şti, curajul de a spune ce gândesc, puterea de a gândi drept, de a nu judeca pe nimeni şi puterea de a schimba în bine lumea din jurul lor. Talentul de a fi dascăl ne ajută să gestionăm situaţiile critice, să îndrumăm cu dăruire copiii către excelenţă sau copiii cu nevoi speciale. Latura umană subiectivă şi fragilă trebuie cunoscută şi stăpânită. Munca în educaţie înseamnă acumulare de tensiune , presiune, concentrare, stres, înseamnă responsabilitate pentru o clasă întreagă de elevi dar şi pentru fiecare elev în parte, reponsabilitate în fiecare oră, în fiecare pauză, la fiecare activitate extraşcolară. Impactul factorului uman, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, nu este deloc neglijabil în această profesie. Suntem oameni, avem suflet şi facem această meserie din pasiune, din dorinţa de a lăsa moştenire urmaşilor dragostea de carte, corectitudinea, seriozitatea, dorinţa de a fi mai bun, de a reuşi. Învăţătorul este cel care contribuie la educaţia pentru o viaţă de calitate a unui individ şi a colectivităţii. Promovează încrederea, respectul reciproc, gândirea pozitivă, adoptă idei şi atitudini democratice. Probează calităţi umane, profesionale şi etice. Recunoaşte şi pune în valoare aspectele pozitive şi rezultatele elevilor, îi sprijină în eforturile lor şi le insuflă încredere în forţele proprii. Tot el le dezvoltă elevilor capacitatea de a fi autonomi, de a deveni subiecţi ai propriei dezvoltări prin:

·        implicare în propria formare

·        sprijinire în folosirea unor surse şi mijloace diverse de informare

·        crearea abilităţilor de a lua decizii

·        responsabilizare şi motivare

·        dezvoltarea capacităţii de a rezolva probleme

·        încurajarea spiritului de iniţiativă şi a creativităţii

·        facilitarea colaborării şi comunicării între elevi

În activitatea extraşcolară se şlefuieşte formarea personalităţii elevului. Acţiunile de acest fel scot la iveală sufletul copilului, iniţiază prietenii, descoperă pasiuni, îndrumă interese. Învăţătorul este cel care alege felul activităţii, locul de desfăşurare, formează echipe şi sugerează teme de cercetare. Prin astfel de activităţi elevii vor învăţa să aprecieze frumosul, să iubească şi să protejeze natura, să participe la concursuri judeţene sau naţionale, să scrie poezie sau proză, să recite, să fie actori, să cânte şi să danseze. Orice copil este special dacă i se crează condiţii să arate de ce este special! În activităţile extraşcolare îşi urmează dorinţele şi aspiraţiile personale datorită încrederii inspirate şi curajului insuflat de învăţător. Orice activitate coborâtă din minte în sufletul copilului are o frumuseţe aparte! Învaţă să fie curios, să descopere, să aprecieze, să aleagă, să fie creativ, să pună în valoare ceea ce are. Valenţele informaţionale şi corelative ale activităţilor extraşcolare sunt multiple. Ele devin eficiente dacă au constanţă şi atractivitate. Definitorie este dorinţa cadrului didactic de a pune în valoare calităţile elevilor săi în orice moment, în orice loc, cu orice ocazie.

Vocaţia de dascăl

În nicio altă profesie nu este mai oportună cerinţa ca interacţiunea dintre carieră şi vocaţie să fie cât mai aproape de perfecţiune. Toate celelalte profesii depind de activitatea învăţătorului, fiindcă el crează acele însuşiri în substanţa cea mai delicată şi mai nobilă – omul, de care acesta are nevoie. Devine un imperativ al şcolii de a angaja nu doar învăţători, ci învăţători de vocaţie. Nu doar munca coştiincioasă şi sistematică, mobilizarea voinţei şi sentimentelor, ingeniozitatea, creativitatea, calitatea gândirii, erudiţia şi pregătirea ştiinţifică constituie cheia succesului în activitatea pedagogului, ci vocaţia lui pentru ceea ce face. Înţeleg prin vocaţie convergenţa tuturor eforturilor învăţătorului spre anumite manifestări, în direcţia cărora simte că se realizează pe sine şi are sentimentul propriei libertăţi, propriei afirmări, iar forma sub care vocaţia se manifestă constituie îndeletnicirea constantă a pedagogului de vocaţie. Ceea ce face învăţătorul este să construiască o bază solidă pentru construcţia ce va dura toată viaţa pentru fiecare individ în parte. Formarea individului presupune nu numai însuşirea unor cunoştinţe, ci şi învăţarea acestuia să înveţe de-a lungul vieţii, să gândească liber şi critic.

Tactul pedagogic se înscrie ca o componentă esenţială şi specifică a aptitudinii pedagogice, o abilitate de a înţelege elevii, de a fi omenos, de a aprecia şi a nota corect, de a da dovadă de exigenţă şi severitate moderate, de a sprijini şi îndruma elevul, de a-i ierta greşelile minore, de a fi drept în acordarea recompensei şi a pedepsei, de a pedepsi fapta, nu persoana, de a nu-l persecuta, de a nu-i aminti mereu o greşeală. Tactul pedagogic solicită inteligenţă, ingeniozitate şi afectivitate în sensul de a acţiona adecvat, suplu şi creator în vederea reuşitei depline a actului educaţional. Elevii apreciază omenia, însuşirea de bun psiholog, înţelegerea problemelor personale, ignorarea micilor abateri, renunţarea la pedeapsă când elevul şi-a recunoscut vina, discreţia, evaluarea obiectivă, imparţialitatea, corectitudinea, simţul umorului etc. Aptitudinile organizatorice întregesc structura aptitudinii pedagogice. Ele includ capacitatea de organizare şi ordonare a materiei, abilitatea de a organiza, îndruma şi conduce activitatea clasei de elevi ca grup psihosocial. Munca la catedră necesită programarea timpului pentru fiecare lecţie, dar şi pentru fiecare semestru sau an şcolar. Trebuie organizată evidenţa şi controlul activităţii elevilor, precum şi corecta evaluare a rezultatelor acestei activităţi. O altă componentă importantă a aptitudinii pedagogice este capacitatea de a comunica cu clasa. Acest act comunicaţional priveşte mai întâi abilitatea învăţătorului de a transmite pe cale verbală sistemul de cunoştinţe şi priceperi astfel ca actul comunicării să fie viu, activ, dinamic, expresiv. De conţinut şi de fluenţa verbală depinde în mare măsură calitatea predării cunoştinţelor. Dar învăţătorul nu transmite elevilor doar informaţii. El stabileşte cu clasa un contact psihologic, realizează cu elevii o comunicare cognitivă şi una afectivă. Dacă stăpâneşte temeinic materialul de predat, pe parcursul lecţiei el urmărete îndeaproape modul cum sunt recepţionate informaţiile, cum reacţionează elevii, observându-le privirea, mimica şi gesturile. Are mereu un feed-back al activităţii instructiv- educative pentru a păstra permanent sub control bunul mers al acesteia. Cunoaşte psihologia elevului, structurile lui cognitive, metodele şi procedeele potrivite vârstei elevilor şi particularităţilor individuale. Calitatea de învăţător nu este înnăscută. Ea se câştigă şi se formează în liceul pedagogic, în universitate şi se perfecţionează în procesul instructiv-educativ. Un învăţător se perfecţionează şi se formează continuu. Susţine astfel ideea de a învăţa mereu, indiferent de vârstă sau de profesie. Educaţia permanentă permite o mai bună adaptare la cerinţele societăţii, societate aflată în continuă transformare.

            Învăţătorul nu uită niciodată că trebuie să zâmbească, să lase la uşa clasei toate problemele personale şi să fie mentor şi prieten pentru elevii săi. Dacă zâmbeşte, zâmbetul se va întoarce aproape mereu. Zâmbetul şi râsul întăresc sistemul imunitar, apără de boli, inspiră idei, atrag prietenii şi înfrumuseţează viaţa. Am învăţat în ani de activitate la catedră generaţii după generaţii că unde e mintea, acolo e şi comoara. Ceea ce  facem pentru noi înşine moare odată cu noi. Ceea ce  facem pentru alţii şi pentru lumea întreagă rămâne şi este nemuritor! Rămâneţi implicati! Modelaţi personalităţi şi suflete, îndrumaţi copiii pe drumul cel bun al vieţii şi veţi rămâne nemuritori! A trăi în lume fără a deveni conştient de sensul ei este ca şi când  rătăceşti într-o bibliotecă fără a atinge nicio carte!

Călătorie plăcută prin viaţa de învăţător, aţi făcut cea mai bună alegere! Şi nu uitaţi să zâmbiţi!

Bibliografie:

1.      Chapman, G. – Cele cinci limbaje ale iubirii, Editura ,,Curtea Veche”, Bucureşti, 2008

2.      Creţu, T. – Psihologia copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005

3.      Cucoş, C. – Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2000

4.      Ezechil, Liliana – Comunicarea educaţională în context şcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002

5.      Faber, A. ; Maylish, Elaine – Comunicarea eficientă cu copiii, acasă şi la şcoală, Editura ,,Curtea Veche”, Bucureşti, 2002

6.      Jude, I. – Educaţie şi socializare, Editura Academiei române, Bucureşti, 2008

7.      Şerban, I. Gr. – Învăţătorul şi copiii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975

8.      Truţă, Elena; Mardar, Sorina – Relaţia profesor-elevi, Editura Aramis, Bucureşti, 2007