STUDIU - ÎNVĂŢAREA PRIN COOPERARE

Prof. Gligor Dana

Școala Gimnazială Cîmpeni, jud. Alba

Învăţarea prin cooperare presupune acţiuni conjugate ale mai multor persoane (elevi, profesori) în atingerea scopurilor comune prin influenţe de care beneficiază toţi cei implicaţi. Colaborarea se axează pe sarcini, iar cooperarea pe procesul de realizare a sarcinii.

Trăsături caracteristice:

-învăţarea prin competiţie

-învăţarea prin cooperare

Învăţarea prin cooperare determină dezvoltarea personală prin acţiuni de autoconştientizare în cadrul grupurilor mici. Ea solicită toleranţă faţă de modurile diferite de gândire şi simţire, valorizând nevoia elevilor de a lucra împreună, într-un climat prietenos, de susţinere reciprocă.

Cadrele didactice trebuie să echilibreze cele două forme de organizare a activităţii instructiv-educative, creând oportunităţi de învăţare axate pe activităţile de grup ce favorizează cooperarea şi întreţin competiţia constructivă.

Învăţarea prin cooperare este o strategie de instruire stucturată şi sistematizată, în cadrul căreia grupe mici lucrează împreună pentru a atinge un ţel comun. Premisa învăţării prin cooperare este aceea conform căreia, subiecţii care lucrează în echipă sunt capabili să aplice şi să sintetizeze cunoştinţele în moduri variate şi complexe, învăţând în acelaşi timp mai temeinic decât în cazul lucrului individual.

Johnson, D. W, şi Johnson, R. T. au scris mult despre învăţarea prin cooperare.

Studiul lor din 1989, cercetează 193 de cazuri comparând efectele diferite ale învăţării prin cooperare faţă de tehnicile de învăţare numite “tradiţionale”. Doar în 10% din cazuri, rezultatele metodelor individuale au fost mai eficiente. Munca în echipă dezvoltă capacitatea elevilor de a lucra împreună – o competenţă importantă pentru viaţa şi

activitatea viitorilor cetăţeni.

Au fost create diverse denumiri pentru a ilustra munca colaborativă de învăţare în grup, cum ar fi:

· învăţarea prin cooperare;

· învăţarea colaborativă;

· învăţarea colectivă;

· învăţarea comunitară;

· învăţarea reciprocă;

· învăţarea în echipă;

· studiu de grup;

· studiu circular;

Învăţarea prin cooperare determină dezvoltarea personală prin acţiuni de autoconştientizare în cadrul grupurilor mici. Ea solicită toleranţă faţă de modurile diferite de gândire şi simţire, valorizând nevoia elevilor de a lucra împreună, într-un climat prietenos, de susţinere reciprocă.

Cooperarea (conlucrarea, munca alături de cineva), presupune colaborarea (participarea activă la realizarea unei acţiuni, bazată pe schimbul de propuneri, de idei).

Cu toate că cele două noţiuni sunt sinonime, putem face unele delimitări de sens, înţelegând prin colaborare o formă de relaţii între elevi, ce constă în soluţionarea unor probleme de interes comun, în care fiecare contribuie activ şi efectiv şi prin cooperare o formă de învăţare, de studiu, de acţiune reciprocă, interpersonală/intergrupală, cu durată variabilă care rezultă din influenţările reciproce ale agenţilor implicaţi.

Învăţarea prin cooperare presupune acţiuni conjugate ale mai multor persoane (elevi, profesori) în atingerea scopurilor comune prin influenţe de care beneficiază toţi cei implicaţi.

Colaborarea se axează pe sarcini, iar cooperarea pe procesul de realizare a sarcinii.

Cooperarea este o formă de interacţiune superioară în cadrul învăţării, incluzând colaborarea.

Trăsături caracteristice:

Învăţarea prin competţie

• Este o formă relativ redusă de interacţiune psihosocială, constând în rivalitatea sau/şi bazându-se pe concurenţa interpersonală/intregrupală, fiecare având propriul scop.

· Motivaţia provine din dorinţa de afirmare proprie.

· Accentul se pune pe produs, pe ceea ce se obţine în urma învăţării.

· Evaluarea îşi exercită funcţia de control prin raportarea la norma de grup. Acest fapt creează ierarhizări, determină apariţia de comportamente ostile şi de atitudini invidioase.

Învăţarea prin cooperare

· Este o formă superioară de interacţiune psihosocială, bazată pe sprijin reciproc, pe toleranţă, pe efort susţinut din partea tuturor, îndreptat către acelaşi scop.

· Motivaţia este rezultatul acţiunii conjugate a tuturor membrilor ce urmăresc un destin comun. Este împărtăşită părerea că toţi pot oferi alternative valoroase de soluţionare a problemei, dacă le sunt oferite premisele necesare şi sunt ajutaţi.

· Atenţia este îndreptată asupra procesului de elaborare împreună, prin colaborare, a demersurilor de realizare a sarcinii. Este împărtăşită părerea că toţi pot oferi alternative valoroase de soluţionare a problemei, dacă le sunt oferite premisele necesare şi sunt ajutaţi.

· Evaluarea urmăreşte acordarea ajutorului imediat, având o funcţie mai mult corectivă, ameliorativă, decât de sancţionare, ducând la reducerea stresului. Ea se realizează prin raportarea la progresul inividului, şi are în vedere atât participarea fiecărui membru la procesul elaborării în comun cât şi rezultatele echipei.

Competiţia şi colaborarea sunt practici care se întâlnesc în şcoala contemporană şi sunt ambele necesare. Competiţia devine distructivă pentru armonia climatului educaţional atunci când este exacerbată şi devine un scop în sine. Cadrele didactice trebuie să echilibreze cele două forme de organizare a activităţii instructiv-educative, creând oportunităţi de învăţare axate pe activităţile de grup ce favorizează cooperarea şi întreţin competiţia constructivă.

Profilul elevului activ şi creativ

Activ şi creativ este elevul care „intervine efectiv în activitatea didactică şi îi modifică variabilele, parametrii caracteristici: depune eforturi de reflecţie personală, de gândire, efectuează acţiuni mintale şi practice de căutare, cercetare, redescoperă noi adevăruri, reelaborează noi cunoştinţe, conştientizând faptul că întotdeauna influenţele şi mesajele externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne” (Muşata Bocoş, 2002, p.64 )

Această perspectivă asupra elevului se opune celei tradiţionale conform căreia el recepta în mod pasiv informaţiile oferite de către profesor, urmând ca ulterior să le reproducă.

Elevul activ şi creativ este cel care devine coparticipant alături de profesor la propria formare şi coresponsabil de realizarea şi efectele procesului de învăţare. Asumându-şi rolul de actor în actul educativ, el îşi proiectează eficient proiectul de învăţare personalizat, îşi construieşte cunoaşterea, asumându-şi riscuri, con-ştientizând eforturile necesare, alegându-şi strategiile de învăţare, gestionându-şi timpul şi apelând la evaluări formatoare.

Pregătirea pentru o învăţare autonomă valorizează motivaţia intrinsecă a educatului, dorinţa de a căuta, de a experimenta, de a descoperi, de a crea şi de a inventa.

Elevul activ-creativ „realizează demersuri critice şi creative, depune eforturi proprii înscrise în schimburi sociale, în scopul accederii la noua cunoaştere.”

Elevul activ şi creativ dă dovadă de multă îndrăzneală în aprecierea critică a unui produs, de independenţă în abordarea şi analiza problemelor, de spirit de contraargumentare, de libertate în manifestarea comportamentală generală. De multe ori, comportamentul lui la ore devine deranjant pentru unii profesori mai conservatori.El iese din tiparele prestabilite ale activităţii, atunci când acestea devin plictisitoare, rutiniere.

Profesorul trebuie să profite de nevoia lui de cunoaştere şi de avântul său în activitate, canalizându-i eforturile în direcţii constructive prin oferirea de ocazii variate menite să-i alimenteze setea de nou şi de descoperire.

Comportamentul nonconformist ce se exprimă puternic în activitatea creatoare, nu trebuie interpretat de către cadrele didactice drept o atitudine indisciplinată, o dovadă de impoliteţe sau o lipsă de respect. El nu trebuie frânat printr-o atitudine negativă, de respingere, de disciplinare ci, dimpotrivă, trebuie creat un climat favorabil de manifestare liberă a spiritului creator.

Elevul activ şi creativ se caracterizează prin spirit de independenţă în muncă, o gândire care se desfăşoară pe traiecte lungi, fără bariere de ordin cognitiv, manifestând o puternică şi neobişnuită tendinţă de a explora şi de a crea. Copii din această categorie sunt mai puţin interesaţi de activitatea în echipe şi au tendinţa de a-şi întocmi un plan personal de lucru, păstrând legătura numai cu un număr restrâns de prieteni.

Indicatorii creativităţii individuale:

· îşi poate ocupa timpul fără a fi stimulat;

· preferă să se îmbrace în mod deosebit;

· merge dincolo de sarcinile trasate;

· este în stare să se amuze cu lucruri simple în moduri ingenioase;

· întreabă insistent „de ce” şi „cum”;

· îi place să organizeze jocuri în curtea şcolii;

· îi place să povestească despre descoperirile şi invenţiile lui;

· găseşte utilizări neobişnuite ale jucăriilor;

· nu se teme să încerce ceva nou;

· desenează în caietul său în timp ce profesorul dă indicaţii sau ţine lecţia;

· foloseşte toate simţurile în observaţie.

Profilul elevului creativ şi dinamic se referă la acele trăsături care dovedesc capacitatea de a se detaşa de informaţii, de a se mişca liber în sfera cunoştinţelor, manifestând iniţiativă şi spirit independent. Persoanele creative au un nivel superior de aspiraţii, au interese variate, manifestă o vie şi permanentă curiozitate, ieşind din şablon, punând în discuţie probleme interesante. Elevul cu potenţial creativ înalt are încredere în forţele proprii şi este capabil de o corectă autoevaluare. În relaţiile cu cei din jur manifestă comportamente controlate, vrând să ofere o bună imagine atât în faţa profesorilor cât şi în faţa colegilor.

Bibliografie:

1. Bernat, S., Tehnica învăţării eficiente, Ed. P.V.C., Cluj-Napoca, 2003.

2. Cucoş, C., - Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.

3. Ionescu, M., Salade, D., (coord.) – Studii de pedagogie aplicată, PUC, Cluj-Napoca, 2000.