ESEUL ŞCOLAR ÎNTRE INTENŢIE ŞI REALIZARE

Prof. Cristina Lorincz

Colegiul Tehnic Iosif Şilimon, Braşov

Articolul de faţă are în centru problematica eseului şi după un scurt istoric aduce în prim plan confuziile care se fac în abordarea temei.

Se dă de asemenea şi un exemplu de bună practică.

Creaţie în proză de dimensiuni varaibile, eseul avertizează prin etimologie că este un „gen” mobil şi proteic. Departe de a deveni anacronic, el şi-a câştigat un statut autonom din paradoxala situaţie de a fi revendicat şi respins totodată de cercetători, artişti, critici, filosofi şi jurnalişti.

Cert, eseul este o „producţie de import” franceză, păstrând în tipare baroce şi umaniste afinităţile cu Renaşterea; termenul de essai ( =încercare, probă, tatonare) îşi are originea în latinescul exagium, care însemna „cântărire” (în sens propriu) şi „examen precis, riguros” (în sens figurat). Aşadar, eseul este o încercare, un exerciţiu de tatonare în jurul unei teme, fără pretenţia epuizării, ba, dimpotrivă, incitând şi seducând prin specatcolul ideilor formulate într-o manieră personală.

Ca şi în literatura universală, eseul interbelic şi cel contemporan românesc se ridică la rangul de „gen al maturităţii”. Parafrazându-l pe C. Noica, putem spune că istoria acestui gen este „istoria culturii noastre”.

La noi, termenul a apărut pentru prima oară într-o notă a lui Octavian Goga, care anunţa publicarea volumului „Eseuri”, cu subtitlul „Schiţe fugitive”. Ulterior, însă, titlul va fi „Precursori”. I se recunoaşte însă unanim lui Al. Odobescu meritul de a fi relizat primul eseu românesc valoros „Pseudo- Kinegetikos”.

Un  excurs istoric asupra eseului ar putea evidenţia existenţa unui adevăr esenţial: autonomia unei categorii moderne şi maturizate. Refuzând încadrărie categorice într-un domeniu, un gen, un stil sau o specie, eseul reprezintă o marcă a subiectivităţii şi a originalităţii.

Eseul şcolar este o compunere şcolară. Încă suntem tributari unei inerţii teoretice şi nu delimităm ferm graniţele eseului, acceptând echivocul unei sarcini de lucru care pune deseori elevul în dificultate: „Alcătuiţi o compoziţie! eseu despre ...”

În cursul liceal, compunerea îmbină studiul ştiinţific şi creaţia, dar este predominant o manifestare a creativităţii. A redacta o compunere presupune a parcurge nişte etape însuşite, exersate: pregătire, incubaţie, inspiraţie, verificare, respectând o tehnică a elaborării care exclude utilizarea corectă a limbii, cultivarea observaţiei, exersarea lecturii, documentarea, alegerea subiectelor, dispunerea ideilor şi realizarea elocuţiunii.

În funcţie de gradul de detaliere a cerinţelor şi a criteriilor formulate pentru eleborarea răspunsului, în literatura nostră de specilitate se vorbeşte de două tipuri: eseul structurat şi eseul liber. Formularea cerinţei face posibilă şi existenţa celei de a treia categorii, eseul semistructurat, diferit de primul, în care un răspuns este aşteptat şi orientat spre sarcina de lucru, libertatea de organizare nefiind luată în discuţie decât sub aspectul tratării la alegere a cerinţelor, şi diferit de cel de al doilea, în care nu sunt creionate jaloane pentru răspuns, iar elementele considerate relevante sunt alese de propunător. În eseul semistructurat, injoncţiunea precede alegerea unei variante, existând şi sumare indicaţii privind strucura, iar formularea enunţului include o condiţională:

În funcţie de orientarea generală a subiectului eseurile pot fi:

-         De tipul analiză- reflecţie critică;

-         De tipul comparaţiei şi paralelei;

-         Cu subiect implicând explorarea unui domeniu;

-         Cu subiect implicând căutarea cauzelor şi consecinţelor unui fapt.

Câteva cuvinte cheie facilitează recunoaşterea fiecărui tip, verbele din directivă informând în acelaşi timp în legătură cu strategia care trebuie adoptată:

-         Discutaţi, comentaţi, criticaţi, interpretaţi, demonstraţi, explicaţi;

-         Comparaţi, studiaţi, alegeţi, apreciaţi, criticaţi;

-         Definiţi, exploraţi, manifestaţi-vă interesul;

-         Studiaţi cauzele, consecinţele.

Un eseu este diferit de comentarii, analiză sau caracterizare, deşi implică examinarea critică a unui fenomen literar. Cele din urmă interpretează textul disecat sau o dimensiune a lui, în timp ce aria de cuprindere a eseului este mult mai amplă.

Distincţia dintre eseu şi paralelă este şi ea evidentă: comparaţia e metodică numai în aparenţă.

Formularea incorectă a cerinţei sau lipsa formulării acesteia duce la derută asupra elevului, implicând o derulare amalgamată a tuturor cunoştinţelor sale referitoare la acel subiect. De exemplu, la clasa a XII- a nu putem anunţa un eseu în felul următor:

-         Poezia de inspiraţie religioasă ( V. Voiculescu), T. Arghezi, L. Blaga)- cerinţa se confundă cu tilul, iar elevul se întreabă ce se aşteaptă de la el.

O formulare clară şi precisă ar fi:

Alcătuiţi o compoziţie tip eseu structurat în care să comparaţi atitudinea eului liric voiculescian cu cea a eului liric arghezian şi cu cea a eului liric blagian prezente în poezia de factură religioasă..

În realizarea eseului veţi avea în vedere:

-         elemente ale imaginarului poetic al celor trei autori;

-         ipostaze şi rtăiri ale eului poetic, cel puţin câte două elemente comune şi diferenţiatoare ale imaginarului poetic

-         elemente de expresivitate poetică;

-         valorificarea a minimum două texte aparţinând celor trei scriitori.