MOMENTE DIN ISTORIA INDEPENDENŢEI

prof. istorie Luminiţa Simona Feşnic

Liceul Teoretic “Onisifor Ghibu”, Oradea

Scopul acestui articol este reactualizarea semnificaţiei naţionale a zilei de 9 mai, care de la intrarea în Uniunea Europeană este de cele mai multe ori percepută drept „Ziua Europei”, (pe drept cuvânt), uitându-se încărcătura simbolică aparte pe care o are pentru noi: „Ziua Independenţei”.

În existenţa sa multimilenară, lupta şi jertfele poporului român închinate unităţii şi libertăţii au reprezentat constante ale vieţuirii neântrerupte pe plaiurile de la Carpaţi, Dunăre şi Mare, iar independenţa sa statală devenise în a doua jumătate a secolului trecut o necesitate vitală pentru asigurarea, în continuare, a progresului ţării. Demersurile guvernelor române de a fi înlăturată, pe cale diplomatică, suzeranitatea otomană asupra României s-au lovit de refuzul Porţii şi de tăcerea, deloc încurajatoare, a puterilor garante, ceea ce demonstra că singura cale de urmat pentru naţiunea română rămânea lupta armată. Într-o conjunctură internaţională deosebită –intensificarea mişcării de eliberare a popoarelor sud-dunărene, redeschiderea crizei orientale şi iminenţa unui conflict militar între imperiile ţarist şi otoman– la 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa deplină de stat, guvernul român decizând intrarea în război împotriva Porţii, alături de armata rusă.

Războiul din 1877-1878 a fost purtat prin concentrarea energiilor tuturor claselor şi păturilor sociale, înscriindu-se în conştiinţa naţională ca un război drept, de eliberare. El a intrat în istoriografie sub numele de războiul pentru cucerirea independenţei depline de stat a României, denumire care expimă fidel caracterul şi conţinutul său.

Victoriile de la Plevna, Rahova, Smârdan, Vidin etc. au încununat şi consfinţit actul istoric de la 9 Mai 1877, independenţa deplină de stat a României fiind recunoscută ulterior prin tratatul de pace de la San Stefano şi apoi de Congresul de la Berlin (1878), care restabilea drepturile ţării noastre asupra Dobrogei, străvechi pământ românesc.

Armata română a adus o importantă contribuţie la zdrobirea Turciei, la eliberarea popoarelor din Balcani. Ea s-a acoperit de gloria unor mari bătălii purtate la sudul Dunării, pe teritoriul Bulgariei. Mobilizată în prima jumătate a lunii aprilie, „armata de operaţii” cuprindea 4 divizii, 8 regimente de infanterie de linie, 4 batalioane de vânători, 16 regimente de dorobanţi, 10 regimente de cavalerie, 4 regimente de artilerie, alte subunităţi şi formaţii cu un efectiv total de 58 700 de oameni. Pentru paza teritoriului ţării au fost mobilizate 31 de batalioane, 4 escadroane şi 8 baterii de miliţie, formate din oameni mai în vârstă, precum şi garda naţională.

Trupele de linie au fost puse pe picior de război într-un timp relativ scurt, datorită mai ales contribuţiei maselor, rechiziţiilor, creditelor votate de Parlament şi a împrumuturilor contractate. Au fost învinse mari greutăţi în ceea ce priveşte înzestrarea, echiparea şi aprovizionarea armatei. Întregul popor era hotărât să facă cele mai mari sacruficii pentru a-şi cuceri independenţa. „Dorinţa noastră cea mai vie -scria ziarul „Românul” la 14 mai– este de a vedea armata noastră trecând Dunărea şi mergând să contribuiască la nimicirea unei dominaţiuni devenită odioasă lumii întregi. Voim ca românii să-şi datorească lor înşile independenţa absolută a patriei, o dorim pentru că credem că ea va contribui la mărirea şi ridicarea patriei”.

În iunie 1877, trupele ruse au forţat Dunărea la Zimnicea. Armata română, aflată în dispozitiv de apărare pe linia Dunării, a ajutat cu foc de artilerie trecerea peste fluviu a trupelor ruse. Acestea, înaintând apoi spre sud, au ajuns pe linia Balcanilor Centrali, împreună cu detaşamentele de voluntari bulgari. Continuarea ofensivei era însă împiedicată de o puternică grupare turcă ce ocupa Plevna şi înălţimile înconjurătoare, ameninţând din flancul drept armata principală rusească. Insuccesul celor două bătălii din 8 şi 18 iulie a determinat guvernul rus să solicite concursul armatei române, prin marele duce Nicolae. Acesta a cerut insistent sprijinul urgent al întregii armate române. De altfel, guvernul român îşi exprimase încă din primăvara anului 1877 dorinţa ca armata română să lupte alături de armata rusă, dar ţarul şi cancelarul Gorceakov refuzaseră colaborarea militară.

Trecând Dunărea la apelul comandantului rus, unităţile române s-au angajat în luptă alături de cele ruse. Potrivit înţelegerii stabilite, comanda supremă a grupării aliate de la Plevna a fost dată principelui Carol, care avea ca şef de stat major pe generalul rus Zolotov.

Despre pregătirile atacului de la Plevna aflăm numeroase informaţii din lucrarea aparţinînd lui Sextil Puşcariu, „Douăzeci de scrisori ale lui Moise Grozea din războiul de la 1877”. Este vorba despre corespondenţa trimisă de către Moise Grozea, -de pe câmpul de luptă - soţiei sale, Elena, fiica lui Iacob Mureşianu şi cumnatului său, Aurel Mureşianu.

Iată ce scria tânărul ofiţer transilvănean, trecut – cu o pregătire solidă şi cu o experienţă pe măsură – din armata austriacă în cea română, mulţumit că putea împărtăşi celor rămaşi sub stăpânire străină, faptele vitejeşti ale fraţilor lor liberi: „Acum stăm într-o linişte completă pe toată linia şi petrecem timpul numai cu pregătiri pentru marea zi ce ne-o prepară Plevna.[...] De la luarea Nicopolului şi până acum înălţimile ce înconjoară Plevna s-au întărit de turci, astfel încât aceasta a devenit nu o cetate, ci o tabără întărită. Spre a se putea cineva apropia de dânsa trebuieşte mai întâi a traversa mai multe vâlcele situate paralel cu frontul ei, astfel că asemenea mişcare trebuie făcută la focul inamicului, dat din bateriile construite după toate ştiinţele fortificaţiei şi în formă de galerii, mai bine zis de amfiteatru, încât în orice parte ai încerca atacul, întâmpini acelaşi front întărit şi acelaşi număr şi calibru de guri de tun care-ţi rânjesc în faţă în mod dispreţuitor. Ce-i drept! Dacă turcii sunt tari în ceva, apoi aceasta este fortificarea, prin urmare defensiva (...) ofensiva este partea lor cea mai slabă, încât soldatul turc, precum şi întregi armate turceşti, odată deranjaţi sau dislocaţi din vizuinile lor, în care şed cu lada de cartuşe lângă ei şi le întrebuinţează cu multă dibăcie, poţi să pui de mămăligă în toată liniştea, căci până-l întîlneşti iarăşi, trebuieşte timp.”

Declanşat în zorii zilei de 26 august 1877, tirul artileriei române şi ruse marca începutul crâncenei încleştări, rămasă în istorie sub numele de „a treia bătălie pentru Plevna”.

Tragerile artileriei au continuat şi în dimineaţa următoare. Riposta adversarilor a fost destul de puternică. La un moment dat, asupra artileriei Diviziei 4 române s-a abătut o ploaie de gloanţe a artileriei inamice dintr-un redan (semiredută) aflat în faţa Griviţei. Comandantul diviziei româneşti, colonelul Alexandru Anghelescu, a cerut aprobarea să atace şi să ocupe redanul. La ora 16, un detaşament comandat de locotenent-colonelul Sergiu Voinescu, compus dintr-un regiment şi două batalioane, luând cu asalt fortificaţia, a purtat lupte îndârjite la baionetă şi l-a izgonit pe inamic, care s-a retras spre Griviţa.

Acesta a fost „botezul de foc” al oştirii române. În timpul atacului, 3 ofiţeri şi 129 de soldaţi au fost ucişi şi răniţi.

Tragerile de artilerie au continuat cu toată intensitatea. Un nou consiliu de război, la 29 august, a precizat ultimele detalii în vederea atacului general asupra Plevnei, hotărât pentru ziua următoare.

În zorii zilei de 30 august, pe o ceaţă deasă, coloanele de asalt au pornit spre zona de adunare aflată în valea râului Bukov. Atacul Diviziei 3 române a început la ora 15. În primul eşalon se aflau subunităţile maiorului George Şonţu; în urma lor înainta batalionul condus de căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu. După aproape 1000m, coloana de atac a ajuns pe creasta dealului Bukov. Aici s-a constatat că în faţa lor nu se afla nici o redută, ci...o vale largă de circa 500-600m; abia după ce se urca o nouă pantă abruptă se ajungea la fortificaţia inamică. Dorobanţii s-au oprit o clipă; apoi, în frunte cu maiorul Şonţu, au coborât în ordine până în fundul văii, fiind urmaţi îndeaproape de infanteriştii căpitanului Mărăcineanu. Au început apoi urcuşul pantei, dar pe măsură ce se apropiau de întăriturile din faţa redutei, focul inamic a crescut în intensitate, rărind rândurile atacatorilor. În şanţul dinaintea redutei a căzut fulgerat de glonţ maiorul Şonţu. Aceeaşi soartă au avut-o căpitanii Leon Cracalia, Vasile Panu, sublocotenenţii Vasile Horcea şi Constantin Ulescu. Valter Mărăcineanu a preluat atunci comanda celor două batalioane şi atacul a continuat cu vigoare. În faţa parapetului redutei Griviţa a căzut şi căpitanul Mărăcineanu. Cea mai mare parte a ofiţerilor fuseseră ucişi sau răniţi.

Concomitent cu Divizia 3, a intrat în luptă şi Divizia 4, care a atacat reduta Griviţa I. După patru asalturi deosebit de îndârjite şi de sângeroase, cu toată rezistenţa înverşunată pe care au întâmpinat-o, vitejii dorobanţi au reuşit să cucerească reduta. Pe parapetul acesteia a fost înfipt drapelul tricolor, iar steagul cu semiluna a fost capturat de soldatul Grigore Ion, care a fost ajutat de sergentul Gheorghe Stan şi de caporalul Vasile Nica, toţi din Batalionul 2 vânători. Griviţa I a fost cucerită de către ostaşii Diviziei 4 române cu preţul unor grele jertfe: 27 ofiţeri şi 1 300 soldaţi morţi şi răniţi.

În total, în timpul luptelor din 27-31 august, trupele româneşti au pierdut 53 de ofiţeri şi 2 511 soldaţi. În cea de-a treia bătălie pentru Plevna, aliaţii au pierdut 24% din efectivele pe care le-au angajat în luptă.

Aşadar, singurul succes în crâncenele încleştări din 30 şi 31 august a fost cel realizat de subunităţile Diviziei 4 române: ocuparea redutei Griviţa I, adevărată cheie a Plevnei. Pentru comportarea din aceste lupte, armata română a fost felicitată de ţarul Alexandru II, printr-o telegramă adresată prinţului Carol.

Pentru ca gruparea de la Plevna să fie complet izolată de cea de la Vidin, trebuia cucerită Rahova, ceea ce s-a realizat la 9 noiembrie. Adresându-se comandantului armatei române, marele duce Nicolae scria: „Am fost întotdeauna fericit a recunoaşte vitejia şi solidele calităţi militare ale oştirii româneşti. Izbânda de la Rahova aparţine întragă armatelor române.”

În dimineaţa zilei de 28 noiembrie, turcii au fost nevoiţi să depună armele. Rănit, Osman Paşa s-a predat colonelului român Grigore Cerchez, adresându-i-se cu cuvintele: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române.”

În războiul de independenţă, armata română a întruchipat pe deplin voinţa de luptă şi vitejia poporului. Eroismul dorobanţilor şi călăraşilor a fost la înălţimea virtuţilor ostăşeşti ale strămoşilor care au luptat la Rovine, Vaslui şi Călugăreni. Eroismul legendar al ostaşilor şi ofiţerilor români a avut drept izvor de tărie morală dragostea înflăcărată faţă de patrie, ura înverşunată faţă de cotropitori şi dorinţa fierbinte de a-şi vedea ţara liberă şi independentă. Eroicele fapte ale militarilor români au fost cinstite la acea epocă şi prin diverse ordine şi medalii, care şi-au avut originea în proiectele unor distincţii de acelaşi gen, elaborate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în perioada 1864-1866. Acestea au fost: „Virtutea militară”, „Steaua României”, „Trecerea Dunării” şi „Apărătorii Independenţei”. Crucea comemorativă „Elisabeta” a fost creată în 1878, pentru a răsplăti femeile care, ca infirmiere, au îngrijit în spitale bolnavii şi răniţii de război.

Pânzele lui Nicolae Grigorescu, Sava Henţia şi Popp de Szathmary, scrierile lui Vasile Alecsandri, Geoge Coşbuc şi Alexandru Macedonski exprimă cu mare forţă de creaţie şi de evocare istorică impresionante episoade de război, mărturii ale înaltelor virtuţi morale ale poporului nostru.

Bibliografie:

·         Constantinescu Miron, Daicoviciu Constantin, Pascu Ştefan, Istoria României- compendiu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970

·         Lupta întregului popor –revistă română de istorie militară, Bucureşti, 1989

·         Magazin istoric –revistă de cultură istorică, Bucureşti, 1976

·         Magazin istoric –revistă de cultură istorică, Bucureşti, 1977