Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768

Dualismul poetic Grigore Alexandrescu
Duminică, 08 Iulie 2012 00:00

DUALISMUL POETIC. GRIGORE ALEXANDRESCU

 

Prof. Becheru Ramona Florentina

Grup Şcolar Ferdinand I Rm.Vâlcea

 

 

Grigore Alexandrescu a creat în două registre estetice, aparent distincte, exprimând contradicţiile conştiinţei sale, ireductibile, interogative, greu de conciliat. Acest dualism estetic, în care reverberaţiilor romantice li se alătură construcţiile de severă concepţie clasicistă, e reprezentativ pentru poetul paşoptist. În meditaţii tonul liric este elegiac şi melancolic, în timp ce în epistole şi fabule tonalitatea se schimbă, accentele satirice fiind mult mai pronunţate. În acest fel, putem identifica două laturi ale operei lui Grigore Alexandrescu: pe de o parte, el este un poet melancolic şi reflexiv, marcat de marile întrebări asupra condiţiei umane şi asupra istoriei, aflat în contradicţie cu o societate mediocră, incapabilă să-i recunoască meritele. Pe de altă parte, prin raţionalismul său de esenţă clasicistă, Grigore Alexandrescu se dovedeşte un scriitor satiric, de o luciditate extremă, care îşi conceptualizează emoţiile, punând mereu o distanţă ironică sau sarcastică între sine şi lucruri. Predilecţia, în poezia de început a lui Grigore Alexandrescu, pentru meditaţiile sumbre în privinţa destinului omenirii ori a efemerităţii civilizaţiilor e influenţată de preromanticii francezi, în timp ce melancolia gravă, transcrisă într-un vers solemn, are ecouri din Lamartine. În nota dominantă a personalităţii sale, Alexandrescu e un romantic, atât în elegii şi meditaţii, cât şi în epistole şi fabule, chiar dacă acestea din urmă se remarcă printr-o temperare a spiritului imaginativ şi prin echilibru formal.

Poetul reflexiv şi problematizant, stăpânindu-şi cu luciditate trăirile, el căutând să descopere adevărul profund al propriului destin, prin intermediul autoanalizei, dar şi adevărul lumii exterioare, prin denunţarea şi satirizarea viciilor şi defectelor contemporane. Meditaţiile şi elegiile lui Grigore Alexandrescu valorifică temele esenţiale ale romantismului şi preromantismului: sentimentul tristeţii metafizice, tema ruinelor, peisajul înserării, iubirea exaltată sau tumultuoasă, evocarea copilăriei şi a trecutului istoric, antiteza dintre nobleţea conştiinţei poetice şi mediocritatea societăţii contemporane. Influenţa lui Lamartine este foarte evidentă în meditaţii şi elegii, prin prezenţa reveriei melancolice, sentimentul nostalgic al timpului ireversibil, percepţia grandiosului cosmic, relaţiile dintre fiinţa umană şi Divinitate, prezenţa elementului autobiografic, tendinţa de a spiritualiza realitatea, împletirea reflecţiei filozofice cu autoanaliza, muzicalitatea versului etc. Versurile lui Grigore Alexandrescu valorifică, în tonalitate elegiacă, frământările unei conştiinţe care caută mereu să-şi afle echilibrul afectiv sau să se integreze într-o lume rău întocmită, în care principiul malefic e atotputernic, iar individul suferă datorită solitudinii sale. Drama poetului e cea a interogaţiilor fără răspuns, a căutărilor zadarnice şi a eşecului, a speranţelor şi deziluziilor. În câteva elegii sentimentul dominant este acela de resemnare în faţa efemerităţii fiinţei umane şi a tragismului existenţei, transcris în versuri expresive şi plasticizante, de sobrietate formală, dar marcate şi de un anume retorism (Miezul nopţei, Adio. La Târgovişte, Cimitirul sau Candela).

Poet reprezentativ al epocii paşoptiste, Grigore Alexandrescu a exprimat, în satirele lui, un conţinut etic şi didactic, pliat pe o expresivitate lirică de netăgăduit. Şerban Cioculescu notează că „Grigore Alexandrescu e el însuşi în poezia de conţinut etic. Poet al dezinteresării, al altruismului, al binelui public, când se dezbară de suferinţele insuficient patetizate, ca şi de temele lirice convenite, îşi regăseşte tonul cu adevărat propriu, ca acela din Rugăciunea, din Anul 1840, din fabule şi mai ales din epistole şi satire. În aceste produceri didactice, poetul îşi învederează o statornică afinitate cu clasicismul, decât cu romantismul francez; dacă acesta din urmă i-a servit ca model pentru stimularea crizelor sale subiective, în dezolare şi imprecaţie, celălalt i s-a potrivit în structura sa permanentă, de raţionalist şi de observator.

Şerban Cioculescu refuză naturii poetice a lui Grigore Alexandrescu lirismul, acea aptitudine inefabilă de a vibra la ritmurile lumii, de a rezona la ecourile pe care le stârnesc în mintea noastră frumuseţile naturii fizice sau ale naturii umane. Evident, o astfel de opinie, absolutizată, nu poate fi deloc acceptată. Există, în numeroase creaţii ale lui Grigore Alexandrescu, pagini de lirism, sugestii ale expresivităţii de netăgăduită forţă poetică. Observaţia lui Cioculescu se referă la faptul că mai toate creaţiile aparţinând genului satiric sunt dominate de un ton didacticist şi moralizator, care frânge lirismul şi diluează sugestivitatea. Epistola dedicată lui Ion Câmpineanu are un dublu caracter; pe de o parte, avem de a face aici cu o artă poetică in nuce, aşadar cu o scriere de aspect programatic, în care autorul îşi exprimă concepţia sa despre artă, despre raporturile, atât de subtile şi de nuanţate, dintre artă şi societate şi, pe de altă parte, această operă ni se înfăţişează ca o scriere de aspect autobiografic, ca o oglindă a spiritului creator, ce se priveşte pe sine cu nesaţ al autocunoaşterii şi cu luciditate necomplezentă. Evident, cele două planuri ale poeziei, cel didactic şi cel autobiografic, sunt în consonanţă, se împletesc şi-şi răspund la nivel ideatic.

Transformând propriile sale stări sufleteşti într-un adevărat document moral, poetul simte totodată nevoia unei limpeziri a opţiunilor sale estetice, a unei asumări a destinului său artistic din unghiul adecvării fondului la formă, a viziunii la expresie. Poezia începe pe un ton colocvial, familiar, marcat de interogaţii şi de modalităţi ale oralităţii, mijloace care par a se transpune în adevărate forme de captatio benevolentiae a cititorului: „Prietene, mai ţii minte acele povăţuiri / Care-mi dai la ale mele trecute nemulţumiri? / C-aveai cuvânt o văz bine; eu prea înşelat eram, / Când socoteam de cumplite relile ce-atunci cercam. / Într-o zi (de atunci însă multă vreme a trecut), / Povestindu-ţi eu o nouă neplăcere ce-am avut, / Te-ai întors, şi c-o zâmbire: «Văz adevărat, mi-ai zis, / Şi cunosc că ai dreptate, dar arată-o în scris, / Şi în versuri iar nu-n proză, căci oricâţi sunteţi poeţi, / Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveţi»”. Tonul acesta de confesiune, vădind propensiunea poetului pentru exprimarea pornirilor sale cele mai adânci, are rolul de a pune în scenă meditaţia despre poezie, despre rostul poetului situat într-un peisaj inadecvat. Poemul trece de la regimul grandorii, de la tonul înalt, de o pasionalitate lipsită de căldura intimităţii, la climatul de uscăciune al demonstraţiei morale, pentru a căpăta, în scurtele fragmente confesive, un aspect de pasionalitate mai sinceră. Şi în Epistolă se poate observa o astfel de împletire a descripţiei reci şi a unei retorici a pasiunii, într-o încercare de a uni vizionarismul de stirpe romantică al poetului cu eticismul său de sorginte clasică.

Poetul descrie, astfel, spaţiul în care îi este dat să trăiască, pe un ton sarcastic, conturând, în imagini  hiperbolice, contrase, o falsă Arcadie, în care austeritatea peisajului reprezintă o satiră voalată a peisajelor. În aceste pasaje, descripţia, meditaţia, amprenta afectivă şi accentul etic se întâlnesc şi oferă originalitate creaţiei: „Sunt încredinţat c-ai râde, când vrodată ai putea / Să mă vezi umblând pe câmpuri, rătăcit cu muza mea / Şi vânând câte-o idee, câte-o rimă, un cuvânt, / Când pân lună şi pân stele, când pe cer şi pe pământ, / Iar de gropi nici că e vorbă, căci în câte-am căzut eu, / Căutând câte-un fraz nobil, ştie numai Dumnezeu. // Nu gândi cu toate-acestea cum că mă gătesc să cânt / Slava vremilor trecute, veacuri care nu mai sunt, / Sau să laud pe vitejii fii ai vechii libertăţi, / Care cu fierul în mână, pe zidul sfintei cetăţi, / Pentru a unei cruci umbră în războaie au pierit, / Şi ghirlanda veciniciei cu-a lor moarte-au dobândit. / Astfel de nalte sujeturi, pentru muza mea nu sunt / Pân’ a nu zbura în ceriuri, ea se cearcă pe pământ, / Precum soldatul ce este pentru război pregătit, / Pân’ a nu pleca şi-ncearcă al sabiei ascuţit”.

Redarea unui peisaj de o monotonie deplină e realizată cu scopul de a demitiza acele peisaje pastorale prin care spaţiul e idilizat, deformat, estetizat în sens peiorativ: „Vino, dar, de ai răbdare, şi ascultă să-ţi descriu / Un coprins unde-întâmplarea astăzi voieşte să fiu. / Ca să n-ai cuvânt a zice c-a mea muză n-a făcut, / Pentru buna ta plăcere, orce-n mână-i a stătut. / Aici nu sunt văi sau dealuri, nu sunt crânguri sau păduri, / Care-mpodobesc cu fală sânul veselii naturi, / Şi de unde îşi înalţă cântăreţul zburător / Imnurile-armonioase l-al naturei ziditor. / Nu e locul însuflărei şi-al înaltei cugetări, / Ce umple duhul de gânduri, inima de desfătări, / Ci câmpie fără margini, ce arată nencetat / O vedere monotonă ochiului cel întristat. / Spre amiazăzi se vede nişte pomi şi nişte vii, / Nişte salcii semănate ici şi colea pe câmpii. / (...) / Alt oriîncotro-ntorci ochii şi oriîncotro priveşti, / Nimic nu se mai arată, deşărtul îl întâlneşti. / Se preumblă peste câmpuri milioane de ţânţari, / Care după răutate seamănă a oameni mari”. Muza poetului nu e, după cum putem observa, una atrasă de înălţimi, de spaţiile celeste, ci una întoarsă spre pământ, spre aspectele oarecum banale, prozaice ale existenţei. Poetul îşi mărturiseşte chiar o anumită inaptitudine pentru reprezentarea existenţei în registrul sublimului, sugerând incapacitatea sa de a transfigura o realitate pauperă, de a da un sens nobil unor caractere şi destine meschine, de anvergură banală, ca şi de a transmuta simţirea sa în spaţiul sentimentului de absolută amplitudine: „Acum însă ce poci face, cu ce mijloc să suspin, / Când nimica nu mă doare şi când nu simţ nici un chin? / Bine-ar fi dacă vederea aş putea s-o amăgesc, / Ş-un object ce urât este frumos să-l închipuiesc; / Dar măcar deşi-nchiz ochii, nu poci imita de tot / Pe modelul rătăcirei, pe viteazul Don Quichotte. / Aşa mărginit în sine-mi, trăiesc aici ca un sfânt, / Şi-mpărat al nefiinţii mi se pare cum că sunt”.

Întâlnim, şi în Epistola dedicată lui Câmpineanu, aceeaşi destoinicie a observaţiei, aceeaşi exprimare concisă, colocvială, după cum întâlnim, valorificată la cote înalte, o concepţie despre poezie cu totul modernă. Georgeta Antonescu remarca, pe bună dreptate, că „în satire şi fabule, Alexandrescu îşi însuşeşte, în aparenţă, atitudinea de observator detaşat, dar discreţia înnăscută şi bunul gust în alegerea termenilor, ca şi predilecţia pentru caracterizările tipologice nu pot deghiza cu totul pasiunea personală pe care poetul o pune în scrutarea realităţii familiare şi în denunţarea anomaliilor şi ridicolelor ei”. Ca autor de satire şi epistole, Grigore Alexandrescu îşi modulează talentul într-un alt registru, acela satiric, prin intermediul căruia realitatea pauperă ca semnificaţie etică este sancţionată, privită la adevăratele sale proporţii şi sensuri.

Lirica lui Grigore Alexandrescu ilustrează, în cel mai înalt grad  programul romantismului românesc expus de Kogălniceanu în cunoscuta sa Introducţie la Dacia literară. Atras deopotrivă de valorile perene ale trecutului, în spiritul valorificării eroismului strămoşilor, dar şi de relieful prezentului, Alexandrescu îşi dispune stările afective în două registre lirice: unul patetic, cu substanţă înnobilată de o turnură morală şi moralizatoare, atunci când se evocă faptele de arme ale trecutului, iar celălalt satiric, cu modulaţii ironice ori chiar vehement sarcastice, atunci când se reliefează inconvenienţele prezentului cu substanţă degradată.

Umbra lui Mircea. La Cozia face parte din lirica de evocare istorică, în care poetul învesteşte cu o aură morală, evocatoare un trecut glorios. Într-o prefaţă din 1847,  poetul consideră că arta nu are doar o valoare estetică în sine, nu este într-o postură de totală autonomie, ci trebuie să încorporeze în structurile sale şi un sens moral, să aibă şi capacitatea de a educa, de a orienta publicul, exprimându-i totodată năzuinţele („Eu sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi să deştepte simţăminte frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale”). După cum s-a constatat, în poezia Umbra lui Mircea. La Cozia elementele de odă şi de meditaţie se împletesc armonios cu cele de pastel, de descriere în spirit romantic a peisajului. Tema centrală – supratema poeziei, cum s-ar spune – e cea a progresului omenirii, prin ştiinţă, artă şi raţiune. Din punctul de vedere al realizării estetice, secvenţele poetice care conţin evocarea „umbrei” sunt cele mai expresive. În prima strofă, atmosfera solemnă şi gravă derivă din sonorităţile unor vocale evocatoare. Astfel, prin utilizarea unor personificări, a unor propoziţii eliptice şi a unor construcţii exclamative, autorul amplifică emoţia lirică. G. Călinescu observă că „aşezându-ne în timp romantic, descoperim la poet tehnica marilor instrumente muzicale, înaltul hieratism al melancoliei”. Umbra lui Mircea. La Cozia poate fi considerată, prin tonalitatea patetică, prin retorismul modulat în formula celebrării, prin elementele de meditaţie şi, nu în ultimul rând, prin bogăţia temelor şi motivelor poetice structurate într-un discurs liric inconfundabil, o veritabilă sinteză a poeziei paşoptiste. Prin creaţia sa, Grigore Alexandrescu se dovedeşte a fi unul dintre cei mai importanţi reprzentanţi ai paşoptismului, în latura sa protestatar-eroică.

 

Bibliografie

  • Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982;
  • Cioculescu Şerban, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;
  • Manolescu Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Bucureşti, 1980;
  • Zarifopol Paul, Pentru arta literară, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.

 

 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Revista cu ISSN

Oferta scolara pentru elevii din clasele…

  Oferta scolara pentru elevii din clasele primare   Incepand cu anul scolar 2013-2014 in oferta scolara a elevilor din clasele primare au aparut disciplinele optionale „Filosofia pentru copii”, „Educatia pentru societate” si...

Read more

Examenul national de definitivare in inv…

METODOLOGIA PRIVIND ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA EXAMENULUI NAŢIONAL DE DEFINITIVARE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT   Vezi metodologia privind organizarea şi desfăşurarea examenului naţional de definitivare (definitivat) în învăţământ.   Capitolul I Dispoziţii generale Art. 1 Prevederile Metodologiei privind...

Read more

Legatura dintre matematica si practica

LEGĂTURA DINTRE MATEMATICĂ ŞI PRACTICĂ Profesor Ene Steluţa  Şcoala Miron Costin, Galaţi     Cei care afirmă că matematica este o abstracţiune fără legătură cu practica sunt în mod cert victimile unei neînţelegeri de termeni...

Read more

metode active_eficientizarea predarii-in…

APLICAREA METODELOR ACTIVE PENTRU EFICIENTIZAREA PREDĂRII-ÎNVĂŢĂRII ŞTIINŢELOR NATURII LA CLASELE I-IV   Inst. Filip Mioara Vasilica Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 2 /Structură, Piatra-Neamţ Prin utilizarea metodelor activ-participative şi...

Read more

Lectura si rolul ei in dezvoltarea intel…

LECTURA ŞI ROLUL EI ÎN DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ A COPILULUI   Învăţătoare Nevodenszki Sorina ,,Şcoala cu clasele I-VIII  Sânandrei”, Jud. Timiş     ,,Oricât de simple şi uşoare ar părea aceste poveşti, ele, nasc, fără îndoială, între...

Read more

Rezultate examenul de definitivat 2012

Promovabilitatea la examenul naţional de acordare a definitivării în învăţământ (sesiunea 2012) - înainte de soluţionarea contestaţiilor   Luni, 23 iulie, au fost afişate rezultatele obţinute de cei 5.464 candidaţi care au...

Read more

De la metode traditionala la metode mode…

DE LA METODE TRADIŢIONALE LA METODE MODERNE ÎN PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR Profesor învăţământ primar Buda Lenuţa Şcoala Gimnazială ,,Ion Ghica”...

Read more

Structura anului scolar 2012-2013 prin o…

Structura anului şcolar 2012-2013 prin ordin 3794 din 2012     MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI ORDIN Nr. 3.794/2012 privind structura anului şcolar 2012–2013 M.Of. nr. 296 din 5.5.2012   În temeiul art. 94 alin. (2)...

Read more