Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768

Formarea atitudinii de iubire fata de Dumnezeu a tinerilor societatii de astazi
Scris de mihaiela lazar   
Luni, 08 Iunie 2015 09:36

FORMAREA ATITUDINII DE IUBIRE FAŢĂ DE DUMNEZEU

A TINERILOR SOCIETĂŢII DE ASTĂZI

Prof. MĂTĂLICĂ PAULA

Şcoala Gimnazială, comuna HERĂEŞTI – NEAMŢ

REZUMATUL LUCRĂRII

În activitatea mea de aproximativ 19 ani ca profesor, am putut constata la catedră că în rândul elevilor cuvântul “iubire“, nu este înţeles întotdeauna corect, că libertatea obţinută prin revoluţia din 1989 a adus un nou sens acestui cuvânt, prin care tinerii de astăzi aplică în viaţa lor trăirea unor sentimene care nu exprimă întotdeauna iubirea autentică. Acest lucru se verifică mai ales în societatea de astăzi, prin comportamentul pe care-l afişează tinerii, prin valorile pe care le promovează.

Din punctul meu de vedere,a cest lucru se întâmplă datorită influenţei negative pe care o are mass-media în formarea tinerei generaţii, datorită libertinajului de care se bucură cei tineri din partea părinţilor, deoarece aceştia sunt prea preocupaţi de obţinerea celor materiale pentru a mai avea timp şi de educarea copiilor lor. Obiectivul major al orei de Religie este cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii, precum şi formarea atitudinii de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Educaţia religioasă se poate realiza direct, prin instrucţie,prin însuşirea teoretică a fenomenologiei religioase, a adevărurilor de credinţă cuprinse în marile scrieri. Dar ea se poate realiza şi indirect, prin formare, prin educarea caracterului şi voinţei, prin formarea personalităţii religioase. Se insistă asupra dimensiunii practice care trebuie să persiste în ora de religie, realizată prin activităţi palpabile, prin virtuţi exemplare. Esenţa cunoaşterii religiei este de a şti şi de a răspunde, de a forma deprinderi şi abilităţi mentale,de a stimula memoria, gândirea şi imaginaţia pentru ca elevul să asimileze şi să reproducă în viaţa sa zilnică cele învăţate. A educa nu a fost niciodată uşor, iar astăzi acest lucru pare să devină dificil. Este tot mai greu de transmis, de la o generaţie la alta, ceva care este valid şi sigur,reguli de comportament, obiective credibile în jurul cărora să-ţi construieşti viaţa.

Formarea deprinderilor morale este un alt obiectiv ce se urmăreşte în cadrul orei de Religie. Aceste deprinderi încep încă din copilărie,ele fiind dezvoltate apoi în şcoală şi Biserică şi continuă pe tot parcursul vieţii prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi iubirea profundă a aproapelui.

În societatea modernă,care este alterată din ce în ce mai mult de non-valori,singurul remediu este educaţia religioasă, care şi-a câştigat dreptul de a fi prezentă în şcoli după evenimentele din decembrie 1989, astfel elevii având posibilitatea de a fi informaţi cu privire la valorile religioase şi educaţi în privinţa dobândirii abilităţilor necesare trăirii în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Obiectivele finale ale procesului educaţional aparţin religiei. Ea îndrumă paşii copilului sau ai tânărului de pe băncile şcolii, formându-l pentru viaţă. Elevul, prin ora de religie, va dobândi un echilibru sufletesc şi o sănătate spirituală.

În activitatea mea de aproximativ 19 ani ca profesor,am putut constata la catedră că în rândul tinerilor cuvântul “iubire“, nu este înţeles întotdeauna corect,că libertatea obţinută prin revoluţia din 1989 a adus un nou sens acestui cuvânt,prin care tinerii de astăzi aplică în viaţa lor trăirea unor sentimene care nu exprimă întotdeauna iubirea autentică. Acest lucru se verifică mai ales în societatea de astăzi, prin comportamentul pe care-l afişează tinerii, prin valorile pe care le promovează.

Din punctul meu de vedere,acest lucru se întâmplă datorită influenţei negative pe care o are mass-media în formarea tinerei generaţii, datorită libertinajului de care se bucură cei tineri din partea părinţilor, deoarece aceştia sunt prea preocupaţi de obţinerea celor materiale pentru a mai avea timp şi de educarea copiilor lor.

Am considerat că locul cel mai potrivit pentru a explica elevilor sensul real al cuvântului „iubire” este ora de religie, deoarece aici pot găsi interpretarea şi sensul adevărat al acestui cuvânt, prin credinţă şi exemplul perfect de iubire, care este Hristos.

Copiii şi tinerii trebuie ajutaţi să-şi dezvolte armonios aptitudinile morale,să dobândească treptat un simţ mai profund de răspundere în efortul susţinut de a-şi construi drept propria viaţă, in căutarea adevăratei libertăţi, depăşind piedicile cu îndrăzneală şi statornicie.

Familia deţine primul loc în care copilul simte o atmosferă însufleţită de iubire,de pietate faţă de Dumnezeu şi respect faţă de oameni, care să favorizeze educaţia integrală, personală şi socială a copiilor. Familia este, aşadar, prima şcoală a virtuţilor de care nici o societate nu se poate lipsi.

Toate acestea m-au provocat să mă implic şi mai mult în educaţia religioasă privind promovarea iubirii creştine în rândul copiilor, prin conştientizarea lor în ceea ce priveşte importanţa poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

În lucrarea mea pentru obţinerea gradului didactic I în învăţământ,mi-am propus să abordez formarea atitudinii de iubire a elevilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele în cadrul orei de religie. Aici am tratat mai întâi porunca iubirii faţă de Dumnezeu în primele trei porunci ale Decalogului. Pentru început,am dezbătut problema adorării lui Dumnezeu precum şi slujirea Lui. Prima chemare şi exigenţa îndreptăţită a lui Dumnezeu este ca omul să-l primească şi să-l adore. Omul este chemat să-L arate pe Dumnezeu,acţionând în conformitate cu faptul că este creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Trebuie să ne eliberăm de ideea că legea era legalism gol şi ceva exterior. Ea în mod contrariu permite Israelului de a se menţine în alianţă şi de a participa la viaţa lui Dumnezeu1.

Mărturisind pe Dumnezeu, noi afirmăm o fiinţă statornică, mereu aceeaşi, fidelă, cu desăvârşire dreaptă. Noi trebuie, în mod necesar, să-i acceptăm cuvintele şi să avem în El o credinţă şi o încredere deplină. De vreme ce El este atotputernic, îndurător, înclinat să facă numai binele, noi trebuie să ne punem în El toate speranţele. Totodată trebuie să ne exprimăm iubirea faţă de El deoarece vedem comorile de bunătate şi afecţiune pe care le-a revărsat asupra noastră. De aceea,Dumnezeu foloseşte,în Sfânta Scriptură, această formulă,fie la începutul, fie la sfârşitul poruncilor sale: ”Eu sunt Domnul”. Dacă Exodul constituie un model de referință esenţial teologic, asta denotă faptul că în ea se explică un cuvânt cuprins de noi semnificaţii ce lărgeşte şi reinterpretează istoria lui Israel: alianţa care pe Sinai dă o întregire eliberării din Egipt2.

Porunca întâi ne cere să ne hrănim credinţă, să o păzim cu prudenţă şi vigilenţă şi să respingem tot ceea ce i se opune. Sfântul Paul vorbeşte despre «ascultarea credinţei» ca despre prima obligaţie. El vede în «nerecunoaşterea lui Dumnezeu» principiul şi explicaţia tuturor devierilor morale. Îndatorirea noastră faţă de Dumnezeu este să credem în El şi să dăm mărturie despre El. ). Psalmistul ne arată calea pe care el a parcurs-o: inima îmi zice din partea Ta: ”Caută faţa Mea!” Şi faţa Ta, Doamne, o caut! (cf. Ps.27,8)3. Adoraţia este actul principal al virtuţii religiei.

În Noul Testament,Isus le face cunoscut ucenicilor că Dumnezeu este Tatăl său: ’’Tată drept,lumea nu te-a cunoscut,dar eu te-am cunoscut (...) şi le voi face cunoscut numele tău,pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei’’. Tatăl Ceresc, al cărui Fiu este însuşi Isus,în acelaşi timp este şi Tatăl tuturor acelora care cred în Isus.

Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu îl cheamă pe fiecare om pe nume. De aceea,numele oricărui om este sfânt,este un nume veşnic,care va străluci pentru toată veşnicia. Numele oricărui om cere respect,ca semn al demnităţii celui ce îl poartă.

Numele lui Dumnezeu trebuie ’’cinstit,adorat,sfinţit’’ (cf. Ps.5, 12).

Creştinismul n-a adus şi n-a urmărit să aducă o filozofie nouă, o nouă concepţie despre lume şi viaţă. Cel puţin nu aceasta i-a fost ţinta principală. Ca religie nouă, creştinismul nu putea urmări decât realizarea unei noi legături,a unei noi comuniuni cu Dumnezeu. Ceea ce constituie caracteristica acestei noi comuniuni religioase, realizate de creştinism, este, pe de o parte, arătarea unei iubiri covârşitoare din partea lui Dumnezeu către om. Către orice om, bărbat sau femeie; bun sau păcătos.

Numele lui Dumnezeu e mare acolo unde este rostit cu respectul datorat măreţiei şi maiestaţii sale. Numele lui Dumnezeu e sfânt acolo unde este chemat cu veneraţie şi cu teama de a nu-l ofensa.

Deşi cuvântul «iubire» nu figurează direct în Vechiul Testament în relatările despre crearea lumii,totuşi relatarea creaţiei evocă iubirea lui Dumnezeu prin bunătatea ce se manifestă faţă de Adam şi Eva. Dumnezeu vrea să le dăruiască viaţa din belşug,dar acest dar presupune o adeziune liberă la voinţa sa: Dumnezeu iniţiază dialogul de iubire printr-o poruncă. Adam a voit să obţină cu forţa ceea ce îi era destinat ca un dar şi astfel a păcătuit. Atunci,misterul bunătăţii se adânceşte şi devine îndurare faţă de păcătos, prin făgăduinţa de mântuire; treptat se vor restabili legăturile de iubire care-l unesc pe Dumnezeu cu omul. Istoria din Paradis prevesteşte deja toată istoria sacră.

Referindu-ne la porunca a treia a lui Dumnezeu, putem spune că termenul de « sabat » desemnează o întrerupere a lucrului din motive religioase. Practicarea lui apare din cele mai vechi straturi ale Legii. Probabil că are o origine premozaică ce rămane însă obscură. În Biblie,este asociat ritmului sacru al săptămânii, pe care o încheie printr-o zi de odihnă, de bucurie şi de adunare cultuală. Codul Legământului sublinia latura umanitară a acestei zile de odihnă,care le îngăduia sclavilor să-şi tragă sufletul. Este şi punctul de vedere al Deuteronomului însă legislaţia sacerdotală îi dă un alt sens. Prin munca sa,omul imita activitatea Dumnezeului Creator. Prin întreruperea lucrului în a şaptea zi,imita odihna sacră a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat astfel lui Israel sabatul ca semn,că acesta să ştie că Dumnezeu îşi sfinţeşte poporul.

Isus nu abrogă în mod explicit legea sabatului: frecventează sinagoga în ziua respectivă şi profita de acest fapt pentru a vesti Evanghelia. Dar se opune rigorismului formalist al învăţătorilor farisei: « Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat».

Duminica,fiind prima zi a săptămânii,e ziua în care creştinii comemorează prima creaţie. Fiind a opta zi,urmând după sabat,şi ziua Învierii lui Isus,e ziua în care se celebrează memorialul Învierii Domnului,care a fost ca o a doua creaţie. Duminica poate fi numită un Paşte săptămânal sau un Paşte în miniatură. Celebrarea Euharistiei în zilele de duminică este centrul vieţii Bisericii. De aceea,porunca Bisericii precizează: duminica şi în celelalte sărbători de poruncă,credincioşii sunt obligaţi să participe la Liturghie. Obligaţia de a participa la Liturghie o îndeplineşte cel care asistă la Liturghia celebrată după ritualul catolic în ziua sărbătorii sau în seara zilei precedente. Cultul legii pregătea misterul lui Cristos, iar ceea ce se împlinea prin el prefigura aspecte relative la Cristos4 „Cei care trăiau după vechea rânduială a lucrurilor au ajuns la speranţa nouă; nu mai respectă sabatul, ci Ziua Domnului, în care viaţa noastră este binecuvântată prin El şi prin moartea lui’’5. Celebrarea duminicii respectă prescripţia morală întipărită firesc în inima omului, de „a da lui Dumnezeu un cult extern, vizibil, public şi regulat sub semnul bunăvoinţei lui universale faţă de oameni”6[1].

În lucrarea mea pentru obţinerea gradului didactic I, am prezentat câteva consideraţii despre şcoală ca loc de formare şi dezvoltare a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Aici am vorbit despre rolul profesorului de Religie în formarea religioasă a elevului, despre faptul că acesta este mereu preocupat de căutarea şi promovarea modelelor formative.

Încercarea de a găsi modelul potrivit,rămâne o temă de reflecţie nu numai pentru profesorul care este implicat direct într-un program instituţional de formare, dar şi pentru alte compartimente ale comunităţii, ce nu se pot sustrage unor obiective educaţionale (familie, Biserică, mass-media). De departe se remarcă modelul perfect,cel mai demn de urmat de către fiecare creştin în parte,modelul cristic.

Educaţia relifioasă va fi temeinică şi durabilă,predispunându-i pe elevi la o nouă demnitate a fiinţei. Se cere o atentă dimensionare a cantităţii şi calităţii informaţiei date,a expectanţelor şi cerinţelor, în aşa fel încât să nu-i dezarmeze, dar nici să nu-i plictisească.

Obiectivul major al orei de Religie este cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii,precum şi formarea atitudinii de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă. Educaţia religioasă se poate realiza direct, prin instrucţie, prin însuşirea teoretică a fenomenologiei religioase,a adevărurilor de credinţă cuprinse în marile scrieri. Dar ea se poate realiza şi indirect, prin formare, prin educarea caracterului şi voinţei, prin formarea personalităţii religioase. Se insistă asupra dimensiunii practice care trebuie să persiste în ora de religie,realizată prin activităţi palpabile,prin virtuţi exemplare.

Un factor important în cadrul orei de Religie îl constituie creativitatea, metodele interactive folosite la lecţie,posibilitatea elevului de a se exprima liber în relaţie cu o anumită problemă propusă. Creativitatea constă într-o structură caracteristică ce face posibilă realizarea unor producţii sau opere noi.

Iubirea faţă de Dumnezeu se manifestă în primul rând prin credinţă. Credinţa este o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu care se revelează. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte.

Un alt mod de a ne manifesta iubirea faţă de Dumnezeu este de a duce o viaţă curată,fără de păcat,conform poruncilor sale. Păcatul este o greşeală împotriva raţiunii,a adevărului,a conştiinţei drepte; este o încălcare a iubirii adevărate,împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui,din cauza unei alipiri dezordonate faţă de anumite bunuri. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană.

Ne mai putem manifesta iubirea faţă de Dumnezeu prin rugăciune. Dumnezeu cheamă neobosit pe fiecare om la tainica întâlnire cu El. Rugăciunea însoţeşte întreaga istorie a mântuirii ca o chemare reciprocă între Dumnezeu şi om. Trăirea rugăciunii ne este dezvăluită pe deplin în Cuvântul care s-a întrupat şi care locuieşte printre noi. Atunci când încercăm să înţelegem rugăciunea, prin ceea ce martorii săi ne vestesc în Evanghelie,ne apropiem de fapt de Domnul Isus: mai întâi spre a-l contempla pe El însuşi în rugăciune,apoi spre a-L asculta cum ne învaţă să ne rugăm,în sfârşit,spre a cunoaşte cum ne împlineşte El rugăciunea. Iubirea creştină reprezintă cea mai înaltă treaptă de desăvârşire morală. Ea depăşeşte orice altă formă de iubire,identificându-se cu binele în toată plenitudinea lui. Întemeiată pe această demnitate a sa,iubirea creştină ridică pretenţii asupra oricărei creaturi raţionale şi îndeosebi asupra omului,solicitându-l să se străduiască a încorpora în viaţa de aici cât mai multă perfecţiune.

Iubirea creştină este inseparabilă de credinţă. Fără credinţă iubirea ar fi lansare în gol. Credinţa este cea care dă iubirii obiectul asupra căruia se răsfrânge,în raport cu care se realizează. Credinţa este unealta care deschide calea către realitatea aproapelui şi-l înfăţişează ca termen al năzuinţei noastre după comuniune,ea este aceea care îl descoperă pe semen ca obiect real al iubirii.

Întărirea relaţiei Şcoală – Familie – Biserică presupune creşterea gradului de implicare a profesorilor în general şi a celor de Religie, a părinţilor, a preoţilor comunităţii,în educaţia morală şi religioasă a copiilor. Cei trei factori educaţionali: Şcoală, Familie, Biserică, trebuie să acţioneze în acelaşi sens,adică ce se spune în şcoală,în familie şi de către Biserică să fie în acord, în concordanţă. Familiei îi revine mai ales rolul de a valorifica «învăţăturile biblice» în sens moral, de a deschide sufletul copilului spre bine şi frumos, spre respect şi dragoste faţă de aproapele, de a-i cultiva sensibilitatea şi a-i sădi sămânţa pentru valorile morale care, mai târziu, vor deveni convingeri şi idealuri personale7. Familia creştină constituie o revelare şi o realizare specifică a comuniunii ecleziale; din acest motiv ea trebuie numită Biserică familială8. Familia creştină este evanghelizatoare şi misionară9. Experienţa religioasă este consubstanţială fiinţei umane10.[2]

Exemplul educatorului creştin este Isus Învăţătorul,care ne-a învaţat nu numai prin pildele Lui,ci şi prin atitudinea,exemplul şi viaţa Lui,prin iubirea nemărginită faţă de Dumnezeu şi oameni. El este Învăţătorul şi nu un profet oarecare, pentru că El îi învaţă pe oameni „ca unul ce are putere ”, ca unul care ştia să îndrume şi să îndrepte sufletul omenesc11. Să nu uităm că educaţia religioasă,moral creştină pe care o poate oferi familia,asigurând copilului o atmosferă adevărată de iubire,nu o poate substitui nici şcoala nici profesorul.

Educaţia religioasă trebuie să înceapă încă din copilărie,în familie,deoarece este cunoscut faptul că în copilărie omul poate fi uşor influenţat religios-moral decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viaţă. În acelaşi timp, ea oferă tuturor popoarelor contribuţia sa la promovarea desăvârşirii integrale a persoanei umane precum şi la binele societăţii pământeşti şi pentru a constitui o lume mai umană1[3]. În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educaţia religioasă a copilului îl are familia. Trăirile religioase din această perioadă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viaţă.

Familia este, aşadar, prima şcoală a virtuţilor sociale de care nici o societate nu se poate lipsi. Mai ales în familia creştină îmbogăţită cu harul şi misiunea sacramentului căsătoriei, copiii, de la cea mai fragedă vârstă, trebuie să înveţe să-L descopere şi să-L cinstească pe Dumnezeu şi să-l iubească pe aproapele, conform credinţei primite la Botez. Părinţii să fie, aşadar, adânc pătrunşi de importanţa pe care o are familia cu adevărat creştină pentru viaţa şi progresul poporului lui Dumnezeu. Familia este o comunitate privilegiată chemată să realizeze „o deschidere de suflet plină de bunăvoinţă, precum şi o colaborare continuă între părinţi în educarea copiilor. Îndatorirea de a da educaţie, ce revine în primul rând familiei pretinde ajutorul întregii societăţi. Pe lângă drepturile părinţilor şi ale celor cărora ei le încredinţează o parte din misiunea lor în educaţie, anumite îndatoriri şi drepturi revin societăţii civile, de vreme ce ea trebuie să orânduiască cele necesare binelui comun vremelnic.

Prin educaţia religioasă în şcoală se urmăreşte formarea caracterului religios-moral,dar aceasta nu se poate realiza fără un volum de cunoştinţe religioase. Trebuie realizat deci un echilibru între informativ şi formativ, fără a se diminua rolul vreunuia dintre aceste scopuri.

Formarea deprinderilor morale este un alt obiectiv ce se urmăreşte în cadrul orei de Religie. Aceste deprinderi încep încă din copilărie, ele fiind dezvoltate apoi în şcoală şi Biserică şi continuă pe tot parcursul vieţii prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi iubirea profundă a aproapelui.

În societatea modernă, care este alterată din ce în ce mai mult de non-valori,singurul remediu este educaţia religioasă, care şi-a câştigat dreptul de a fi prezentă în şcoli după evenimentele din decembrie 1989, astfel elevii având posibilitatea de a fi informaţi cu privire la valorile religioase şi educaţi în privinţa dobândirii abilităţilor necesare trăirii în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Obiectivele finale ale procesului educaţional aparţin religiei. Ea îndrumă paşii copilului sau ai tânărului de pe băncile şcolii, formându-l pentru viaţă. Elevul, prin ora de religie, va dobândi un echilibru sufletesc şi o sănătate spirituală.

BIBLIOGRAFIE

SPREAFICO A., Il triplice esodo nell Antico Testamento, în Dizionario di Spiritualita Bilbico-patristica, Roma, 1997

CATEHISMUL BISERICII CATOLICE

IOAN PAUL AL II-LEA, Il volto di Dio Padre. Anelito dell uomo

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII, Ghid pentru cadrele didactice

SF.IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Magn.9,1

SF.TOMA DE AQUINO, S.Th.2-2

CONCILIUL VATICAN II, Declaraţia privind educaţia creştină, Gravissimum educationis

CONCILIUL VATICAN II, Constituţia despre liturgie, Sacrosanctum concilium

JOIŢA E., Pedagogia, Ed.Polirom, Iaşi, 1999

DANCIU A., Metodica predării religiei în şcolile primare, gimnazii şi licee, Ed.Anastasia, Bucureşti, 1999

BONTAŞ I., Pedagogie, Ed.All, Bucureşti, 1994

BALAN B., COSMOVICI A., COZMA T., Psihopedagogie, Ed.Polirom, Iaşi, 1998

CERGHIT I., Metode de învăţământ, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997

CERGHIT I., NEACŞU I., NEGREŢ-DOBRIDOR I., PÂNIŞOARĂ I., Prelegeri pedagogice, Ed. Polirom, Iaşi 2001

DEBESSE M., Etapele educaţiei, E.D.P., Bucureşti, 1981

DUMITRIU C., Strategii alternative de evaluare: modele teoretico-experimentale, E.D.P., BUCUREŞTI, 2003

BĂBAN A., Consiliere educaţională, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,

NICOLA I., Pedagogie, Ed.Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1994

ŞENDROIU R., Metode şi procedee de predare a religiei în şcoală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.



1 Cf.A.SPREAFICO, Il triplice esodo nell’Antico Testamento, în Dizionario di Spiritualita Bilbico-patristica, Roma, 1997, 55-56.

2 Cf. CATEHISMUL BISERICII CATOLICE 2097.

3 Cf. IOAN PAUL AL II- LEA, Il volto di Dio Padre. Anelito del’ uomo. Audienţa generală din 13.I.1999, în Insegnamenti...XXII/1, 43-44.

4Cf.CATEHISMUL BISERICII CATOLICE 217.

5Cf. Sf.IGNAŢIU DE ANTIOHIA, Magnesieni 9,1

6Cf. Sf.TOMA DE AQ., S.Th.2-2, 122, 4.

7Cf.C.CUCOŞ, Educaţia religioasă, Polirom, Iaşi 1999, 98.

8Cf.CONCILIUL VATICAN II, Constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium11.

9Cf.CATEHISMUL BISERICII CATOLICE 2205.

10Cf.C.CUCOŞ, Pedagogie, Polirom, Iaşi 2000, 43.[2]

11Cf.A.DANCIU, Metodica predării religiei în învăţământul preuniversitar, ”Gheorghe Alexandru”, Craiova 2005, 67.

12Cf.S.ŞEBU, M.OPRIŞ şi D.OPRIŞ, Metodica predării religiei, Reîntregirea, Alba Iulia 2000, 45.

Ultima actualizare în Duminică, 14 Iunie 2015 09:40
 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Revista cu ISSN

Jocuri de cunoastere pentru copii

JOCURI DE CUNOAșTERE PENTRU COPII   Popica Cristina, profesor învățământ primar Școala Gimnazială “Mihail Sadoveanu” Întorsura Buzăului   Prezentul material conține 6 jocuri care se pot aplica cu succes la clasele primare, la începutul orei...

Read more

Biserica, pedagog desavarsit pentru tana…

BISERICA, PEDAGOG DESĂVÂRŞIT PENTRU TÂNĂRUL CONTEMPORAN   prof. Ciprian Nazare Colegiul Tehnic „Traian”, Galaţi Biserica dreptmăritoare, pornind de la porunca Mântuitorului Iisus Hristos, asumă dintotdeauna o responsabilitate învăţătorească. După Învierea Sa, imitând...

Read more

Rolul motivatiei in reusita invatarii li…

ROLUL MOTIVAŢIEI ÎN REUŞITA ÎNVĂŢĂRII LIMBILOR STRĂINE   Prof. înv. preşcolar Dan Florina Grădiniţa cu program prelungit nr. 19, Braşov              Studiul limbilor străine, însuşirea şi cunoaşterea lor se dovedesc a fi astăzi mult...

Read more

Formele generale ale educatiei

FORMELE GENERALE ALE EDUCAŢIEI   Educator Stan Luminiţa-Simona  Grădiniţa cu program normal Bălăbăneşti, Galaţi   Formele generale ale educaţiei reprezintă ansamblul acţiunilor şi al influenţelor pedagogice desfăşurate, succesiv sau simultan, în cadrul activităţii de formare-dezvoltare...

Read more

Sistemul de asigurare a calitatii inspec…

CAPITOLUL II  Inspectia unitatilor de invatamant preuniversitar    SECTIUNEA a 7-a Sistemul de asigurare a calitatii inspectiei la nivelul ISJ/ISMB   Art. 54. -     Managementul calitatii inspectiei scolare consta in crearea unor sisteme si...

Read more

Proiectarea instruirii pe competente

Proiectarea instruirii pe competenţe                 Proiectarea instruirii în formele sale de bază (planificarea calendaristică anuală şi proiectarea unităţilor de învăţare) se poate realiza în conformitate cu elementele metodologice principale, redate în...

Read more

Figuri feminine in Letopisetul Tarii Mol…

FIGURI FEMININE ÎN „LETOPISEŢUL ŢĂRII MOLDOVEI” DE MIRON COSTIN   Prof. Hriţcu Elena-Luminiţa Liceul Teoretic „Carmen Sylva”, Eforie Sud, Constanţa              Studiul urmăreşte să realizeze un inventar al figurilor feminine din „Letopiseţul Ţării Moldovei”al celui...

Read more

Invatarea in ora de filosofie

ÎNVĂȚAREA ÎN ORA DE FILOSOFIE Prof. Ioana-Maria Judele Colegiul de Știinte ale Naturii « Emil Racoviță » Brașov Articolul analizează învăţarea şcolară din...

Read more