FENOMENE TERMICE.

METODICA REZOLVĂRII PROBLEMELOR DE FIZICĂ ÎN GIMNAZIU

PROF. COSOR MIHAELA

Liceul Tehnologic ,, Gheorghe Duca “ Constanța

,,Destul de des în practica didactică se uită că profesorul și elevul se raportează în mod diferit la o problemă. Problema este efectiv reală doar pentru elev. Expunând rezolvarea unei probleme sau conducând raționamentul elevilor profesorul propune selecția unor factori, neglizarea altora, o metodă anume, face anumite considerații și le trece sub tăcere pe altele. Raționamentul expus și metoda aplicată sunt cele ale expertului și se caracterizează printr-o viziune calitativă și globală aspra fenomenelor și proceselor la care se referă conținutul problemei.

În ultimii ani s-a propus rezolvarea unui număr cât mai mare de probleme prin care elevii să vină în contact cu cât mai multe situații generice particulare. Ceea ce trebuie să-și însușeașcă elevii sunt mai ales metode și mai puțin soluții. A Einstein ,, Nici un om de știină nu gândește în formule. Înainte ca un fizician să înceapă să calculeze el trebuie să aibă în minte raționamentul, calea de rezolvare. Acestea din urmă pot fi expuse, în majoritatea situațiilor, în cuvinte simple. Calculele și formulele urmează după aceea. “

Cuvinte cheie: fenomeme termice, dactica fizicii, metodica rezolvării problemelor de fizică.

Fizica, disciplină experimental-aplicativă, îşi realizează scopurile didactice prin utilizarea cu precădere a metodei experimentale de cunoaştere şi prin metoda rezolvării problemelor, prin fixarea, aprofundarea şi lărgirea cunoştinţelor. Recomandabil ar fi ca aproape jumătate din activitatea şcolară la fizică să fie experiment, interpretare, generalizare şi încă aproape jumătate să fie rezervată pentru rezolvarea problemelor, interpretarea soluţiilor, lărgirea cadrului iniţial al problemei cu generalizări teoretice posibile.

Problemele de fizică, prin diversitatea condiţiilor în care se prezintă fenomenele şi sistemele fizice, contribuie în măsură importantă la cunoaşterea aprofundată a manifestărilor fizice, dar şi la consolidarea lor, la formarea deprinderilor de a le aplica în condiţii cât mai diverse.

Rezolvarea problemelor de fizică permite realizarea unor funcţii instructiv-educative, printre care:

- asimilarea temeinică a cunoştinţelor prin precizarea şi lărgirea noţiunilor, prezentate în situaţii concrete diverse;

- formarea deprinderilor de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice şi evidenţierea limitei de aplicabilitate a teoriei;

- formarea deprinderilor de selectare şi utilizare a relaţiilor şi formulelor necesare într-o situaţie fizică concretă;

- formarea deprinderilor de utilizare a constantelor fizice şi familiarizarea cu ordinul de mărime al unor sisteme fizice;

- dezvoltarea gândirii şi creativităţii, utilizarea trecerii de la general la particular şi invers;

- fixarea şi autoverificarea cunoştinţelor, ordonarea în sistem de cunoştinţe, facilitarea stocării şi actualizării informaţiei;

- dezvoltarea voinţei, a perseverenţei, a rezistenţei la efort intelectual, concentrarea de durată pe un subiect dat.

Prin rezolvarea unor probleme din tehnică, din viaţa economico-socială, elevii îşi lărgesc perspectiva de percepere a fizicii, văzând în ea nu numai un domeniu de cunoaştere, dar şi un instrument de acţiune conştientă de controlare şi folosire a fenomenelor pentru progresul vieţii materiale şi spirituale a societăţii.

Această înţelegere induce motivaţii mai puternice de învăţare, iar odată cu obţinerea succeselor în asimilarea cunoştinţelor, elevul capătă încredere în posibilităţile sale de a înţelege complexitatea lumii fizice şi chiar dorinţa ca, mai târziu, printr-o activitatea susţinută de cercetare, să-şi înscrie numele printre făuritorii ştiinţei.

Rezolvarea problemelor îl educă pe elev şi în spiritul muncii perseverente, al continuităţii în asimilarea cunoştinţelor, în spiritul analizei lucide, îl educă în cultul pentru cunoaştere şi pentru adevărul ştiinţific, pentru adevăr în general. Relativ la lumea fizică, el reuşeşte treptat să distingă între modelul teoretic şi realitatea pe care caută să o explice, între ce se cunoaşte şi ce rămâne încă vag, ca sarcină de viitor pentru cercetare.

Chiar dacă entuziasmul este poate excesiv, pasiunea pentru rezolvarea problemelor este un început care îl orientează pe elev spre învăţarea sistematică, spre asimilarea aparatului matematic necesar aprofundării teoretice, dar şi spre tehnica de laborator, tot mai complexă, fără care nu se pot obţine reale succese în cunoaşterea marilor probleme ale fizicii actuale.

În epoca contemporană se poate afirma că nu se poate trăi fără fizică. Necesitatea culturii fizice, devine tot mai acută, făcând parte integrantă din cultura generală. Învăţământul fizic modern, contribuie la formarea unei gândiri active şi personale, la formarea şi dezvoltarea capacităţilor de analiză şi sinteză.

Modernizarea învăţământului fizic, înseamnă potenţarea acestor valenţe formative, studiul acestei discipline contribuind cu precădere la dezvoltarea gândirii creatoare.

Activitatea de rezolvare de probleme are cele mai bogate valenţe formative, în cadrul ei valorificându-se atât cunoştinţele fizice de care dispune elevul, cât şi dezvoltarea intelectuală a acestuia. Este cunoscut faptul că rezolvarea de probleme necesită un efort mai mare al gândirii decât rezolvarea unui exerciţiu.

Procesul rezolvării şi compunerii de probleme poate începe fără nici o ezitare din semestrul I al clasei a VI-a, însă gradat, respectând particularităţile de vârstă şi pe cele individuale ale elevilor.

Cele mai multe probleme rezolvate şi compuse de elevi trebuie să fie inspirate din problemele pe care le implică viaţa, să vadă legătura cu practica, necesitatea lor în viaţa de toate zilele. Problemele mai complicate nu trebuie descompuse în probleme simple şi rezolvate operaţie cu operaţie. Elevii trebuie să cuprindă problema în ansamblu, s-o rezolve în mod sintetic, reducând-o la nivel concret într-o formulă numerică, iar nivelul relaţiilor într-o formulă literală.

Partea cea mai importantă în rezolvarea unei probleme este etapa în care se desfăşoară raţionamentul rezolvării, fixarea schemei, a formulei de rezolvare.

Copiii manifestă apriga dorinţă de a descoperi ceea ce este necunoscut, cercetând, tatonând şi chiar inventând. Pentru formarea personalităţii lor trebuie să fie stimulată gândirea şi imaginaţia lor creatoare.

Încă din primele ore de fizică se urmăreşte formarea limbajului fizic necesar, dar în aşa fel încât fiecare oră să contribuie la dezvoltarea gândirii fizice, să îi pregătească pentru judecarea şi rezolvarea problemelor, să îi facă să înţeleagă faptul că orice problemă, simplă sau complexă, este produsul unei dezvoltări şi că la rândul ei poate fi dezvoltată.

Textul problemei devine singurul suport de înţelegere a problemei, după ce elevii au depăşi faza rezolvării de probleme pe bază de desene sau imagini. Înţelegerea problemei este asigurată numai dacă elevul va interpreta corect sensul cuvintelor din text şi sensul propoziţiilor, fără a omite nimic sau a denatura ceva.

Există mai multe metode de rezolvare a problemelor. Pentru stimularea gândirii se poate expune o întrebare căreia să îi lipsească întrebarea. Profesorul poate lucra cu material concret sau semiconcret, cerând elevilor să deseneze schematic. Pe parcursul avansării în tainele disciplinei, se pot propune probleme a căror ordine de rezolvare nu coincide cu ordinea datelor din enunţ.

Gândirea creatoare poate fi stimulată prin provocări. Copiii trebuie provocaţi să compună şi ei probleme după anumite formule numerice şi literale. Acestea se pot complica prin prezenţa relaţiilor diferite între termeni.

Metode moderne, des folosite la orele de fizică sunt problematizarea (elevii participă prin efort propriu de gândire şi acţiune la descoperirea adevărului, dezvoltându-şi spiritul experimental, capacitatea de prelucrare), euristica (sporeşte caracterul formativ al învăţării, dezvoltând spiritul de observaţie, capacităţile de analiză şi sinteză, interesul cognitiv, motivaţia intrinsecă), brainstorming-ul (asaltul de idei care urmăreşte stimularea copiilor pe drumul căutării a cât mai multor ipoteze), învăţarea prin descoperire, întrecerea reciprocă (impulsul determinând răspunsuri din ce în ce mai rapide, mai corecte, găsirea cât mai multor soluţii, rezolvarea problemelor într-un timp cât mai scurt). Se urmăreşte formarea deprinderii de a lucra cu simboluri, de a folosi raţionamentul deductiv, de a găsi căi originale de rezolvare, de a alcătui alte probleme.

Bibliografie

1. CIASCAI L., Didactica fizicii, Editura Corint, București, 2001

2. BĂLAN B., BONCIU Şt., Psihopedagogia pentru examenele de definitivat şi grade didactice, Editura Polirom, -, 1998

3. MICLEA M., Psihologie cognitivă. Modele teoretico – experimentale. Cluj – Napoca, 1994

4. FRUNZĂ V., Elemente de metodologie a instruirii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004