FOCUL LUI SUMETRU
Profesor Şerban Andreea
Focul lui Sumetru (Sâmedru) reprezintă un obicei aparent simplu, ce incorporează însă o multitudine de interpretări. Acesta are loc anual, la o dată fixă, într-un areal limitat, în zona de sud a ţării. Având la bază o credinţă păgână, ritualul a căpătat cu timpul valenţe creştine, ajungând astăzi să reprezinte celebrarea atât a unui obicei păgân, cât mai ales a unui sfânt creştin. Ritualul se preteză la diverse interpretări având un pronunţat caracter funebru, cu rol purificator şi fertilizator.
Cuvinte cheie: foc, ritual, arbore, zeitate.
Lucrarea de faţă îşi propune să atragă atenţia asupra importanţei şi complexităţii obieciurilor în comunitate, în special asupra unui obicei desfăşurat în noaptea de 25-26 noiembrie, într-un spaţiu bine delimitat. Focul lui Sumedru este unul dintre puţinele obiceiuri care au supravieţuit în zona muscelului, ritualul fiind oficiat în aproape toate satele din zonă fără întrerupere.
În redactarea lucrării am pornit de la problema că în comunitatea în care locuiesc sunt foarte puţini locuitori care mai cunosc semnificaţia ritualului pe care îl săvârşesc.
Scopul principal al lucrării este realizarea unei scurte descrieri a semnificaţiei ritualului în vederea promovării acestuia în interiorul şi exteriorul comunităţii. Pentru aceasta am ales să folosesc următoarele metode: analiza şi descrierea participativă, comparaţia, precum şi aplicarea unor teorii cunoscute, printre care enumăr,teoria riturilor de trecere elaborată de Arnold van Gennepe, teoria gestualităţii elaborată de A. J . Greimas, problematica darului aşa cum o dezvoltă Marcel Mauss şi interpretarea imaginarului pe baza lucrării Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand.
În realizarea lucrării am apelat şi la alte lucrări recunoscute în domeniu, în afara celor menţionate mai sus, dintre care enumerăm: Mihai Pop Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ion Ghinoiu Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Rădulescu Codin şi Mihalache D Sărbătorile poporului, cuobiceiru, credinţe şi unele tradiţii legate de ele ş.a
Lucrarea îşi propune să găsească răspuns la câteva întrebări: Unde putem încadra ritualul Focului lui Sumedru? Ce fel de sărbătoare este aceasta? Ce semnificaţie avea aceasta pentru comunitatea arhaică din zona Muscelului? Care este legătura dintre ritualul săvârsit şi sfântul crestin care îi poartă numele? Care sunt credinţele care încă mai persistă în legătură cu această sărbătoare? I se poate aplica acestui ritual grile de analiză cunoscute în domeniu?
I.1.Focul lui Sumedru(Sâmedru)
Focul lui Sumedru este un obicei ce se pastrează încă, într-o formă mai simplificată, în partea de sud a României, cu precădere în nordul judeţelor Arges, Dâmboviţa, şi sporadic în judeţele Vâlcea şi sud-vestul judeţelui Brasov, în satele aflate aproape de graniţa cu judeţul Arges, .
Focul lui Sumedru este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din zonă, fiind si singurul obicei de toamnă pe care îl mai respectă toată populaţia din arealul mai sus menţionat.
În epoca actuală obiceiurile sunt, pentru cei care trăiesc în afara comunităţilor care le respectă, ,, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole”[1], însă la o privire mai atentă, chiar şi ochiul neiniţiatului poate observa că ele încifrează regulile unei lumi, relaţiile dintre om şi natură, soluţiile găsite de om de–a lungul timpului pentru a reface armonia cu natura, astfel obiceiurile pot fi văzute ca ,,expresii ale vieţii sociale şi(totodată) mecanisme prin care viaţa socială funcţionează”[2].
Respectarea obiceiurilor, chiar dacă într-o formă modificată, de unele comunităţi, reprezintă dovada vie a păstrării unei legături cu trecutul, a dorinţei de identificare şi apartenenţă la un grup, implicit de apartenetă la un patrimoniu colectiv, însă pentru ca această identificare să fie pe deplin realizată este necesară şi cunoasterea, atât cât este posibil, a sensului străvechi.
Focul lui Sumedru face parte din calendarul obiceiurilor de toamnă, reprezentând închiderea anului pastoral început de Sângiorz( Sfântul Gheorghe). Noaptea de 25⁄26 octombrie reprezenta pentru comunităţile păstoreşti, ceea ce pentru societăţile contemporane reprezintă astăzi Revelionul. Observăm că, spre deosebire de anul calendaristic, anul pastoral dura doar 6 luni, acest lucru permiţând comunităţilor pastorale stravechi o sărbătorire separată a sfârsitului şi începutului de an, la o distanţă de aproximativ 6 luni. Păşind retrospectiv pe traseul încheiat cu sărbătoarea Focului lui Sâmedru, descoperim că în afară de începutul anului pastoral sărbătorit de Sf Gheorghe tot printr-un foc purificator(numit,, Focul Viu”[3]), comunităţile pastorale sărbătoreau şi mijlocul anului parstoral în data de 20 iulie de Sântilie, prin măsurarea laptelui şi hotărârea proporţiilor de merinde ce vor fi împărţite sătenilor la răvăşitul oilor. Chiar dacă în arealul mai sus menţionat numărul animalelor pe cap de locuitor este în continuă scădere, meseria de cioban căpătând un sens peiorativ, cele trei evenimente încă mai sunt cunoscute printre săteni, în special în rândul celor aflaţi în etate.
Aparent cu o desfăsurare simplă, obiceiul Focului lui Sumedru conţine trimiteri diverse, în trecut având mai multe modalităţi de expresie îmbinate: verbală,muzicală, coregrafică şi gestică, astăzi supravieţuind în toate zonele cea verbală, prin chemarea sătenilor:,,Hai la focul lui Sumedru” fiind completată, în unele zone, cu exprimarea gestică a împrăştierii cenuşei şi cărbunilor rămaşi şi a saltului peste foc.
Focul lui Sumedru conţine un pronunţat caracter funebru, avându-si obârşia în credinţele precreştine ale celebrării morţii şi renaşterii, prin incinerare. De-a lungul timpului elementelor precreştine li s-au alăturat elemente creştine, prin asocierea incinerării zeităţii cu numele Sfântului Dumitru. Pornind de la credinţa că în data de 25 octombrie Sfântul Gheorghe predă cheile codrului Sfântului Dumitru şi de la legământul făcut de acestia( Sfântul Gheorghe are datoria să ajute codrul să renască, să înverzească, în timp ce Sfântul Dumitru trebuie să îi aducă acestuia odihna, desfrunzindu-l) copii din satele munteneşti însoţiţi de câţiva tineri şi adulţi merg în pădure şi taie un copac înalt( în unele zone cât clopotniţa bisericii din sat, fapt atestat şi de Ion Ghinoiu în ,, Panteonul Românesc.Dicţionar”), care va fi centrul focului pe care îl împodobesc cu cetină (aducând astfel simbolic şi odihna codrului format din conifere) şi frunze. Pregătirile încep cu aproximativ două săptămâni, existând credinţa , confirmată în fiecare an că oricât ar fi toamna de blândă şi de lugă spre sfârsitul lunii octombrie Sfântul Dumitru îşi face datoria şi trimite pe pământ o perioadă rece sau chiar cu lapoviţă şi ninsoare pentru a ajuta codrul să scape de povara frunzelor deja îmbătrânite.
Copacul ales şi tăiat de copii şi tineri, împreună cu cetina şi frunzele adunate, astăzi acestor elemente naturale adăugându-li-se şi cauciucuri, sunt transportate în diverse locuri din sat şi aranjate sub forma unui rug. Aceste locuri sunt de obicei poeni, locuri cu o vizibilitate mare, aflate ori pe coaste,ori pe malul apei pentru a fi vazut şi de satele din preajmă, focul lui Sumedru reprezentând şi o competiţie tacită între copii din satele vecine, câştigată de cei care au avut cel mai mare frumos, mai mare şi mai trainic foc.
Arborele care va fi fixat în poziţie verticală în mijlocul focului reprezintă trupul neînsufleţit al zeiţătii fitomorfe care necesită a fi incinerat pentru a putea renaşte.La lăsata serii copii îşi privesc cu admiraţie munca pentru care vor fi răsplătiţi de gospodine şi aşteaptă cu nerăbdare ca rugul să fie admirat de toată suflarea satului pentru a putea fi incinerat. În trecut semnul că a venit timpul arderii zeităţii era dat de clopotul bisericii care suna de trei ori pentru a anunţa toti sătenii. Astăzi copii care au lucrat la împodobirea parului decid momentul în care acesta va fi incinerat. La aprinderea rugului, în lumina formată de steluţele de foc care se ridică spre cer copii satului adresează invitaţia la cea mai mare sărbătoare a anului pastoral:,, Hai la Focul lui Sumedru”, invitaţiei adăugându-i-se diverse versuri în funcţie de regiune: ,,Hai la focul lui Sumedru, că a mâncat lupul iedul” sau, în trecutul apropiat, în functie de persoanele pe care sătenii voiau să le sancţioneze pentru diverse fapte. Un astfel de exempu reprezintă versurile pe care copii din satul Stoeneşti, Arges, adunaţi la focul din centru satului le strigau la adresa unui cioban, care îşi făcuse casa lânga tarlaua(la momentul acela singurul, astăzi tot terenul fiind presărat cu case), unde avea loc unul dintre focurile satului ,,Hai la focul lui Sumedru , să mâncăm fript iedul⁄ Hai la focul din tarla ⁄ Să-l pârlim pe Haidaha(porecla ciobanului)” , sau versuri pornografice strigate uneori de săteni pentru a sancţiona şi a face cunoscut faptul că o anumită domnisoara nu mai era ,,fată mare”.
La lumina focului femeile din sat împart covrigi, mere, nuci sau alte alimente celor adunaţi în jurul focului, în special copiilor care au făcut posibila sărbătoarea, bărbaţii închinând pahare de ţuică în cinstea zeului şi a anului care s-a încheiat. Împărţirea merindelor ţine locul şi unei pomeni în cinstea rugului ars. În timp ce rugul se mistuie şi crengile trosnesc, sătenii contemporani vorbesc şi glumesc, aducându-şi uneori aminte de cum sărbătoreau înainte cu cântec, dans şi pastramă, în timp ce copii aleargă pe lângă foc, sar peste părţi din acesta pentru a fi păziţi de boli şi aruncă castane sau obiecte explozive pentru a face cunoscut evenimentul. Subjugaţi, astăzi, de epoca internetului, tinerii se grăbesc să meargă acasă pentru a posta pe site-urile de socalizare diverse poze, uitând semnificaţia sărbătorii şi modul în care în trecut, cei de vârsta lor petreceau pană dimineta şi asteptau cu nerăbdare ca parul să cadă pentru a vedea cine sunt cei care se vor căsătorii în acel an.
În unele zone, etnografii[4] atestă faptul că la sfârsitul nopţii când focul era stins cu apă, sătenii luau cărbuni şi cenuşă şi împrăştiau în livezi pentru ca acestea să renască şi să aibă recoltă bună, aşa cum în unele legende trupul animalului sacrificat era împrăştiat în patru zări. Tot în satele muscelene , Tudor Pamfile atestă fapul că spre sfârşitul nopţii când puterea focului se mai potoleşte, fetele şi băieţii se aşezau pe două rânduri şi cei sau cele care reuşeau să sară peste foc, se credea că se va însura, respectiv mărita în anul acela.
Focul lui Sumedru nu conţine numai un ritual funebru, ci şi numeroase acte ritualice de purificare, de fertilitate, practici de pomenire si de îmbunare a sufletelor mortilor, care pãrãseau, la acea datã, mormintele, de tundere ritualã a coamei cailor, pronosticuri pentru iarna deschisã de Sumedru, precum si activitãti social-economice legate în special de creşterea animalelor.
Focul avea rol purificator, oamenii curăţând în prejma acestei sărbători gradinile,ducând frunzele la focul din sat sau arzându-le în gradini, pentru ca pământul să fie fertil. Femeile în unele sate, în special în Oltenia, merg în cimitire şi curăţă mormintele, strigând diverse invocaţii.Aşa cum ziua de Sfântul Gheorghe e cunoscută în comunităţile pastorale sub denumirea de ,, încăierarea câinilor”, deoarece turmele de oi se întâlnesc şi câinii nu se cunosc, ajunul Sfântului Dumitru e cunosct sub numele de ,, încăierarea stăpânilor”, deoarece aceasta este data limită pentru achitarea obligaţiilor oierilor faţă de comunitate şi de onorare a pacturilor între ciobani, de cele mai multe ori sfârşind prin ceartă şi luptă. De asemenea sarbătoarea era prilej şi de încheiere a alor legături, ciobanii plecaţi în timpul anului se întorceau de Sumedru şi îşi căutau alţi stăpâni sau reînnoiau învoielile din anul trecut, deoarece până acum toată suflarea a aflat de comportamentul acestora, au vazut cum au fost îngrijite animalele şi cum au ieşit lactatele.
I.2 Credinţe legate de Focul lui Sâmedru
În satele muscelene, Focul lui Sumedru era atât prilej de sărbătoare cât şi prilej de aflare a unor previziuni pentru anotimpul şi anul care vine. Astfel pentru a prezice vremea cum va fi iarna, se urmăreau diverse semne: de exemplu dacă de foc era frig, ploua sau ningea, iarna era lungă şi grea.
Dacă în noaptea lui Sumedru oile se culcă grămadă, lângă stână, va fi iarnă grea; dacă oile dorm răsfirate, se aşteaptă o iarnă blândă. Iarna grea mai este prevestită şi de abundenţa nucilor sau a gutuilor, precum şi de proviziile supradimensionate ale hârciogilor.
Un alt semn era dat de faza în care se afla luna,dacă la Sâmedru e lună nouă, iarna începe în curând şi se termină iute, iar dacă e lună plină, iarna începe curând şi se gată târziu, va fi iarnă grea.
Fiind o sărbătoare pastorală, mioarele erau cele care prevesteau cele mai multe lucruri. Ciobanii pândesc toată noaptea unde dorm oile şi în funcţie de ce oaie se va scula prima dimineaţa şi de direcţia în care merge iarna va fi scurtă sau lungă. Astfel , dacă dimineaţa se va scula întâi o oaie albă şi va pleca în jos (sud) iarna va fi grea; iar dacă se va scula o oaie neagră şi va pleca în sus, iarna va fi uşoară. Alţi ciobani punea un cojoc în mijlocul oilor şi în funcţie de oaia care se aşeza pe cojoc prevesteau iarna, oaia albă înseamnă iarnă grea, oaia neagră înseamnă iarnă uşoară.
O altă credinţă este legată de viaţa socială a satului, în funcţie de directia în care cadea rugul sau persoanele care reuşeau să sară peste foc se stabileau nunţile din anul viitor.
Rolul purificator al focului îşi făcea apariţia şi în această sărbătoare, focul purifica atât natura cât si copii care săreau peste el, ocrotindu-i de boli pe întreaga durată a anului.
II.1 Focul lui Sâmedru şi riturile de trecere
Capitolul de faţă îşi propune analiza secvenţelor de trecere cuprinse de obiceiul Focului lui Sâmedru, utilizând două cercetări celebre în domeniu, riturile de trecere din perspectiva lui Arnold van Gennepe, precum şi teoria etnologului Ion Ghinoiu.
Conform celor doi cercetători există mai multe tipuri de treceri, rituri de trecere specifice ciclului vieţii, rituri de trecere ce aparţin ciclurilor sezoniere, rituri de trecere legate de intrarea într-un grup social, focul lui Sâmedru încadrandu-se în cadrul riturilor ce aparţin ciclurilor sezoniere, făcând trecerea de la sezonul cald la sezonul rece, dar şi în cadrul riturilor specifice ciclurilor vieţii, incorporând şi un ritual funebru. Aplicând alte criterii al cercetătorului, putem afirma că Focul lui Sumedru se încadrează în categoria riturilor pozitive, neimplicând vreo interdicţie,simpatetic(influenţa asemănătorului asupra asemănătorului-caracterul ciclic, imaginea celor doi sfinţi care detin cheile codrului), indirect fiind invocată puterea zeităţii care prin ardere reface ordinea naturală( codrul îmbătrânit se dezgoleşte de frunze, urmând ca cenusa fertilă a zeităţii să îl ajută să renască) şi animist deorece în rug este personificată puterea amorfă(zeul).
Arnold van Gennep observă că trecerile sunt explicate şi culturalizate în legende, mituri şi poveşti sacre, actualizate în societate în momentul în care au loc diverse treceri, atât naturale, cum este cazul studiat, cât şi culturale. Conform acestuia trecerile naturale sunt necesare deoarece activităţile biologice sau sociale se uzează şi au nevoie de un proces de regenerare, care ia forma unor rituri de moarte sau de renaştere.
Ideea morţii şi renaşterii codrului în noaptea din ajunul Sf Dumitru poate avea atât rădăcini atât în riturile practicate în cultul lui Osiris, Adonis sau Attis, sau în creştinism prin moartea şi învierea Mântuitorului. Zeităţii i se fac ritualuri funebre, femeile împărţind daruri copiilor pentru acesta şi împrăştiind la sfâritul nopţii cenusa, bărbaţii se cinstesc, copii şi tinerii păzesc rugul aşteptând căderea acestuia. Putem afirma că la fel ca în cazul ritualurilor funebre din cultele mai sus amintite, viaţa social-economică stagnează,pentru un moment, deoarece tradiţia cere ca toate învoielile să fie onorate până în seara ritualului,urmând ca în acea noapte, când zeitatea renaşte, să fie încheiate altele noi.
Extrapolând putem interpreta ritul şi din perspectiva schemei riturilor preliminare-de separare, rituri liminare-executate în timpul stadiului limită şi rituri postliminare-cele de agregare la lumea nouă. Asociind puterea zeului, deci zeul însăsi cu codrul, observăm că sărbătoarea Focului lui Sumedru conţine cele trei etape astfel: săptămâna care precede sărbătoarea conţine acţiuni ce presupun alegerea copacului de către tineri şi copii, tăierea acestuia şi pregătirea, deci o separare a ,,trupului” zeului de codru(comunitate) şi pregătirea lui, actiuni specifice riturilor preliminare. Admirarea rugului, adresarea strigăturilor, episodul arderii, al împărţirii alimentelor, al cântatului şi cinstirii oamenilor adunaţi ar reprezenta acţiuni specifice riturilor liminare, urmate de împrăştierea cenuşii şi a cărbunilor prin livezi, acţiune ce ajută la reintegrarea materiei zeului în natură pentru a reînvia, specifică deci riturilor postliminare.Noaptea dintre 25-26 noiembrie reprezintă pragul dintre cele două stări ale codrului perioada de dinaintea focului reprezentând limita, echivalentă situţiei de criză prin care trece codrul încă înfrunzit, ameninţat de venirea zăpezii.
Interpretat ca un ritual funebru Focul lui Sâmedru conţine diverse asemănări cu rituri specifice alor popoare. De exemplu mergând pe asocierea zeului cu copacul ales pentru a fi incinerat, observăm că ritualul se aseamănă cu ritualul populaţiei din Madagascar, care presupune o perioadă de asteptare, în care corpul este lăsat să putrezească, proces amplificat cu ajutorul focului(etapă ce în cazul nostru poate conţine perioada de la venirea toamnei, moartea frunzelor copacului până la incinerarea acestuia inclusiv) şi o înmormântare a scheletului, respectiv împărţirea darurilor şi împrăştierea cenuşei. Împărţirea alimentelor de către gospodine poate avea semnificaţia îndelpinirii datoriei de a da mortului cele necesare trecerii în lumea de dincolo, la fel ca unui călător viu. De asemenea cultul egiptenilor presupune un ritual asemănător, care are ca scop final reînvierea, după o perioadă petrecută în lumea de dincolo.
Tot la nivelul trecerilor putem adăuga alte activtăţi efectuate cu prilejul sărbătoririi focului lui Sumedru, cum ar fi : trecerea animalelor de la munte la câmpie-transhumanţa, treceri de natură economică, treceri de natură simbolică, trecerea peste foc cu diversele ei semnificaţii,de purificare, alungare a răului, tecerea de la stadiul de trup la cel spiritual, trecerea din lumea cu dor în cea fără dor s.a.
Am menţionat mai sus faptul că , în toate zonele unde se sărbătoreşte Focul lui Sumedru, gospodine împart daruri copiilor .Conform teoreticianului Marcel Mauss, darul este ,,un semn cu valori multiple, semnificaţiile sale fiind generate de mecanismul complex în care este integrat în relaţiile interumane”[5], principala sa semnificatie fiind aceea de a regla gradul de coeziune şi structurarea a comunităţii. Darul este însoţit de gesturi aparent voluntare, însă în spatele acestora se ascund anumite obligaţii socale sau economice. Analizând gestul dăruirii alimetelor în ajunul Sfântului Dumitru observăm că acesta are valenţe multiple, astfel: el poate fi interpretat în cadrul ritualului funebru ca o datorie a familiei, a comunităţii de a oferii mortului cele necesare pentru călătorie sau de a dărui pentru iertarea păcatelor celui decedat. Din punct de vedere social, gestul dăruirii alimentelor poate fi interpretat ca o datorie⁄ răsplată oferită de gospodine celor care au făcut posibilă ceremonia, alimentele fiind împărţite doar copiilor şi tinerilor, adică celor care au misiunea de a pregătii ceremonialul. Între donatori(gospodine satului)şi primitori(copiii şi tinerii) se institue o relaţie duală, mediată de obiectul(alimentele) primite ca dar. Mergând pe exemplul oferit de Mauss la diverse popoare, putem observa şi noi aplicabilitatea versului din Mahābhārata, ce duce la o ,,semioza nelimitată” (Ch. S. Peirce):„Dându-mă mă vei obţine iar ”[6], deoarece acceptarea darului reprezintă acceptarea mulţumirii pentru focul din anul acela, dar în acelaşi timp şi o promisiune tacită de răsplătire a comunităţii prin focul din anul viitor, în termenii lui Mauss ,,continuarea lanţului semiotic al darului”, asigurând astfel supravieţuirea tradiţiei, prin presiunea pe care darul o exercită asupra celor care îl primesc. Nu de puţine ori, fără a fi conştienţi de implicaţiile darului primit copii, după ce le gustă afirmă că la anul vor face un foc şi mai frumos ca să primească mai multe daruri.
În continuare vom analiza ritualul Focului lui Smedru din perspectiva imaginarului, utilizând ca supot teoretic volumul Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand apărută în 1960.
Chiar dacă au existat mai multe definiţii ale arhetipului şi simbolului, teoreticienii şi psihanaliştii au ajuns la concluzia că principala diferenţă dintre arhetip şi simbol este dată de gradul de generalitate al acestora. Astfel arhetipurile constituie „punctul de joncţiune între imaginar şi procesele iraţionale”[7], ele sunt legate „de nişte imagini foarte diferenţiate de către culturi şi în care mai multe serii de scheme vin să se întrepătrundă”[8], de asemenea Jung accentuează caracterul colectiv şi înnăscut al imaginilor primordiale, „stadiul preliminar, zona matricială a ideii”[9], în timp ce simbolurile seamănă cu o constelaţie, ele sunt dezvoltarea unei teme arhetipale identice, variaţiuni pe un arhetip fiind percepute diferit de la o cultură la alta. Ele nu sunt niciodată pure ci constituie anumite legături în care unele trăsături principale se pot combina, putând fi uneori supuse unor răsturnări de sens sau a unor dedublări. Simbolul autentic este un semn care poate fi întâlnit în sufletele oamenilor tocmai prin importanţa şi gravitatea sensurilor sale referindu-se la problemele fundamentale ale existenţei. Este considerat un păstrător al echilibrului dintre expresie şi conţinut, intelect şi afectiv, făcând legătura cu o lume a imaginarului mult mai bogată şi spectaculoasă decât lumea reală. Schemă este definită ca o generalizare dinamică şi afectivă a imaginii, simbolurile formând scheme, care la rândul lor în contact cu mediul vor determina arhetipurile. Cercetătorul împarte schemele în trei mari categorii: scheme diairetice şi verticalizante, schemele coborârii şi schemele ritmice cu nuanţe ciclice sau progresiste, la rândul lor aceste scheme aparţin regimului diurn, caracterizat de dominanta posturală şi regimul nocturn caracterizat de dominanta digestivă şi cea ciclică. Aplicând aceste criterii la obiceiul analizat, observăm că la nivelul imaginarului acesta se încadrează în schemele ritmice cu nuanţe ciclice având ca principal element pomul, precum şi regimului nocturn, simbolizând trecerea dintr-un ciclu în altul, dar şi datorită caracterului său de sărbătoare ce include organizarea de mese şi împărţirea de alimente şi băuturi.
Focul lui Sâmedru conţine diverse relaţii, atât pozitive cât şi negative, frăţia de cruce dintre cei doi sfinţi importanţi în ciclurile codrului este o relaţie suprasolicitată, dacă ne raportăm la legenda sfântului Dumitru relaţia acestuia cu natura şi cu divinitatea pare de asemenea una supralicitată, saltul peste foc efectuat de tinerii satului este un gest de frondă de negare a divinităţii fiind un fel de negare a autohtoniei, aşa cum însemnarea feciorilor care se vor căsătorii în acel an sau a celor lipsiţi de boli poate ţine de afirmarea autohtoniei.
Cercetătorul A. J . Greimas crează o tipologie a gesturilor, tipologie ce vom încerca să o aplicăm şi pe ritualul Focului lui Sumedru. Aceste împarte gesturile în mai multe categorii:
· Naturale
· Artificiale
În funcţie de modul de manifestare acestea sunt:
· Sacre
· Ceremoniale
· Profane
Majoritatea gesturilor care se petrec în cadrul obiceiului sunt gesturi naturale, de exemplu bătânii satului îşi amintesc de dansurile care se făceau în jurul focului. Acestia povestesc că oamenii nu exersau pentru a oferi acel spectacol, ci pur si simplu ei erau cuprinşi de spiritul de sărbătoare.La început gesturi săvârşite în acea noapte erau sacre, însă cu timpul se poate observa desacralizarea obiceiului şi pătrunderea lui în profan. Acest transfer a avut loc treptat, odată cu pierderea semnificaţiilor pe care această sărbătoare le avea pentru comunitatea satului.
Considerăm necesară prezentarea, în această etapă, chemei sintaxei gesturilor alcătuită de autorul citat mai sus. Astfel gesturile pot fi:
· Predicative-legate de a face
· Atributive – legate de stare, de a fi
· Circumsatanţiale-legate de raporturi, de context, de loc
Aplicând acestă clasificare putem observa că ritualul studiat este unul complex, cuprinzând toate tipurile de gesturi:tăierea copacului din pădure, transportarea lui, împodobirea acestuia, pozitia în care acesta se află, aprinderea focului, pâlpâirea cetinii aprinse duse de vânt, reprezentând sacralitatea materiei care e în miscare, gestul aruncării cenusii, al semănătorului pentru a aduce prosperitate sunt gesturi ce ţin de sintaxa predicativă. Raportul întuneric lumina focului, prioritatea copiilor de a organiza evenimentul, misiunea acestora de a chema sătenii, aşezarea focului pe un loc înalt pentru a fi vizibil sau la marginea apei pentru a se refecta în aceasta sunt gesturi circumstanţiale, aşa cum starea de admiraţie care cuprinde sătenii la aprinderea focului, entuziasmul copiilor la primirea darurilor, starea de entuziasm a sătenilor în timpul dansurilor sunt gesturi atributive.
În concluzie, obiceiul Focului lui Sumedru face parte din cadrul obiceiurilor de toamnă, în directă legătură cu natura. Pentru comunitătile arhaice, această sărbătoare avea mai multe semnificaţii, fiind atât prilej de reglare a relaţiilor social-economice cât şi prilej de sărbătorire a comunităţii cu natura. Considerăm că acest ritual a fost în special în această zonă datorită colectivităţii preponderent pastorale,cât şi datorită legendelor care circulă în zonă despre sălaşul sfântului Dumitru şi despre existenţa pe care acesta o ducea, astfel pe schema unui ritual păgân, cu timpul comunitatea a grefat semnificaţiile unei sărbători creştine, atât datorită formaţiei sfântului, cât şi a datei în care este sărbătorit, fiind astfel asociat cu zeitatea zoomorfă răpunzătoare de desfrunzirea codrului.
În urma analizei, putem afirma că ritualul Focului lui Sumedru, deşi în aparentă simplu, conţine semnificaţii întâlnite la nivel universal, fiind vizibile unele asemănări cu riturile de trecere din diverse părţi ale lumii, conţinând simboluri si relaţii ce evidenţiază legăturile dintre comunitate şi divinitate, precum şi gesturi încadrabile în toate categoriile identificate de A. Greimas.
Bibliografie:
§ Gennep, Arnold, Riturile de trecere, Polirom, Iaşi, 1996;
§ Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1997;
§ Greimas, AJ, Despre sens: eseuri semiotice, Univers, Bucureşti, 1975;
§ Ilie, Rodica Maria , Modele teoretice aplicate în antropologia cultrală, Editura Universităţii Transilvania, Brasov, 2013;
§ Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Excellens Univers, Bucuresti, 1999;
§ Rădulescu, Codin, Mihalache D., Sărbătorile poporului, cu obiceiurile, credinţe şi unele tradiţii legate de ele. Culegere din părţile muscelului, Cooperativa, Bucureşti, 1909.
[1] Pop Mihai ,, Obiceiuri tradiţionale româneşti”, Editura Excellens Univers, ediţie revizuită de Rodica Zane, Bucuresti, 1999, pag 7
[3] Ghinoiu Ion ,, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar”, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1997, p 74
[4] Rădulescu Codin şi Mihalache D,, Sărbătorile poporului, cuobiceiru, credinţe şi unele tradiţii legate de ele”Bucureşti, 1909, p 87
[5] Ilie, Rodica Maria , Modele teoretice aplicate în antropologia cultrală, Editura Universităţii Transilvania, Brasov,2013, p 39
[6] Ilie, Rodica Maria , Modele teoretice aplicate în antropologia cultrală, Editura Universităţii Transilvania, Brasov,2013, p 42
[7] Durand, Gilbert Structurile antropologice ale imaginarului, Traducere de Marcel Aderca, ED. Univers, Buc, 1977, pag.74
[9] Jung, op. cit, pag. 456
Articole asemanatoare mai vechi:
|